Capitolul 6
Valea Râmnicului Sărat
Situată la sudul judeţului, Valea Râmnicului Sărat nu a ţinut, administrativ, de actuala entitate teritorială, decât din 1968. Până la Unirea de la 1859, aceste pământuri au aparţinut Munteniei. După această dată, pentru câţiva ani, judeţul Râmnicu Sărat (Slam Râmnic) a avut reşedinţa în Focşanii Munteni.
În plan administrativ bisericesc, aşezămintele de pe Valea Râmnicului depindeau de Episcopia Buzăului care se afla în Muntenia, cu sediul la Buzău, în timp ce Vrancea arhaică şi Ţinutul Putnei ţineau de Episcopia Romanului, care se găsea în Moldova. Aceasta nu a împiedicat ca mănăstirile şi schiturile de pe Valea Râmnicului şi din Vrancea arhaică să fie într-o permanentă legătură. Schitul Poiana Mărului şi Mănăstirea Dălhăuţi au influenţat chiar naşterea vieţii monahale din Munţii Vrancei. Nu întâmplător, Schitul Vrancea (Valea Neagră) a fost înfiinţat sub influenţa spirituală a Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, iar între aceste aşezări monahale, cărţile de cult circulau de o parte şi de alta a frontierei, cu toate că ţineau administrativ de două ţări şi canonic, de două episcopii din ţări cu administraţie proprie. Se poate spune că lumina spirituală a Ţării Vrancei a venit, cel puţin în ultima parte a Evului Mediu, din partea acestor aşezăminte de pe Râmnicului Sărat.
Trebuie subliniată influenţa oraşului Râmnicu Sărat asupra vieţii religioase din această zonă de est a Ţării Româneşti. Aceasta s-a manifestat şi prin dependenţa directă a unor aşezăminte monahale de unele mănăstiri din Râmnic, cum am văzut deja în cazul unor mănăstiri din Focşanii Munteniei.
În această zonă de câmpie a Vrancei anului 2006 se găsesc câteva lăcaşuri de închinăciune ctitorite de dregători ai Ţării Româneşti. Dintre acestea se remarcă, de departe, Mănăstirea Coteşti şi fosta Mănăstire Bordeşti. La Bordeşti, arhitectura brâncovenească se îmbină melodios cu pictura lui Pârvu Mutu şi nu mai are nevoie de nici o prezentare. Din acest punct de vedere, fostul complex monahal de la Bordeşti reprezintă o culme a artei medievale româneşti de la jumătatea Evului Mediu, dar se găseşte într-o stare de ruină, în ciuda miliardelor investite. Eternizarea lucrărilor de restaurare nu face decât să transforme Bordeştii într-o ruină cu schele şi containere asemănătoare unui platou de filmare.
În acest capitol vom aduce în actualitate, pe lângă divinele fresce ale zugravului Pârvu Mutu, încă vizibilele ruine ale bisericii «Sfinţii Împăraţi» de la Dălhăuţi, cu al său trecut cultural, despre care nu mai vorbeşte nimeni.
Pe drumul care duce la Dălhăuţi se găseşte Mănăstirea Coteşti, ctitorită în jur de 1750, cu biserica «Sfânta Treime», la consolidarea şi restaurarea căreia se lucrează de ani buni şi nu se întrevede încă ziua izbăvirii. Închisă în 1959, mănăstirea a renăscut după 1989, dar se confruntă cu grave probleme financiare. Lăcaşul de la Coteşti este cea mai faimoasă construcţie bisericească din această podgorie a Vrancei. Ca şi la Bordeşti, lipsa banilor face ca această veritabilă cetate medievală, să nu poate fi utilizată pentru serviciul religios, fiind de mai bine de un deceniu încorsetată de schele, iar monahiile folosesc pentru cult sală improprie dintr-un imobil al aşezământului.
La ultimul punct al acestui capitol vom aminti lapidar şi câteva foste aşezăminte monahale din acest areal spiritual, din care nu au mai rămas decât biserici de mir şi mormane de bolovani acoperite de boscheţi. Trist pentru trecutul acestor foste lăcaşuri monahale este faptul că nicăieri, cu excepţia câtorva studii greu accesibile, nu pot fi găsite informaţii despre aceste vetre de sihăstrie românească. Cum nu avem nici monografii redactate de specialişti pentru aceste localităţi (excepţie Monografia Cârligele) lipsesc informaţiile minime pe care le-ar fi putut oferi acest gen de lucrare.
____________________________________________________________________________________________________________
. Nu există nici o lucrare de referinţă despre viaţa religioasă din zona de câmpie a Vrancei, respectiv despre Valea Râmnicului Sărat. Pentru a avea o imagine despre viaţa religioasă din această parte a Vrancei, fostă Slam Râmnic, putem consulta : Anuarul Eparhiei Buzău – 1935, Buzău, 1935 ; Petre Râpeanu, Ilie Dumitrescu, Coteşti. 500 Ani de existnţă, 1972 ; Ionel Budescu, Cârligele, o istorie scrisă şi trăită, Bucureşti, 20042. Fostul jurnalist Petre Abeaboeru are în pregătire două monografii despre localităţile Popeşti şi Urecheşti, în care aduce informaţii încă nepublicate despre aceste localităţi ale Slam Râmnicului.
6.1. Biserica Seminarului de la Dalhăuţi
«Trei turle stau ca o frumoasă podoabă deasupra acestei biserici şi corolarul lor se îmbină cu cerul senin» , scria în 1932 fostul stareţ Zosima Tărâlă despre majestuoasa biserică a fostului Seminar monahal de la Dăjhăuţi. După ce a fost mândria câtorva generaţii de seminarişti şi locul de pelerinaj al focşănenilor înstăriţi, semeaţa biserică cu trei turle cu hramul «Sfinţii Împăraţi» a ajuns, după desfiinţarea mănăstirii în 1959, o grămadă de ruine.
Mormintele ctitorilor Smaranda Perieţeanu şi Constantin Angelescu au fost profanate, oase se găsesc peste tot iar osuarul cripta bisericii seamănă cu un beci părăsit pe care se găsesc doar grafitti ale unor trecători lipsiţi de sfinţenie. Mai sunt şi amintirile lui Vasile Pârvan care, vizitând familia Râmniceanu, urca şi la schit. De asemenea, Nicolae Iorga a trecut chiar pragul bisericii în 1905, iar catapeteazma lăcaşului din Colecţia Muzeală a Mănăstirii, înfiinţată după 1989, arată măreţia lăcaşului distrus din ignoranţa celor din jur.
Într-o lume care încearcă să conserve trecutul religios al unui popor, semnul vizibil al legăturii sale cu divinitatea, prin tragismul lor, ruinele bisericii de la Dălhăuţi vor face într-o zi înconjurul lumii. Puţine imagini mai pot fi găsite astăzi într-o ţară cu vocaţie europeană precum lespedea Sfintei Mese de la biserica «Sfinţii Împăraţi», acoperită de ruine şi bălării, o imagine de coşmar care mai există doar în fosta Iugoslavie. Acolo însă a fost un război. La noi ne ruinează războiul nostru interior. Imagine simbol a raportării la trecut şi a dispreţului faţă de acel timp, gardul de sârmă ghimpată pus în bătaie de joc de fostul Inspectorat de Cultură pentru a evita căderea zidului peste vreun creştin curios, reprezintă nivelul nostru de civilitate şi spune totul despre respectul creştinului ortodox faţă de sacralitate.
Rare sunt ocaziile când se oferă creştinului secolului al XXI-lea priveliştea unui lăcaş de închinăciune care se năruie sub privirile celor din jur, fără ca nimeni să ia poziţie împotriva acestui dezastru iremediabil a patrimoniului religios naţional. Acest lucru se întâmplă la doar câţiva kilometri de oraşul Unirii.
Ridicată la jumătatea secolului al XIX-lea, între 1840-1855, de Smaranda Perieţeanu şi Constantin Angelescu din Focşani, pe timpul când arhimandritul Benedict, stareţul Mănăstirii Poiana Mărului, avea în grija sa şi Mănăstirea Dălhăuţi, biserica «Sfinţii Împăraţi» nu a rezistat mai mult de un secol. La fel şi clădirile fostului Seminar Monahal, deschis de Episcopul unionist buzoian, Dionisie Romano (1865-1873), din care nu au mai rămas nici măcar fundaţiile. Biserica are un plan de navă cu trei turle, cu un osuar la subsol şi un pridvor de lemn. Ocuparea mănăstirii de către nemţi, spre sfârşitul Primului Război Mondial, cutremurul din 1940, închiderea mănăstirii în 1959 şi cutremurul din 1977 au pus definitiv capăt unei biserici care a fost, cel puţin pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi primele decenii din secolul al XX-lea, centrul unei vieţii monahale, în care rugăciunea se împletea cu traducerea şi copierea textelor.
Aflată în vecinătatea Schitului Poiana Mărului şi având vii urmele prezenţei stareţului Vasile şi a lui Paisie Velicikovschi în obştea de la Dălhăuţi, viaţa monahilor de pe aceste locuri a fost una cu o bogată trăire spirituală şi activitate intelectuală. A fost unul din motivele pentru care Episcopul Buzăului, Dionisie Romano, l-a ales ca vatră pentru un Seminar Monahal, pe vremea când era locţiitor de episcop, în 1859. Începuturile vieţii monahale la Dălhăuţi se pierd însă, pe undeva pe la începutul celui de-al doilea mileniu. Cele mai recente descoperiri arheologice au scos la iveală fundaţiile unei biserici din secolele XI-XII.
În ceea ce priveşte istoricul mănăstirii, primele însemnări arată că pe la 1464 se vorbea despre Schitul Dălhăuţi, iar începuturile primei zidiri a bisericii «Izvorul Tămăduirii» trebuie căutate în acea vreme. După ce l-a bătut pe Vasile Lupu în 1637, Matei Basarab a descoperit această vatră monahală, pe care a transformat-o, din schit, în mănăstire. La 1810 s-a ridicat biserica de lemn «Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil». Mănăstirea a adăpostit una din cele mai importante biblioteci din România. Secularizarea averilor mănăstireşti din 1863 nu a pus capăt vieţii monahale de la Dălhăuţi. Cel mai important odor al mănăstirii a rămas peste ani Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. După alungarea monahiilor în 1959, Episcopia nu a mai putut să întreţină biserica «Sfinţii Împăraţi», pentru că legile timpului nu-i permiteau.
Întrucât este situată într-o zonă cu umiditate foarte mare, având un lac alături şi pânza freatică la suprafaţă, structura bisericii s-a slăbit treptat, fiind nevoie de consolidare, care nu s-a mai făcut. În 1986, anul în care Episcopia a instalat, din nou, monahiile la mănăstire, biserica era deja într-o stare jalnică. Cu toate acestea, dacă Episcopia ar fi vrut să salveze biserica putea să o facă, numai că la sediul Episcopiei de la Buzău începuseră din 1980 ample lucrări de reconstrucţie a Palatului Episcopal (zis şi brâncovenesc), Palat care a înghiţit pentru câţiva ani toate resursele economice ale Episcopiei, după modelul Casei Poporului de la Bucureşti. Astăzi Palatul este o bijuterie arhitectonică, dar biserica de la Dălhăuţi a dispărut pentru totdeauna.
Obştea condusă de stareţa Emilia Focşa (1927-2002) nu a putut decât să asiste neputincioasă la afârşitul bisericii şi ca să recupereze obiectele importante a organizat o Colecţie Muzeală, în care a fost adunat tot ce s-a mai putut salva din biserica «Sfinţii Împăraţi»: catapeteazma, cărţi de cult, icoane vechi, veşminte şi alte obiecte vechi. Probabil, din 2007, după intrarea României în Uniunea Europeană, în Vrancea se va aplica şi legislaţia comunitară, iar Sfânta Masă a bisericii «Sfinţii Împăraţi» nu va mai sta sub arşiţa soarelui, nici crucile ctitorilor ca nişte relicve din altă lume.
Din cele trei turle, care făceau mândria acestei biserici de la poalele pădurilor Vrancei, astăzi nu a mai rămas niciuna în picioare. Ultima a căzut acum câţiva ani, iar vântul şi ploile au grijă să termine lucrarea. Astăzi se mai aude, din când în când, zgomotul vreunei cărămizi ce se desprinde, după ploaie, din zidul bisericii şi se prăvăleşte peste Sfânta Masă. Mai rămân şi însemnările lui Nicolae Iorga despre frumuseţea Dălhăuţilor şi osuarul de sub biserică, cât or mai rămâne. Va urma apoi declasarea monumentului, scoaterea sa de pe lista monumentelor istorice şi în câţiva ani generaţiile următoare nici nu vor mai şti că la Dălhăuţi, în marginea unui lac rupt din poveşti, la umbra unei păduri răcoroase, cete de tineri monahi veniţi din toate părţile Vrancei la Seminar, cântau zi şi noapte, prin rotaţie, imnuri byzantine la strana bisericii ridicate de focşăneni. Din rugăciunea neîncetată a acelor tineri monahi nu au mai rămas decât amintiri consemnate pe cărţile de slujbă din Colecţia Muzeală.
Biserica «Sfinţii Împăraţi» se va adăuga listei nesfârşite de monumente religioase mutilate din cauza ignoranţei noastre. Paradoxal, în acelaşi timp, la sediul Episcopiei Buzăului şi Vrancei, din municipiul Buzău, la câteva sute de metri ce catedrala Episcopiei, ctitoria voievodului Matei Basarab şi a căpitanului Mănăilă, se ridică în anul de graţie 2006, simultan, două catedrale uriaşe, una mai mare decât alta. Numai cu banii care s-au băgat în fundaţiile unei asemenea construcţii s-ar fi putut restaura, din temelii, biserica seminariştilor de la Dălhăuţi, dar priorităţile conducătorilor Bisericii nu sunt monumentele trecutului, locurile, ci prezentul, pentru ca numele şi chipul lor să figureze pe zidul la miază-noapte a noilor catedrale, la capitolul ctitori.
____________________________________________________________________________________________________________
. Zosima Tărâlâ, Istoricul (monografia) Mănăstirii Dălhăuţi, Bucureşti, 1932, p. 12.
. În ciuda importanţei capitale pentru spiritualitatea medievală românească şi chiar europeană, Mănăstirea Dălhăuţi nu a captat interesul nici unui istoric sau teolog. Singura monografie rămâne cea redactată de Zosima Tărâlâ acum şapte decenii, pe care am citat-o mai sus. Câteva indicii despre Mănăstirea Dălhăuţi şi biserica «Sfinţii Împăraţi» pot fi găsite în Zosima Tărâlă, op. cit., pp. 12-13, 17 ; Gabriel Cocora, Mănăstiri din Eparhia Buzăului, vetre de cultură şi trăire românească, Buzău, 1987, pp. 247-250 ; Ionel Budescu, op. cit., pp. 217-242. Profesorul de istorie Ionel Budescu, originar din Bonţeşti (Cârligele), cel mai avizat cunoscător al istoriei Dălhăuţilor, pregăteşte o monografie despre Mănăstirea Dălhăuţi, lucrare care va aduce date noi privind viaţa religioasă a întregii regiuni.
6.2. Ruinele «brâncoveneşti» de la Bordeşti
În marginea satului Bordeşti, la doar câţiva kilometri de Drumul Naţional care coboară din Iaşii Moldovei spre Bucureşti se află, îngropată, în aluviuni, de mai bine de un secol, singura ctitorie în stil brâncovenesc de la extremitatea estică a Ţării Româneşti, fosta Mănăstire «Adormirea Maicii Domnului» . Aşezământul a fost ridicat de Căpitanul de Lefegii Mănăilă Mărăcineanu, pe vremea când Bordeştii făceau parte din Ţara Românească. Mănăilă este şi ctitorul Mănăstirii Recea, din apropierea acestuia. În 1699 construcţia bisericii a fost terminată, iar pictura a fost încheiată în 1722. Construcţia avea ziduri puternice, clădiri şi clopotniţă, iar clucerul Mănăilă a înzestrat-o cu moşii. Ştefan şi Şerban, fii clucerului, au închinat-o Episcopiei Buzăului, devenind metoc al Episcopiei, la 1742. Peste câţiva ani ajunge metoc al Mănăstirii Băbeni. Mai târziu, spre sfârşitul secolului al XIX-lea a fost închinată Schitului Băbeni, care l-a exploatat, fără să mai investească nimic în restaurarea şi întreţinerea aşezământului.
În epocă, pădurile coborau până la mănăstire, iar defrişarea acestora a fost una din cauzele, pe termen lung, a alunecării terenurilor şi a distrugerii aşezământului. Cutremurele din 1802, 1804 şi 1838 au dat cele mai crunte lovituri bisericii şi cu greu a fost refăcută de egumenii greci. La 1853, egumenul Samoilă a plecat în Basarabia luând asupra sa şi actele mănăstirii. La această nenorocire se adaugă incendiul din 1856, care a distrus casele călugărilor. Jumătate de secol mai târziu, în 1899, o alunecare de teren a dat una din ultimele lovituri bisericii. În 1911 aceasta a fost definitiv părăsită.
Biserica şi aşezământul monahal de la Bordeşti au avut un traseu sinuos, marcat profund de secularizarea averilor bisericeşti din 1863, care a însemnat, practic, închiderea mănăstirii şi începutul declinului bisericii. După această dată, biserica mănăstirii a devenit biserică parohială. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, clopotniţa şi zidurile s-au prăbuşit sub intemperii, fiind situate într-o vale ca într-o pâlnie. La începutul secolului trecut a fost umplută cu aluviuni şi anul 1911 a fost, din nefericire, anul «decesului» bisericii care, de un secol, nu a mai fost utilizată pentru cult. La 10 Martie 1915, graţie valorii arhitectonice şi a importanţei picturii, prin «Decret Regal», biserica a fost declarată monument istoric.
Această biserică este cea mai importantă ctitorie în stil brâncovenesc din estul Ţării Româneşti şi pictura este semnată de unul din cei mai mari zugravi ai Evului Mediu românesc – Pârvu Mutu (1657-1735), al cărui tablou votiv, singurul autoportret de altfel, se găsea la intrarea lăcaşului.
Astăzi, cele mai reprezentative picturi, inclusiv tabloul pictorului, se găsesc la Muzeul Colecţiilor de Artă din Bucureşti. Primele lucrări de restaurare, recuperare a frescelor şi consolidare a Bisericii s-au făcut în anii ‘60, cu bani de la Ministerul Culturii şi de la Departamentul Cultelor. A fost un pas important pentru că s-au stopat furturile din Biserică şi s-a dat un semnal clar autorităţilor locale. Până în anii ’60 cimitirul satului a fost în curtea dintre zidurile fostei mănăstiri. În 1980 s-a organizat la Bordeşti chiar un simpozion despre mănăstire. După 1990 biserica a intrat în atenţia Muzeului Vrancei care a demarat lucrări de cercetare în 1991, conduse de arheologul Victor Bobi. Lucrările de restaurare a bisericii au demarat în 1994. Cercetările arheologice au continuat cu o echipă condusă de drd. Aurel Nicodei. Din acest punct de vedere, aşezământul de la Bordeşti este unul din puţinele monumente religioase din Vrancea care au beneficiat de o oarecare atenţie din partea istoricilor.
După ultimele informaţii, viitorul aşezământului depinde de Episcopia Buzăului şi Vrancei, care doreşte să deschidă un schit, dar nu este dispusă să susţină financiar edificiul. Biserica a fost consolidată, dar până la terminarea lucrărilor drumul este lung. Dacă acestea nu vor fi reluate cât mai repede, zeci de miliarde care s-au investit în ultimii ani se vor duce pe apa sâmbetei, ca şi picturile lui Pîrvu Mutu şi Radu Zugravu, adevărate capodopere ale geniului medieval românesc.
Exemplul monumentului de la Bordeşti este tipic pentru proasta administrare a patrimoniului cultural naţional şi arată, o dată în plus, cum poate fi aruncat banul public, prin restaurarea cu bucăţica. Maniera de restaurare, ca pe vremea Meşterului Manole când, ce se repara ziua se dărâma noaptea, este una păguboasă şi nu face decât să risipească banul public. Între timp, stihiile naturii lucrează şi din banii investiţi s-a ales praful, iar monumentul rămâne ca şi acum o sută de ani, îngropat în aluviuni. Se pare că jefuitorii de artă veche românească au luat deja în vizor Bordeştii şi nu este exclus să scoată de pe pereţi şi ultimele fresce semnate de Pârvu Mutu, care vor ajunge prin colecţii private din America. Când conducătorii Bisericii şi oamenii politici locali se vor dezmetici va fi prea târziu şi nu vor mai avea ce salva. Dar nici nu vor putea spune că nu au ştiut pentru că rândurile de faţă stau mărturie.
____________________________________________________________________________________________________________
. Numai pentru că a fost pictată de celebrul Pârvu Mutu, biserica «Adormirea Maicii Domnului» de la Bordeşti a beneficiat de atenţia specialiştilor mai mult decât celelalte foste aşezăminte monahale din judeţ, fără însă ca edificiul să fi făcut subiectul vreunui studiu serios. Bordeştii au mai beneficiat de câteva campanii de cercetări efectuate de o echipă a Muzeului Vrancei condusă de drd. Aurel Nicodei, sub coordonarea ştiinţifică a arheologului dr. Voica Puşcaşu. Vezi Gh. Asanache şi Gh. Chirtoc, Monografia Bordeşti, (ms.) ; M. Iliescu, «Decoraţia bisericii din Bordeşti (Vrancea) şi importanţa ei pentru iconografia românească», în «Biserica Ortodoxă Română», XCIV, nr. 1-2(1976), pp. 180-185 ; Adrian Gabor, «Ctitoriile de biserici şi mănăstiri ale dregătorilor domneşti din judeţul Vrancea», în «Glasul Bisericii», XLVIII(1989), nr. 6, pp. 88-91.
6.3. Foste aşezăminte monahale
Zona de câmpie a Vrancei, mai precis teritoriul dintre Milcov şi Râmnicu Sărat este unul din locurile care a adăpostit o multitudine de aşezăminte monahale în secolele trecute. Din păcate, puţine au rezistat în timp. Dintre acestea, unele au jucat un rol important în dezvoltarea monahismului la Curbura Carpaţilor.
Din schitul şi biserica «Sfânta Treime» din Bonţeşti, construite de Episcopul Mitrofan al Buzăului, între 1694-1698, originar din Bonţeşti, sătul de pe Valea râului Mera nu au mai rămas decât urmele şi o piatră de mormânt descoperită de istoricul Ionel Budescu şi pe care acesta o consideră ca fiind piatra de mormânt a Sfântului Vasile de la Poiana Mărului. În 1772, Vasile de la Poiana Mărului transformă aşezământul în schit de maici. Un an mai târziu, în 1773, a fost închinat bisericii «Sfântul Nicolae Nou» din Focşani. La începutul secolului al XIX-lea, între 1819-1833, din cauza surpării terenului, monahiile au fost transferate la Mănăstirea Coteşti, situată la câţiva kilometri, iar biserica schitului a dispărut în timp.
Câţiva kilometri mai departe, lângă Valea Râmnei a fost ridicat, în 1689, Schitul «Sfinţii Arhangheli» din Peletic (Dealul Lung – Gura Caliţei). În aceeaşi zonă dintre Milcov şi Râmnicul Sărat se găsea şi Schitul «Pometul Broştanului», care ţinea de Schitul «Poiana Mărului».
Spre frontiera Moldovei, pe malul drept al râului se găsea Schitul Vârteşcoiu, cu hramul «Adormirea Maicii Domnului», ridicat de Căpitanul Vasile, între 1700-1705. Închinat Mănăstirii «Adormirea Maicii Domnului» din Râmnicul Sărat, după secularizare, biserica schitului a devenit biserică de mir.
Pe Valea Râmnicului, în apropiere de Schitul «Poiana Mărului» se afla Schitul «Sfântul Gheorghe» din Jitia, ctitorit de slujerul Gheorghe şi pitarul Iane Hagiu. În 1695 a fost închinat Mănăstirii «Adormirea Maicii Domnului» din Râmnicul Sărat.
Mai putem aminti Schitul Treisteni (sau Trăisteni), din Gârbovi (Tâmboieşti), ctitorit de căpitanul Zăgan Gârboveanul, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, între 1661 şi 1685. Numele schitului este el însuşi unul plin de legendă, amintind de traista călugărilor care coborau la Athos, schitul fiind aşezat în calea monahilor care mergeau din Rusia, prin Moldova spre Grecia şi Locurile Sfinte. Cu hramul «Sfântul Nicolae», schitul a fost închinat aceleaşi mănăstiri din Râmnicul Sărat. A fost puternic influenţat de Schitul de la Poiana Mărului în timpul stareţului Vasile, care a cunoscut personal pe monahii de la Treisteni, aşezământul fiind unul din puţinele locuri unde a poposit celebrul în lumea ortodoxă, Paisie Velicikovschi. Spre jumătatea secolului al XIX-lea schitul a dispărut, fiind ars de ruşi.
În partea de jos a judeţului aveam, odinioară, Schitul Galbeni de la Tănăsoaia (Năneşti), cu hramul «Intrarea în Biserică», ridicat de familia Vartic la 1646. De asemenea, Schitul Găvanele, din care a rămas doar biserica. Trebuie menţionat şi Schitul «Sfântul Ilie», de la Izvorul lui Damaschin, din Dumbrăveni – Suraia, ridicat de călugărul Teofan, înainte de 1650 ; Schitul «Adormirea Maicii Domnului» din Năneşti, ridicat în jurul anului 1780.