Capitolul 7
Dezastrul din patrimoniul iudaic vrâncean
Prezenţa comunităţilor evreieşti pe teritoriile din sudul Moldovei este semnalată prin secolul al XVII-lea. Dacă în Ţara Vrancei nu întâlnim pentru această perioadă comunităţi aparţinând altor etnii, în târgurile din zona de câmpie a Ţinutului Putnei evreii au format comunităţi puternice, ajungând să deţină monopolul economic din aceste localităţi.
Odobeşti, Panciu, Adjud şi Focşani sunt aşezările în care s-a focalizat evreimea din Ţinutul Putnei, fiind de altfel şi regiunea în care întâlnim cea mai mare concentrare a evreimii din sudul Moldovei. Între jumătatea secolului al XIX-lea şi Al Doilea Război Mondial, la sud de Milcov evreii reprezentau sub 2% din populaţie, în timp ce la nord, în Ţinutul Putnei deja, procentul era între 4 şi 25% din populaţie. Şi astăzi, după plecarea masivă a evreimii şi după demolarea unei părţi importante din patrimoniul iudaic, există cartiere care poartă marca negustorimii evreieşti. Cele mai bine «conservate» sunt cartierele evreieşti din Odobeşti şi Adjud.
Dacă monumentele religioase creştine din Vrancea nu au făcut obiectul cercetărilor sistematice din partea specialiştilor, decât în parte şi cu totul întâmplător, trecutul religios al evreilor de la Curbura Carpaţilor nu a beneficiat de absolut nici o atenţie din partea specialiştilor locali. Chiar demersurile noastre au întâmpinat răceală din partea unui segment al evreimii. La ora actuală nu există nici o lucrare de referinţă, scrisă de vreun istoric, care să prezinte istoria religioasă a poporului evreu din aceste locuri şi nici un interes din partea cercetătorilor fenomenului pentru studierea evreimii vrâncene.
După ştiinţa noastră singurele lucrări despre evreii din Vrancea, în speţă despre evreii din Focşani, sunt cele ale lui Zvi Ben Dov, evreu născut la Focşani, care trăieşte în Israel. Întrucât era, în principiu, singurul partener cu care puteam schimba informaţii despre acest subiect, la începerea demersului nostru l-am înştiinţat despre intenţia noastră. După un schimb de mail-uri de curtoazie, Zvi Ben Dov a rupt relaţiile cu noi intempestiv, după ce am descoperit şi publicat în presă «afacerea cimitirul», modalitatea prin care Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România a vândut unei societăţi din Vrancea o parte din cimitirul evreiesc din strada Nicolae Bălcescu la un preţ sub cel al pieţei, fiind acuzat chiar de antisemitism de anumite persoane din comunitatea focşăneană. Am înţeles mai târziu adevăratul motiv al poziţiei Comunităţii Evreieşti, atunci când însuşi Zvi Ben Dov a venit la Focşani, în 2006, şi a refuzat să stea de vorbă cu noi. Culmea, invitat fiind de primarul Focşanilor, Zvi Ben Dov s-a plâns de starea dezolantă a cimitirului, refuzând să admită că a fost vândută o parte din cimitir, deşi respectiva suprafaţă a fost şi parcelată, iar documentele sunt publice. Vom prezenta de altminteri în acest material imagini cu pietre tombale distruse de primul cumpărător, pentru că, din 2005, respectiva suprafaţă a fost revândută de câteva ori la preţuri de zece ori mai mari.
Am descoperit apoi că era vorba de o afacere la scară naţională, realizată de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România cu ajutorul statului român. Astfel, Ordonanţa de Urgenţă nr. 36/2002 privind reglementarea dreptului de proprietate al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România asupra lăcaşurilor de cult, cimitirelor şi altor bunuri destinate activităţilor cultului mozaic, aduce toate bunurile evreilor în sânul Federaţiei. Conform articolului 2 «bunurile comunitar-religioase cu caracter sacru pot fi vândute, concesionate sau închiriate, conform dispoziţiilor legale, numai cu avizul reprezentanţilor cultului mozaic şi în condiţiile respectării normelor şi regulilor proprii acestei religii, sub sancţiunea nulităţii absolute». A urmat Legea nr. 598 din 2002 care a consfinţit această ordonanţă. Asta înseamnă că toate bunurile sacre ale evreilor au intrat în patrimoniul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. Din acel moment, Federaţia dispune discreţionar de aceste bunuri. În mai multe localităţi din ţară s-au derulat «afaceri» gen cimitirul din strada Nicolae Bălcescu. Fenomenul este cunoscut deja pe plan internaţional de organizaţiile evreieşti, dar din varii raţiuni nimeni nu vrea să intervină.
În acest context bunurile sacre care au aparţinut evreilor din Vrancea (Odobeşti, Focşani, Adjud şi Panciu) vor avea soarta cimitirului evreiesc, mai devreme sau mai târziu. Problema este mult mai complexă şi nu ţine doar de interesul acestei comunităţi. Aceste bunuri aparţin şi patrimoniului naţional. Statul, prin instituţiile sale, trebuie să aibă în grijă aceste vestigii ale evreimii vrâncene. Ştim că alte bunuri ale Comunităţii Evreilor din Vrancea sunt în atenţia oamenilor de afaceri. Nu este exclus ca imaginile obiectivelor evreieşti încă în picioare şi pe care noi le prezentăm în această lucrare să rămână doar o amintire.
Pentru cei născuţi sub regimul «democraţiei populare», trecutul acestei comunităţi nu înseamnă mare lucru, pentru că nimeni nu le vorbeşte elevilor vrânceni despre Focşanii multietnic şi multireligios, despre oraşul Unirii în care, de la un capăt la altul al oraşului se vorbeau toate limbile europene.
În afara câtorva amorţite expoziţii şi seminarii anuale, organizate de funcţionari publici ai primăriilor sau consiliului judeţean, la «Zilele municipiului sau oraşului X», pentru a-şi justifica salariile, în care se învârt aceleaşi imagini şi texte învechite, nimic nu s-a făcut pentru a se studia şi prezenta trecutul acestei comunităţi. Chiar Comunitatea Evreiască, în ciuda bunăvoinţei actualei conduceri, nu poate, în schema actuală, să facă nimic pentru cunoaşterea şi promovarea istoriei poporului ales. Cel mult poate acompania agonia ultimelor relicve ale patrimoniului iudaic vrâncean, într-un fel de eutanasie controlată.
Ca şi în cazul lăcaşurilor creştine mutilate pe care le-am prezentat în capitolele precedente şi în cazul expunerii dezastrului iudaismului vrâncean, nu vom face istoria evreimii vrâncene, ci vom vorbi doar despre patrimoniul religios evreiesc din aceste târguri. În consecinţă, referinţele bibliografice vor fi minime ca şi informaţiile istorice. Rămâne în sarcina celor care sunt plătiţi din bugetul statului pentru acest lucru, să meargă pe teren, să identifice aceste ruine, să răsfoiască arhivele, pentru a cunoaşte mai bine trecutul acestui judeţ.
Nu este posibil ca într-o ţară care va intra din 2007 în Uniunea Europeană, un judeţ precum Vrancea, în care ponderea populaţiei evreieşti din târgurile sale s-a ridicat între cele două războaie la o pătrime din totalul locuitorilor, să nu poată oferi celor care vor veni să viziteze aceste locuri nici măcar o broşură cu informaţii minime despre istoria evreilor din fostul Ţinut Putna.
Aceasta demonstrează o mentalitate retrogradă şi ignoranţa care a domnit în ultimii ani în instituţiile de cultură din Vrancea. Dar acest lucru nu este sesizat nici de actuali responsabili ai culturii vrâncene. Problema va deveni vizibilă de la 1 ianuarie 2007, când vor poposi la Focşani turişti, dar şi cercetători din ţările europene. Vor merge la Prefectură, la Consiliul Judeţean şi la primării pentru a cere relaţii despre iudaismul vrâncean şi vor constata că în Vrancea, funcţionarii din aceste instituţii, ei înşişi nu au auzit despre acest capitol al istoriei judeţului în care trăim. Lucrări care pe alte meleaguri s-au scris acum jumătate de secol, la noi nici nu ne-am pus problema dacă ar trebui, sau nu, să le scriem vreodată.
____________________________________________________________________________________________________________
. Destinul evreilor din târgurile vrâncene a fost identic cu al celorlalţi evrei din România. Evreii din Adjud, Focşani, Panciu şi Odobeşti au cunoscut gloria în secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului trecut, au suportat umilinţele între cele două războaie, au trecut prin Holocaust între 1940-1945 şi după război au emigrat în Ţara Sfântă – urmare a înţelegerilor secrete între noul stat Israel şi Republica Populară Română, iar după 1989 şi ultimii supravieţuitori au părăsit pământurile Vrancei. Din cei 380.000 de evrei (cf. Elie Wiesel) care au fost vânduţi de statul comunist între 1948 şi 1989, câteva mii au fost evrei născuţi pe malurile Milcovului, Şuşiţei şi ale Trotuşului. În ultimii ani s-a constituit o bogată bibliografie despre prezenţa evreiască în România, publicată de cercetători români şi străini. Legat de acest subiect trebuie amintit scriitorul Teşu Şolomivici, un evreu născut în Focşani, azi celebru în toată lumea, care a scris mai multe lucrări despre evrei. Cele mai importante consemnări istorice despre evreii din târgurile Ţinutului Putna sunt publicate în lucrările editate de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, prin Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, în mod deosebit volumele publicate sub titlul Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România.
7.1. Focşani – leagănul evreimii putnene
Dacă Odobeştii şi Adjudul au încă cele mai bine «conservate» cartiere evreieşti din judeţ, Focşanii au fost urbea cu cei cele mai multe obiective iudaice. Zece sinagogi au văzut lumina zilei în Focşanii Moldovei şi cei ai Munteniei, un spital evreiesc, două şcoli, grădiniţe, farmacii, cinematografe, restaurante, jurnale şi sute de sedii de firme.
Din secolul al XVII-lea şi până în 2006 urmaşii lui David au marcat profund istoria Focşanilor. Din păcate, din acele vremuri nu au mai rămas decât câteva vagi urme pentru că sistematizarea Focşanilor a demolat cartierul evreiesc, o parte din sinagogi şi chiar primele cimitire.
Vecini cu armenii, evreii au avut sinagogi şi cimitire în cele două oraşe omonime, despărţite până la 1859 de râul Milcov. Din secolul al XVII-lea, când evreii au ajuns la Focşani, nu avem vestigii, doar consemnări în documente ale vremii. Spre sfârşitul veacului documentele se înmulţesc, iar în Condica visteriei lui Constantin Brâncoveanu, de la 1694-1701, găsim sume importante pe care «jidovii ot Bucureşti i ot Focşani», din partea munteană a oraşului, le dădeau vistieriei domnului, dovada că pe malul Milcovului evreii reuşiseră să prospere. Situaţia evreilor se îmbunătăţeşte constant şi recensământul făcut de administraţia rusă în Târgul Focşanilor, la 1777, a găsit 169 de locuinţe evreieşti, ceea ce poate însemna până la 1000 de locuitori. La 9 septembrie 1798, Constantin Hangerli (1797-1790), domnul Ţării Româneşti, întăreşte în funcţie pe vechilul Starostiei evreilor din Focşani Munteni, dovada stabilităţii comunităţii.
Prezenţa numeroasă a evreilor în Focşanii de la nord de Milcov o dovedeşte «Catagrafia sudiţilor din Moldova» realizată după Revoluţia de la 1821, între 1824-1825, de Turci. Nu avem date despre primele sinagogi din Focşani, cu certitudine însă au existat sinagogi încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea în cele două oraşe omonime. În anul 1698 este pomenită existenţa unei sinagogi ce funcţiona de multă vreme în Focşanii Moldovei. În anul 1800 se menţionează o sinagogă pe str. Coteşti, iar în anul 1854 se construieşte o sinagogă care va fi distrusă de cutremurul din 1894. În locul acesteia s-a construit Templul Coral în 1896, realizare foarte importantă, mândria comunităţii. În anul 1896 comunitatea din Focşani avea 6 sinagogi.
De remarcat că la evrei întâlnim acelaşi sistem ca şi la creştinii din Focşani, prin care fiecare breaslă îşi avea biserica sa. Dacă ortodocşii din oraş aveau biserica «Săpunarilor», a «Tăbăcarilor», evreii aveau sinagoga Birjarilor, a Croitorilor etc. Din nefericire nimic nu a mai rămas din acea lume populată de rabini şi temple a Focşanilor sfârşitului de veac XIX. Cât despre locurile de veci, urmele primelor cimitire nu mai există, nici inscripţii care să amintească acest lucru. Că uneori creştini foloseau pietrele tombale ale evreilor la diferite construcţii nu este un secret. Cel mai vechi cimitir existent este cimitirul din strada Nicolae Bălcescu nr. 18, închis în 1874, intrat de curând pe piaţa imobiliară. După această dată, conform legislaţiei din timpul lui Cuza, s-a deschis un nou cimitir evreiesc în afara oraşului, spre Crâng.
Prosperitatea Focşanilor secolului al XIX-lea a făcut ca numărul evreilor să reprezinte în anul 1899, 25% din populaţia oraşului, respectiv 5.000 de suflete. În a doua parte a secolului al XIX-lea s-a deschis şi prima şcoală israelită, iar modernitatea aduce o creştere a importanţei comunităţii în viaţa economică a oraşului. Este şi epoca pătrunderii ideilor sioniste, Focşanii fiind un centru al sionismului est european. Creşte numărul sinagogilor, iar discrepanţa socială în interiorul comunităţii evreieşti devine din ce în ce mai evidentă prin maniera în care se construiau sinagogile pentru săraci şi cele pentru bogaţi.
Pe lângă Sinagoga Mare, s-au construit şi lăcaşuri mai mici. Anul 1881 este anul Congresului Sionist de la Focşani, al cărui preşedintele de onoare a fost rabinul Focşaniului, Moshe Halevy Goldring. De acest congres se leagă şi ideea fondării statului Israel. Este şi perioada în care antisemitismul este vizibil. Se construieşte Baia rituală, Spitalul Evreiesc şi câteva temple. Ce n-au distrus antisemiţii şi criza economică va distruge cutremurul din noiembrie 1940. Lăcaşurile de rugăciune evreieşti căzute la cutremur nu vor mai fi ridicate niciodată, pentru că a urmat războiul şi migraţia masivă în Ţara Sfântă. Perioada interbelică a însemnat apogeul, dar şi începutul decadenţei. Centrul spiritual al iudaismului focşănean din acei ani era Sinagoga Mare cu ale sale mici «temple», în jurul cărora se desfăşura o pestriţă activitate economică. Chiar şi în timpul războiului viaţa evreilor a continuat. Copii mergeau la cele două şcoli evreieşti, sinagogile erau deschise şi în ciuda muncii istovitoare la care erau supuşii, evreii se simţeau la ei acasă. Nu a mai fost cazul după 1947, când evreii numărau 6080 de persoane, din care au mai rămas astăzi mai puţini de cinzeci.
Din toată această lume de sinagogi şi temple nu a traversat secolul al XX-lea decât Sinagoga Breslaşilor, din strada Oituz. Cimitirul din strada Nicolae Bălcescu a ajuns o ruină, pietrele tombale sunt furate, nimeni nu se ocupă de paza cimitirului, nici de îngrijirea acestuia, iar cimitirul de la Crâng nu este departe. Nu este exclus ca în contextul actualului boom imobiliar din Focşani o parte din acest loc de veci să aibă soarta cimitirului din strada Bălcescu, iar prin cimitirele evreieşti să răsară imobile ca ciupercile după ploaie, sigur, cu acordul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România.
____________________________________________________________________________________________________________
. Unul din puţinele oraşe din România care se poate lăuda cu un site al comunităţii evreieşti este Focşanii : www.jew-focsani.com. Realizat de Zvi Ben Dov, evreu originar din Focşani, care locuieşte în Israel, site-ul oferă informaţii importante despre istoria evreimii focşănene, de ieri şi de azi. Zvi Ben Dov este autorul câtorva lucrări în ebraică despre evreii din Focşani care ar merita traduse în româneşte deoarece nu există nici o lucrare despre iudaismul focşănean, iar lucrările lui Zvi Ben Dov ar fi o mană cerească pentru cei care se interesează de acest subiect. La Direcţia Judeţeană Vrancea a Arhivelor Statului există câteva fonduri cu informaţii despre evreii din Vrancea, fonduri ce prezintă pagini interesante despre trecutul evreilor. Nu mai vorbim despre arhivele de la Galaţi, Iaşi şi Bucureşti unde se găsesc documente despre viaţa şi activitatea evreilor din târgurile vrâncene.
7.2. Fantomele evreimii odobeştene
Cea mai bine integrată în viaţa urbei a fost Comunitatea Evreiască din Odobeşti . Aceasta pentru că, fiind un târg relativ mic, evreii şi-au găsit repede locul lor şi au format într-un oarecare fel clasa mijlocie a unei societăţi care trecea de la feudalismul târziu la epoca modernă. Aşa se face că, odată ajunşi la Odobeşti, în secolul al XVIII-lea, după venirea cazacilor şi a armenilor, evreii au făcut ceea ce ştiau ei mai bine – comerţ. Nu înseamnă că toţi evreii se ocupau cu negustoria, dar mulţi au reuşit să prospere Exista şi comunitatea evreilor săraci care locuiau la extremitatea cartierului evreiesc unde se găsea şi baia rituală, iar cimitirul de lângă Milcov era locul de veci pentru această comunitate.
Prima sinagogă a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea. Abia între cele două războaie evreii odobeşteni au ridicat Templul Coral, demolat de comunişti. Recensământul din 1859 găsea la Odobeşti 87 capi de familie evrei, ceea ce poate să însemne aproape 500 de persoane, dacă nu mai bine. La 1888 exista la o populaţie de 3473 de locuitori, 530 de evrei. Centru nervos al comunităţii era însă cartierul situat în marginea pieţei şi a Halei de mai târziu a Odobeştilor. Acolo se găseau sinagogile şi Şcoala de Sabat. Astăzi mai există doar o sinagogă, iar Şcoala de Sabat a fost mult timp Sală de Sport. În momentul când evreii au reuşit să ajungă la prosperitate au deschis un nou cimitir spre ieşirea din Odobeşti către Valea Putnei.
La 1897, la Odobeşti exista o societate cosmopolită, unde, din 3500 de locuitori, existau câteva zeci de greci şi maghiari, o mână de armeni, şi aproape 900 de evrei, adică mai mult de o pătrime din locuitori erau evrei, Odobeştii şi Focşanii fiind localităţile din sudul Moldovei cu cel mai mare procent de populaţie evreiască la mia de locuitori.
Începutul sfârşitului pentru evreimea odobeşteană s-a produs în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial când, în atmosfera creată de curentul legionar, tarabele evreilor erau răsturnate şi primele semne ale rasismului şi-au făcut simţite prezenţa. În timpul războiului au fost trimise câteva loturi de bărbaţi la muncă în Basarabia. Alţii erau folosiţi la dezăpezirea oraşului, la lucrări la depozitele armatei din Focşani, precum şi la lucrările de întărire a fortificaţiilor de pe linia Focşani – Nămoloasa – Galaţi.
Sigur, şi la Odobeşti steaua lui David a fost purtată de evrei, iar regimul de circulaţie era restrâns până la orele 20:00. Şcoala Evreiască din oraş a fost folosită pentru găzduirea Regimentului de Infanterie al Armatei Române. Au fost şi evrei care nu s-au mai întors din Basarabia. Nu există un monument al Holocaustului la Odobeşti şi tinerii din oraşul de pe Milcov nu cunosc istoria oraşului lor pentru că nimeni nu i-a învăţat. Decadenţa evreimi odobeştene a continuat după Al Doilea Război Mondial, când între statul român şi noul stat Israel s-a încheiat un acord secret pentru repatrierea evreilor, în schimbul unei sume de bani. Aşa se face că în 1989 nu mai erau decât câteva familii. Astăzi, la Odobeşti, conform datelor oferite de conducerea Comunităţii, mai există trei familii şi acelea de vârsta a treia.
Cartierul evreiesc este într-o stare avansată de degradare, cimitirele arată ca după război, iar pragul Sinagogii nu l-a mai trecut nimeni. Numai o minune ar mai putea salva de la dispariţie acest cartier şi aceasta ar putea veni dacă strategia autorităţile locale va reuşi şi s-ar restaura măcar o parte din cartierul evreiesc, Odobeştii fiind printre puţinele localităţi din România care au plasat în strategia de dezvoltare a oraşului pentru 2007-2012, cartierul evreiesc.
Prin realizarea unor proiecte de restaurare şi reintegrare a vechiului cartier evreiesc în ansamblul urbanistic al oraşului, cu finanţare europeană, cartierul evreiesc ar putea deveni centrul turistic numărul 1 al Odobeştilor, după modelul restaurărilor unor cartiere evreieşti din Cehia şi Polonia, care se aflau la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 în aceeaşi situaţie ca şi cartierul evreiesc din Odobeşti.
____________________________________________________________________________________________________________
. În ciuda măreţiei trecutului, nimeni nu s-a învrednicit să studieze rolul şi importanţa puternicei comunităţi evreieşti în istoria oraşului de la poalele Şarbei.
7.3. Ruinele iudaismului din Adjud
Dacă Focşanii şi Odobeştii mai au câte o sinagogă în picioare şi ultimii reprezentanţii ai poporului evreu au unde să se roage, la Adjud, ca şi la Panciu, în ciuda importanţei pe care a avut-o evreimea în dezvoltarea târgului de pe Trotuş, singurele amintiri care mai vorbesc despre trecutul comunităţii evreieşti din Adjud sunt ruinele celor două cimitire şi o parte din clădirile cartierului evreiesc. Acesta din urmă mai păstrează o extraordinară stradă cu mici negoţuri, ţinute astăzi de alţi proprietari, pentru că evreii au plecat cu toţii în Ţara Sfântă.
Ca şi în celelalte localităţi ale actualei unităţi administrative, evreii din Adjud au trăit aproape două secole în cartierul lor din Ocol şi toată viaţa s-a desfăşurat între «zidurile» nevăzute ale «ghetto-ului» adjudean. Primii evrei s-au stabilit mai întâi în oraşul vechi, cunoscut astăzi sub numele de Adjudul Vechi, situat pe malul drept al Siretului, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. După fondarea Adjudului de astăzi, prin mutarea lângă râul Trotuş, la 15 februarie 1795, negustorii evrei s-au aşezat în partea de miază-noapte a noii urbe, fondând cartierul pe care îl vedem astăzi.
Alături de evrei, în noul oraş s-au instalat armeni şi greci, care aveau practic monopolul activităţilor economice adjudene şi zeci de familii de unguri şi germani. Undeva pe la mijlocul Străzii Mari au construit prima sinagogă şi clădirile administrative, care au fost demolate după al Doilea Război Mondial. Locul fostei sinagogi nu a fost ocupat de nici un imobil, rămânând un teren viran. Din clădirile administrative se mai văd câteva dărâmături, dar cu greu poate fi refăcut centrul spiritual al evreimii adjudene. Mai târziu evreii adjudeni au ridicat a doua sinagogă.
Revenind la epoca de început a vieţuirii evreilor în noul oraş, documentele vremii arată că la mai puţin de treizeci de ani de la mutarea pe malul Trotuşului, în 1820 existau deja 12 familii de negustori, pentru ca la 1832, din totalul de 793 locuitori au Adjudului, evreii să reprezinte 6,5% din populaţie, iar la 1845 să găsim în Adjud 43 de evrei. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea existau peste 900 de evrei. Procentul de evrei a crescut constant până între cele două războaie.
Declinul evreimii adjudene a început în anii ’40, ca după război majoritatea evreilor să părăsească Adjudul. Sfârşitul comunismului a găsit mai puţin de 10 evrei în Adjud, iar în 2006, oficial, în oraşul de pe Trotuş nu mai există nici un urmaş al lui David.
Întrucât partea veche a Adjudului din zona Ocolului nu a fost demolată, nici sistematizată, putem, să refacem arealul evreiesc adjudean din secolele XVIII-XX. Casele ridicate de negustorii evrei în secolul trecut sunt încă în picioare, iar ultimii evrei adjudeni, căsătoriţi cu femei creştine s-au convertit formal la creştinism de curând. Cea mai impresionantă mărturie a evreimii adjudene este cimitirul din Fundătura Islaz nr. 60. Nu este primul cimitir evreiesc din Adjud, dar este cel mai vechi şi a rezistat până în zilele noastre. Numai privind pietrele tombale realizăm bunăstarea evreimii adjudene din secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului trecut. În timpul ultimului Război Mondial, prin cimitir a trecut frontul, iar soldaţii au săpat tranşee printre morminte. Urmele lăsat de război sunt şi astăzi vizibile, după război comunitatea evreiască din Adjud nemaiputând restaura cimitirul.
Plecarea în Eretz Israel a fiilor lui Iuda a lăsat în urmă un vid de care au profitat cei fără de lege încât se ajunsese acum câţiva ani ca mormintele din cimitir să fie locul unde vecinii deversau gunoaiele. Pentru că nu mai putea fi folosit după război, din a doua parte a veacului trecut s-a deschis în strada Copăceşti nr. 60 un nou cimitir, modest însă faţă de cel vechi.
Aceste cimitire sunt administrate de Comunitatea din Focşani, iar bunurile care au aparţinut evreimii din Adjud nu au fost recuperate, deşi legea permite acest lucru. Faptul că la Adjud nu mai există nici un evreu înseamnă şi sfârşitul definitiv al prezenţei evreieşti în oraşul care s-a mutat de pe Siret pe Trotuş, dar şi degradarea continuă a monumentelor din cimitirul evreiesc din Adjud.
Cei care doresc să simtă o clipă parfumul epocii când negustorii evreii forfoteau prin oraş o pot face încă, vizitând cartierul evreiesc cât timp mai este în picioare. Modernizarea municipiului Adjud va duce şi la demolarea vechilor locuinţe, ajunse într-o stare deplorabilă. Dacă ne tot comparăm cu Occidentul, ar trebui să luăm cei bun de dincolo. Printre acestea şi respectul pentru trecut. După ştiinţa noastră, puţini sunt dascălii vrânceni care vorbesc elevilor şi despre valorile şi istoria Vrancei în contextul general al istoriei României. Vizitarea organizată de către elevi a ruinelor cimitirului evreiesc din Fundătura Islaz ar face mai mult decât zeci de lecţii de istorie. La fel şi o descindere a elevilor însoţi de profesorii de istorie prin cartierul evreiesc din Adjud, unde au mai rămas locuinţe de epocă valorează infinit mai mult decât ore lungi şi plicticoase.
În ceea ce priveşte conservarea pe diapozitive sau suporturi digitale a imaginilor ultimelor vestigii evreieşti, acest lucru nu interesează pe nimeni. Deocamdată nici o instituţie din Vrancea care se ocupă de patrimoniul spiritual al judeţului nu a găsit de cuviinţă să fotografieze şi să inventarieze clădirile acestui cartier şi monumentele cimitirelor adjudene pentru a avea peste veacuri, pentru generaţiile viitorului, documente din istoria trecută şi prezentă a Adjudului. Din acest punct de vedere, oricât de sumară ar fi prezentarea pe care o facem acestor obiective în această lucrare, o considerăm utilă şi de importanţă capitală pentru istoria vrânceană a poporului evreu.
____________________________________________________________________________________________________________
. Aceeaşi problemă ca la Odobeşti o întâlnim şi la Adjud. Nu există nici o lucrare despre iudaismul din oraşul de pe malul Trotuşului. Singurele informaţii le furnizează documentele de arhivă şi câteva menţiuni din lucrări monografice : Mihail Canianu şi Aurelian Candrea, op. cit., pp. 1-10 ; C. C. Giurescu, Tîrguri sau oraşe şi cetăţi moldovene, op. cit., pp. 177–178 ; Virgil Cobileac, Adrian Ionel Avram şi Petru C. Buculei, Monografia oraşului Adjud, Adjud, 1998, pp. 47-51 ;
7. 4. Ruinele iudaismului păncean
Trecutul evreimii păncene nu rivalizează cu cel al evreimii focşănene pentru că, prin statutul său Panciu a fost un târg mult mai mic decât Focşanii. Însăşi fondarea Panciului este relativ târzie. Asta nu micşorează cu nimic importanţa elementului iudaic în istoria oraşului.
Dacă astăzi la Panciu nu au mai rămas decât câteva nume evreieşti şi cimitirul care în curând va dispare definitiv din patrimoniul iudaic vrâncean totuşi, raportat la populaţia aşezării, evreii din Panciu au format o comunitate destul de mare şi cu influenţă în economia Podgoriei. Pentru a avea o idee, la 1888, din 1996 de locuitori, 445 erau evrei, adică unul din cinci pănceni era evreu. La cumpăna dintre secole, la Panciu trăiau peste 800 de evrei. Cutremurul din 1940 a distrus şi mare parte din clădirile reprezentative ale evreimii păncene, lăsând fără trecut o comunitate care nu a mai avut putinţa să se refacă după război.
Continuând comparaţia cu Focşanii, trebuie spus că, oficial, la Panciu evreii au avut doar două sinagogi, dar şi creştinii până în 1989 nu au avut decât două biserici, în timp ce la Focşani erau pentru aceeaşi perioadă, aproape 30 de biserici şi 10 sinagogi.
Începuturile aşezării evreilor la Panciu le găsim în prima parte a secolului al XIX-lea, în perioada când târgul prinsese bine contur, dar prezenţa evreilor în satele podgoriei este mult mai veche, negustorii evreii fiind clienţii favoriţi ai vinurilor păncene. Din acest punct de vedere, negustorii evrei rivalizau cu negustorii cazaclii de la Odobeşti.
Evreii pănceni nu au fost cruţaţi de curentul antisemit de sorginte legionară din Vrancea interbelică, localitatea de la poalele Neicului fiind unul din fiefurile legionarismului. A urmat cutremurul din 1940, nefericirile războiului şi migraţia în Ţara Sfântă. Toate acestea şi-au pus amprenta asupra existenţei acestei comunităţi şi au făcut ca în 2006 la Panciu să nu mai fie nici un evreu. Mai mult decât atât, cei născuţi după 1989 nici nu au auzit că la Panciu a existat o comunitate evreiască ori că la marginea oraşului, departe de ochii lumii, un cavou din cimitirul evreiesc ţine loc de coteţ de câine.
Ca mai peste tot în Vrancea, singurul argument al prezenţei evreimii pe aceste locuri este cimitirul. Din cimitirul păncean nu au mai rămas în picioare decât clădirile administrative, câteva schelete ale cavourilor şi un morman de pietre funerare. O imagine tristă, care ar trebui să dea de gândit tuturor celor care se ocupă de acest domeniu sacru al cultivării memoriei celor care au trecut prin această lume.
Indiferent de naţionalitate, nu ar trebui să uităm că mormintele sunt singurele amintiri care ne mai leagă de lumea de altădată, de cei dragi şi felul în care se prezintă aceste morminte arată respectul nostru faţă de cei de dincolo. După cum arată mormintele evreilor din Vrancea şi chiar ale creştinilor, nu pare să ne preocupe prea mult lumea de dincolo.
Concluzii
Mentalităţile retrograde, cauza distrugerii
patrimoniului religios vrâncean
Niciodată patrimoniul religios din judeţul Vrancea nu va avea o soartă mai bună dacă pe plan local persistă la nivel instituţional o mentalitate învechită.
Văzând dezastrul în care a ajuns patrimoniul religios al Vrancei avem reflexul să credem că în acest judeţ nu există instituţii care se ocupă de acest patrimoniu. Paradoxal, există trei instituţii laice la nivel judeţean care au ca obiect al muncii şi patrimoniul, sigur, fiecare din alt unghi şi cu alte mijloace. La acestea se adaugă Biserica, administratorul privilegiat şi beneficiarul acestui patrimoniu religios, prin cele trei protoierii vrâncene.
Nefericirea face ca în Vrancea, între aceste instituţii să nu existe relaţii la nivel de cercetători ori vreun real schimb de informaţii în domeniul patrimoniului. Numai complezenţe, iar comunicarea între aceste şase instituţii se face prin corespondenţă, deşi unele din acestea au sediile pe aceeaşi stradă, în anumite cazuri chiar în acelaşi imobil. Aceste instituţii sunt : Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Vrancea, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vrancea, Muzeul Vrancei, Protoieria Focşani 1, Protoieria Focşani 2 şi Protoieria Panciu.
Problema cu care se confruntă aceste instituţii este lipsa acută a banilor pentru a investi în salvarea patrimoniului din Vrancea, cele trei instituţii laice fiind bugetare. Statul nu mai alocă bani pentru monumente, ultimul buget al Ministerului Culturii şi Cultelor fiind cel mai sărac buget postdecembrist. Nici în alte ţări europene statul nu acordă bani suficienţi pentru monumentele istorice. Dar este altă lume, alţi oameni şi alte mentalităţi. Acolo, fiecare este interesat de «capra» sa.
Problema este că, de câţiva ani, există posibilităţi de finanţare din fonduri private, de la fundaţii care sprijină patrimoniul, din fonduri europene şi chiar Ministerul Culturii şi Cultelor asigură prin diverse pârghii posibilitatea accesării de noi fonduri, cum sunt cele din Fondul Naţional Cultural etc. De fapt, aceasta este politica de patrimoniu în Europa, iar exemplul Cehiei, care a restaurat castelele cu banii Europei este cea mai bună pistă de urmat. Pentru aceasta însă este nevoie ca aceste instituţii să se ocupe şi de acest lucru, ceea ce nu au făcut până acum.
Nefericirea vrâncenilor şi dezastrul din patrimoniul religios al judeţului este consecinţa mentalităţii prin care se stă cu mâna întinsă la bugetul local şi cel central. Lipsa proiectelor pe plan local şi refuzul colaborării între cele şase instituţii este o plagă şi va duce, dacă lucrurile nu se vor schimba, la distrugerea totală a patrimoniului religios.
După ştiinţa noastră, nici una din aceste instituţii nu a depus proiecte de accesare a fondurilor din sursele indicate mai sus, cu toate că Europa pe care o vedem astăzi a fost restaurată cu fonduri private şi comunitare. Suntem încă robii unei mentalităţi de tip comunist conform căreia statul este părintele protector care trebuie să sprijine cultele şi cultura. Or, comunismul a murit de moarte bună, timpurile au evoluat şi statul nu mai este ce a fost până în 1989, dar am rămas cu mentalităţile pomanagiste ale acelor vremuri.
În Occident, în instituţii precum cele şase numite mai sus, există departamente întregi care se ocupă numai de întocmirea proiectelor pentru a accesa fonduri extrabugetare şi în acelaşi timp pentru a populariza aceste monumente religioase, adevărate capodopere de artă şi arhitectură, în vederea atragerii turismului, o altă formă de finanţare. La noi, în Vrancea, nu mai există nici Oficiu de Turism şi nici o altă formă de promovare a valorilor religioase vrâncene. Nu mai spunem că nu avem trasee turistice sau religioase, şi nici cea mai elementară infrastructură pentru a ajunge la aceste obiective.
Salvarea patrimoniului religios al Vrancei se va produce numai atunci când între conducătorii Bisericii locale din cele trei instituţii bisericeşti, reprezentantul Ministerului Culturii şi Cultelor în teritoriu şi cele două instituţii finanţate de la bugetul local – Muzeul Vrancei şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vrancea va exisa un dialog real, activ, permanent şi sincer, pe bază de proiecte, la nivel de cercetători, care să le permită folosirea în comun a logisticii de care dispun şi mai ales a informaţiilor pe care fiecare le cocoloşeşte numai pentru el.
Deocamdată, aceste instituţii sunt adevărate cetăţi inexpugnabile, fiecare este stăpână pe domeniul său şi nici una nu este dispusă decât la un dialog formal. Mai mult, aceste şase instituţii, prin politica pe care o duc şi prin maniera în care sunt subordonate politicului, se subminează permanent, ceea ce face ca încrederea societăţii civile în aceste instituţii să fie zero.
La această situaţie tensionată a contribuit, în cea mai mare măsură, cameleonica lume politică locală din ultimii 17 ani, care şi-a bătut joc sistematic de aceste instituţii şi a avantajat când una, când cealaltă, nu o dată unele dintre acestea fiind folosite în scop electoral.
Nici astăzi, în 2006, influenţa politicului în politicile culturale ale unora din instituţiile citate nu s-a sfârşit. Cât timp politicienii locali vor politiza aceste instituţii, patrimoniul religios al Vrancei va rămâne o ruină şi mi-e teamă că vor mai trece ani buni şi vom da în continuare vina pe celălalt, refuzând să acceptăm că adevărul este aşa de simplu. În acest timp monumentele religioase despre care am amintit lapidar în această carte or să dispară, în parte, cum au dispărut atâtea altele, iar noi o să ne pierdem timpul, ca de obicei, în polemici partinice, interesându-ne mai mult de viitorul politicii locale decât de ruinele care duc în mormânt o parte din sufletul nefericit al acestui neam de păstori care a dat totuşi sublima «Mioriţă».
BIBLIOGRAFIE
a) Lucrări despre Vrancea şi Ţinutul Putnei
ALBU, Florica şi Iulian, Monografia comunei Soveja, Bucureşti, 2002 ;
APREOTESEI C., IORGA, T., STRĂONEANU, B., Al., Monografia comunei Străoane, editată de Consiliul Local Străoane, 1997 ;
ARBORE, Virgiliu, P., Milcovia văzută de un călător străin în anul 1856. Cu 17 stampe reproduse în text, Focşani, 1934 ;
ASANACHE, Gh., CHIRTOC, Gh., Monografia Bordeşti, (ms.) ;
BUDESCU, Ionel, Cârligele, istorie scrisă şi trăită, Bucureşti, 20042 ;
CAIAN, F., D., Istoricul oraşului Focşani, Scris cu prilejul Jubileului de 40 de ani de domnie a Majestăţii Sale Regelui Carol I, Focşani, 1906 ;
CANIANU, Mihail, CANDREA, Aurel, Dicţionarul Geografic al Judeţului Putna, Bucureşti, 1897 ;
CHERCIU, Cezar, Vrancea şi Ţinutul Putnei. Un secol de Istorie, 1820-1920, Focşani, 1995 ;
ID., Vrancea şi Ţinutul Putnei – o lume de altădată. 1921-1945, Focşani, 2005 ;
CHIRILĂ, Titel-Toader, Năruja inima Vrancei, Focşani, 2005 ;
COBILEAC, Virgil ; AVRAM, Ionel ; BUCULEI, Adrian, Petru, Monografia oraşului Adjud, Adjud, 1998 ;
CONEA, Ion, Vrancea. Geografie istorică, toponimie şi terminologie geografică. Prefaţă de Acad. Al. Graur, ediţie îngrijită de L. Bodea, dr. D. I. Oancea, dr. Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1993 ;
CONSTANTINESCU-MIRCEŞTI, Constantinescu, Vrancea arhaică. Evoluţia şi problemele ei, Bucureşti, 1985 ;
COTEA, Valeriu, Vidra – Poarta Vrancei, Bucureşti, 2003;
DEŞLIU, Alexandru, Vrancea. Judeţ cu vocaţie europeană. Album monografic, Focşani, 2006 ;
DUMITRESCU, Ilie, RÂPEANU, Petre, Coteşti. 500 ani de existnţă, 1972 ;
GIURESCU, C., C., Istoria Podgoriilor Odobeştilor. Din Cele mai vechi timpuri până la 1918 (cu 124 de Documente inedite, 1626 – 1864 şi 3 reproduceri), Bucureşti, 1969 ;
ID., Tîrguri sau oraşe şi cetăţi moldovene. Din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1967 ;
GIURGEA, Emil, Vrancea. Ghid turistic al judeţului Vrancea, Bucureşti, 1977 ;
HANU, Ana, Monografia comunei Reghiu, Focşani, 2002 ;
HÂRNEA, Simion, Comoara Vrancei, 12 volume, publicate între 1926-1936 ;
IONESCU, Ion, Agricultura română din judeţul Putna, Bucureşti, 1869 ;
IVAN, Mihai, Silviu, ENE, Ionel, Jertfă în spaţiul mioritic, Focşani, 2001 ;
MIHĂILESCU, Şt., N., MIHĂILESCU, N., Şt., MACOVEI, V., Valea Putnei. Cu privire specială asupra Vrancei, Bucureşti, 1970 ;
Monografia Judeţului Putna, Focşani, 1943 ;
PARAGINĂ, Dumitru, Virgil, Valea Zăbrăţului. Monografie. Memoria istoriei şi a societăţii din Zăbrăuţ, Focşani, 1990 ;
ID., 450 de ani Focşani, 1546-1996, Focşani, 1996 ;
PUŞCĂ, M., Ion, Valea Şuşiţei, Bucureşti, 1987 ;
ID., PARAGINĂ, A., POPA, V., CONSTANTINESCU, Gh., Panciu. File de cronică, Bucureşti, 1982 ;
RĂDULESCU, N., Al., Vrancea, geografie fizică şi umană, Bucureşti, 20052 ;
ROTTA, Dimitrie, Dicţionar geografic, topografic şi statistic al Judeţului Putna, Focşani, 1888 ;
RUSSU, Dimitrie, Patrimoniul public şi starea economică a Judeţului Putna în cifre şi icoane, Focşani, 1933 ;
STAHL, H., H., Amintiri şi gânduri, Bucureşti, 1981 ;
ŢIROIU, Vasile, Istoricul Podgoriei Putnene. Studiu monografic (ms.) ;
ID., Monografia satului Boloteşti, 2 volume, (ms.) ;
ID., Din Focşani pe trei drumuri spre Vrancea (Valea Milcovului, Putnei şi Şuşiţei). Ghid monografic turistic (ms.) ;
b) Colecţii de documente şi lucrări colective
Anuarul Episcopiei Buzău – 1935, Buzău, 1935 ;
Anuarul Eparhiei Romanului, Bucureşti, 1936 ;
Catalogul Documentelor Moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a Statului, vol. I, 1387-1620, Bucureşti, 1957 ; vol. II, 1621-1652, Bucureşti, 1959 ; vol. III, 1653-1675, Bucureşti, 1968 ;
Catalogul documentelor Ţării Româneşti. 1369-1600, Secţia istorică de la Arhivele Statului din Bucureşti, 1947 ;
Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2004. A XXXIX-a sesiune naţională de rapoarte arheologice Jupiter-Mangalia, 25-28 mai 2005 ;
Documente putnene, I, Vrancea, Odobeşti – Câmpuri, publicate cu un studiu introductiv despre Vrancea, de Aurel V. Sava, prefaţă de Nicolae Iorga, Focşani, 1929 ; II, Vrancea, Ireşti-Câmpuri, publicate cu un studiu introductiv despre proprietatea colectivă vrânceană de Aurel V. Sava, publicată cu ajutorul Fundaţiei Ferdinand I, Chişinău, 1931 ;
Documente vrâncene. Cărţi domneşti, Hotărnicii, Răvaşe şi Izvoade, vol. I, publicate de C. D. Constantinescu-Mirceşti şi H. H. Stahl, cu o prefaţă de Nicolae Iorga, Bucureşti, 1929 ;
Sfântul Mucenic Teodosie al II-lea (de la Brazi – Vrancea) Mitropolitul Moldovei. Propunere de canonizare, Buzău, 2003;
Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor, sub îngrijirea Dr. Antonie Plămădeală, I, II, Buzău, 1983 ;
c) Cărţi
BOBULESCU, Constantin, Schiţă istorică asupra satelor Crucea de Sus, Crucea de Jos, cu bisericile lor cum şi asupra schiturilor Brazii şi Muşinoaele din judeţul Putna, Bucureşti, editată de pr. T. Antohe, parohul Bisericii «Sfântul Nicolae-Şelari» din Bucureşti, Bucureşti, 1926 ;
CĂPĂŢÂNĂ, A., Istoricul oraşului Panciu şi a schiturilor «Brazi» şi «Sfântul Ioan», prăbuşite de cutremurul din 10 noiembrie 1940 ; Bucureşti, 20032
CHERCIU, Ion, Bisericile de lemn din Ţara Vrancei – factor de identitate culturală, Bucureşti, 2004 ;
COCORA, Gabriel, Episcopia Buzăului, o vatră de spiritualitate şi simţire românească, Buzău, 1986 ;
ID., Mănăstiri în Eparhia Buzăului, vetre de cultură şi trăire românească, Buzău, 1987 ;
CONSTANTINESCU Horia, Biserici de lemn din Eparhia Buzăului, I, Buzău, 1987 ;
EPIFANIE Norocel, Ctitorii Voievodale în Eparhia Buzăului, Buzău, 1988 ;
GROSU, T., I., Monografia Monastirii Vizantea. Schiţă Istorico-artistică, Focşani, 1940 ;
IVAN, Ioan, Mănăstirea Brazi – Panciu şi trecutul ei istoric, Editura Episcopiei Buzăului şi Vrancei, Buzău, 2005;
IVAN, Mihai, Silviu, ENE, Ionel, Jertfă în spaţiul mioritic, Focşani, 2001 ;
JECHEANU, Neculai, Însemnări şi note despre preoţi din Vrancea, de la 1800 pînă la 1940, (ms.) ;
PARAGINĂ, Anton, Habitatul medieval la curbura exterioară a Carpaţilor în secolele X-XV, Brăila, 2002 ;
POPESCU, Grigore, IONESCU, D., Gion,. Schitul Brazi, Buzău, 1991 ;
STOICU, Buciumeni, Neculai, Mănăstirea Sihastru. Monument istoric, Bucureşti, 2000 ;
ID., Mănăstirea Buciumeni, Bucureşti, 1999 ;
TĂRÂLĂ, Zosima, Istoricul (monografia) Mănăstirei Dălhăuţi, Bucureşti, 1932 ;
ID., Istoricul Mănăstirii «Vărzăreşti» şi al comunei Urecheşti din Judeţul Râmnicului-Sărat, Bucureşti,1934 ;
TEODOR, Gh., D., Creştinismul la Est de Carpaţi, 1991 ;
d) Studii, articole
ADAFINI, Mihai-Liviu, «Proprietăţile Mănăstirii Soveja», în Cronica Vrancei, IV, Focşani, 2003, pp. 45-49 ;
ARBORE, P., Al., «Toponimie putneană», în «Milcovia. Revistă regională de studii», Anul I, 1930, vol. 1, pp. 5-39 ;
ARBORE, P., Virgiliu, «Însemnări culese de pe marginea cărţilor bisericeşti din oraşul Focşani», în Ib., Anul II, 1931, vol. 2, pp. 237-247 ;
ID., «Însemnări culese de pe marginea cărţilor bisericeşti din oraşul Focşani (veacul al XIX-lea)», în Ib., Anul III, 1932, vol. 1-2, pp. 53-66 ;
ID., «Însemnări culese de pe marginea cărţilor bisericeşti din oraşul Focşani (urmare şi sfârşit)», în Ib., Anul IV, 1932, vol. 1-2, pp. 54-64 ;
BRĂTULESCU, Victor, «Acte, note şi însemnări despre biserica fostului schit Brazi de lîngă Panciu», în «Glasul Bisericii», XXIV (1965), nr. 3-4, pp. 319-330 ;
COCORA, G., CONSTANTINESCU, H., «Poiana Mărului», în «Glasul Bisericii», XXIII(1964), nr. 5-6, pp. 466-500 ;
COLIU, Emil, «Contribuţii la un istoric al Mănăstirii Mera», în «Milcovia», Anul II, 1931, vol. 2, pp. 214-234 ;
CONSTANTINESCU, Horia, «Biserica fostei Mănăstiri Râmnicu-Sărat», în «Glasul Bisericii», XXIV(1965), nr. 1-2, pp. 30-71;
DÂRDALĂ, Florin, «Cutremurul din 1940», în Cronica Vrancei, II, Focşani, 2002, pp. 261-268 ;
DINCĂ, G., «Două ctitorii voievodale : biserica Stelea din Tîrgovişte, Mînăstirea Soveja din Vrancea înălţate în semnul împăcării şi prieteniei», în «Glasul Bisericii», XXX (1971), nr. 5-6, pp. 511-523 ;
DUMITRESCU, I., M., «Însemnări cu privire la oraşul Focşani», în «Natura. Revistă pentru răspândirea ştiinţei», XX (1931), nr. 2, pp. 14-21 ; nr 3, pp. 1-10 ; nr. 4, pp. 9-19 ; nr. 5, pp. 12-16 ; nr. 7, pp. 14-22 ; nr. 9, pp. 24-32 ; nr. 10, pp. 22-30 ;
ENE, Ionel, «Aşezămintele monahale din Eparhie îmbracă haină nouă», în Deplinătatea slujirii lui Dumnezeu prin slujirea oamenilor. Episcopul Epifanie. 70 de ani, Buzău, 2002, pp. 340-355 ;
FANTAZIU, Paisie, «Scurtă prezentare istorică a mănăstirilor şi schiturilor din Eparhia Buzăului şi Vrancei», în «Glasul Adevărului», Anul XIII, nr. 128 (2002), pp. 14-22 ;
ID., «Mănăstirea Brazi. Tradiţie, istorie şi prezent», în Ib., Anul XIV, nr. 132, iulie-spetembrie 2003, pp. 74-83 ;
ID., «Pelerinaj la Mănăstirea Bogdana cu moaştele Sfântului Mucenic Teodosie de la Brazi», în Ib., pp. 52-55 ;
GABOR, Adrian, «Ctitoriile de biserici şi mănăstiri ale dregătorilor domneşti din judeţul Vrancea», în «Glasul Bisericii», XLVIII(1989), nr. 6, pp. 73-107 ;
ILIESCU, M., «Decoraţia bisericii din Bordeşti(Vrancea) şi importanţa ei pentru iconografia românească», în «Biserica Ortodoxă Română», XCIV(1976), nr. 1-2, pp. 180-185 ;
IVAN, Nicu, «Mănăstirea lui Ştefu din Focşani», în Cronica Vrancei, II, Focşani, 2001, pp. 35-50.
NICODEI, Aurel, «Raport preliminar privind cercetarea arheologică de la biserica Adormirea Maicii Domnului a fostei Mănăstiri Bordeşti, judeţul Vrancea (campania 1995)», în Vrancea. Studii şi comunicări,XI, Focşani, 1997, pp. 73-82 ;
ID., «Materiale de construcţie folosite la ridicarea Bisericilor medievale din judeţul Vrancea», în Vrancea. Ib., XII, Focşani, 2005, pp. 50-84 ;
ID., «Cercetarea arheologică medievală şi Bisericile de zid din Vrancea», în Cronica Vrancei, II, Focşani, 2001, pp. 25-34 ;
ID., «Bibliografia bisericilor din judeţul Vrancea», în, Ib., IV, Focşani, 2003, pp. 282-335 ;
ID., «Meşteri constructori ai Bisericilor ridicate pe teritoriul judeţului Vrancea în perioada Evului Mediu» (ms) ;
OBODARIU, Petru, «Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul Din Focşani», în Cronica Vrancei, III, Focşani, 2002, pp. 72-79;
PANAITE, Costică, «O dată la cinci sute de ani», în «Glasul Adevărului», Anul XIV, nr. 132, iulie-septembrie 2003, pp. 7-11
PAVEL, Lelia, «Mănăstirea Soveja. Câteva consideraţiuni», în Cronica Vrancei, I, Focşani, 2000, pp. 12-24 ;
ID., «Biserica de lemn Sfântul Gheorghe din Angheleşti (comuna Rugineşti), în Ib., II, Focşani, 2002, pp. 35-38 ;
Redacţia, «Prima prăznuire a Sfântului Ierarh Teodosie», în «Glasul Adevărului», Anul XV, nr. 138, octombrie-decembrie 2004, pp. 28-51 ;