Capitolul 4
Biserici din Podgoria Panciului
Podgoria Panciu este una din regiunile cele mai interesante ale ţării sub aspectul prezenţei vestigiilor religioase, ignorată, din păcate, de istoricii oficiali ai Bisericii Ortodoxe Române (BOR) şi de istorici în general. Urmele manifestărilor religioase pe aceste locuri au îmbrăcat forme dintre cele mai diverse, iar în pântecele dealurilor îmbrăcate cu vii se găsesc comori inestimabile ale trecutului religios al ţării. În afară de cercetările efectuate în timpul regimului comunist, din cu totul alte motive, nici un istoric al Bisericii nu a cercetat hrubele din Podgoria Panciului. Cercetări serioase pot aduce la lumină vestigii nebănuite care zac, de secole, prin tunelurile care şerpuiesc dealurile cu vii ale oraşului. Văile care înveşmântă oraşul dintre vii au fost loc de popas şi rugăciune pentru pelerini şi iubitorii de sihăstrie. Cei din urmă s-au stabilit pe aceste locuri şi au fondat schituri şi mănăstiri, din care, o parte a străbătut timpurile vitrege până în zilele noastre.
Aşezămintele religioase de pe Valea Zăbrăuţiului, Şuşiţei, Caregnăi, Hăulitei şi chiar îndepărtatei Domoşiţe sunt un capitol încă nestudiat din istoria BOR. Începuturile vieţii monahale în podgoria Panciului nu au fost rupte din poveştile din Pateric, iar viaţa monahilor de pe aceste dealuri cu vii a sfârşit, nu o dată, sub paloşul «necredincioşilor».
Nu este legendă mai frumoasă, în toată istoria bisericească a românilor, despre debutul vieţii monahale, ca istoria naşterii Schitului Brazi, adevărată tragedie antică, necunoscută de marele public, studiată doar de câţiva pasionaţi preoţi istorici, pe banii lor, fapt ce le face cinste şi demonstrează că dincolo de istoria oficială a Bisericii există o altă istorie, care nu a pătruns încă în cărţile de istorie, iar cei care scriu astăzi istoria oficială a BOR-ului repetă istoriile veacurilor trecute şi nu mai aduc nimic nou.
Nu există al doilea schit în acest colţ de ţară care să fi trăit drama succesivă a dispariţiei a mai bine de şapte lăcaşuri de cult, cum au trăit-o, pe rând, monahii de la Brazi. De numele Brazilor şi a Schitului «Sfântul Ioan Botezătorul» se leagă şi începuturile vieţii culturale din podgoria Panciului. Primele şcoli au funcţionat între zidurile acestor biserici, înainte şi după secularizare şi primele forme de cultură scrisă pe aceste locuri s-au dezvoltat graţie muncii benedictine a călugărilor de pe Valea Brazilor. Lumea subterană din jurul acestor vetre monahale este marea necunoscută a istoriei religioase vrâncene şi va fi, cu certitudine, locul unde, peste câteva decenii, istoricii vor descoperii mărturii despre istoria religioasă a strămoşilor noştri, tracii. Există indicii neluate în seamă de nimeni, că în aceste caverne ascunse în argila Podgoriei Panciu s-ar afla vechi temple ale tracilor, iar stabilirea călugărilor în acele hrube nu a fost, din această perspectivă, de loc, întâmplătoare. O parte din aceste hrube au fost distruse de comunişti, prin lucrări de amenajare a încăperilor pentru a depozita vinurile podgoriei, după desfiinţarea mănăstiri, în 1959. Alte încăperi subterane s-au prăbuşit de la sine, iar ultima palmă a fost dată acestor vestigii, prin restaurarea pripită a schitului, după 1989, când s-a acoperit cu pământ şi betoane ruinele vechiului schit, care mai păstrau urmele trecutului şi ofereau chiar indicii despre aceste subterane, necunoscute marelui public.
Lipsa unor cercetări sistematice în epocă, de care se fac vinovaţi, atât conducerea Episcopiei Buzăului şi Vrancei cât şi fostul Inspectorat pentru Cultură şi Culte Vrancea, şi acordarea fără discernământ a unor autorizaţii de construcţii, din partea autorităţilor locale, au făcut ca din acel trecut să nu mai avem aproape nimic. Ca importanţă, în iconomia Vrancei actuale, Panciu, în sine, nu este o localitate comparabilă, din punct de vedere istoric şi economic, cu Focşanii, de pildă. Acest lucru deoarece târgul dintre vii nu a cunoscut o dezvoltare importantă în Evul Mediu. De altminteri, Panciu fiinţează de la 1720 şi la apogeul său, în perioada interbelică avea doar 2 biserici, faţă de Odobeşti care avea 12, sau Focşani care avea 28 : biserica «Cuvioasa Paraschiva», ridicată din lemn, în primii ani ai secolului al XIX-lea şi biserica «Sfinţii Apostoli», construită la 1859. Cea din urmă a fost avariată de cutremurul de la 1894, a fost bombardată în 1917, iar la 10 noiembrie 1940 a căzut în totalitate, ca şi biserica «Cuvioasa Paraschiva» si majoritatea bisericilor din podgoria Panciului.
Măreţia Panciului o dă în schimb evantaiul de aşezăminte monahale din jurul său. Există patru mari perioade în istoria religioasă a Panciului. Prima, «a târgului de lemn», care arde la 1869 şi şterge bună parte din istoria religioasă a locului. A doua, de la 1869 la 1940, în care Panciul cunoaşte apogeul dezvoltării sale bisericeşti. Cum la cutremurul din 10 noiembrie 1940, Panciu a fost singurul oraş din România distrus în proporţie de 90%, printre imobilele distruse s-au aflat şi bisericile târgului. Din 1940 a început a treia perioadă, care a ţinut până la 1989. Palmei de cutremur s-a adăugat decretul nr. 410/1959, care a închis, pentru trei decenii, toate aşezămintele monahale din podgorie.
Bisericile au fost dărâmate şi puse pe foc, iar în imobilele mănăstirilor s-a instalat gospodăria colectivă. Grele pierderi au suferit aşezămintele din Podgoria Panciu şi între 1917-1919, când au fost ocupate de armatele beligerante. După 1989, începe a patra perioadă, când locuitorii podgoriei Panciu au recuperat timpul pierdut, ridicând în 16 ani aproape 20 de biserici, o parte dintre acestea fiind vechi biserici restaurate, iar cealaltă jumătate, construcţii pornite de la zero, în fostele aşezăminte monahale şi chiar în oraş. Dacă la apogeul său interbelic Panciu avea 2 biserici, în ultimii ani au fost ridicate în târgul de la poalele Neicului nu mai puţin de cinci lăcaşuri de cult, fapt care grăieşte de la sine despre emulaţia religioasă postdecembristă din acest târg dintre vii.
____________________________________________________________________________________________________________
. Ca şi în cazul Podgoriei Odobeştilor, nu există nici o lucrare de ansamblu despre viaţa religioasă din Podgoria Panciului. Singurele referinţe sunt cele pe care ni le oferă studiile unor istorici despre anumite aşezări monahale din podgorie, vechile dicţionare şi lucrările monografice. Vezi Dimitrie Rotta, op. cit., pp. 45-46; Mihail Canianu şi Aurelian Candrea, op. cit., pp. 227-229; N. Şt. Mihăilescu, Şt. N. Macovei, Valea Putnei. Cu privire specială asupra Vrancei, Bucureşti, 1970 ; Ion M. Puşcă, A Paragină, V. Popa, Gh. Constantinescu, Panciu. File de cronică, Bucureşti, 1982 ; Ion M. Puşcă, Valea Şuşiţei, Bucureşti, 1987; Virgil D. Paragină, Valea Zăbrăţului. Monografie. Memoria istoriei şi a societăţii din Zăbrăuţ, Focşani, 1990 ; C. Apreotesei, Toma Iorga, Al. B. Străoneanu, Monografia comunei Străoane, editată de Consiliul Local, 1997 ; Ad. Căpăţână, Istoricul oraşului Panciu şi a schiturilor «Brazi» şi «Sfântul Ion», prăbuşite de cutremurul din 10 noiembrie 1940, Bucureşti, 20032 ;
4.1. Bisericile Mănăstirii Brazi
Se spune că Mănăstirea Brazi s-a născut din povestea unei iubiri cu aere de tragedie greacă, într-o epocă în care Ţările Române erau terenul pe care polonezii, turcii, ungurii şi ruşii îşi duceau luptele. Legenda fondării mănăstirii îşi are originea în acea epocă în care un hatman a scăpat o fecioară moldavă din mâinile a trei soldaţi unguri. Drept mulţumire, hatmanul a sădit trei brazi, din care astăzi mai există o ramură uscată păstrată cu sfinţenie de monahii, în Peştera «Învierii». Impresionat de gestul hatmanului şi de faptul că Dumnezeu l-a ajutat să-şi recupereze copila, tatăl fetei a ridicat un schit pe dealul de la Valea Hăulitei, cunoscută şi ca Valea Brazilor, după pădurile care coborau odată până spre târg. Cât este legendă şi cât este adevăr în această poveste despre începuturile primului schit, nu ştim. Însă, în fiecare legendă există şi un sâmbure de adevăr.
Înfiinţat la începutul secolului al XVI-lea, pe locurile unde s-a nevoit legendarul pustnic Gheorghe, Schitul Brazi a ajuns la sfârşitul secolului al XVII-lea, cea mai importantă aşezare monahală din Podgoria Panciului. Brazii au fost înfiinţaţi pe teritoriul Crucii de Jos. De aceea, în unele acte apare ca «Schitul de la Cruce» sau «Schitul Crucea» ori «Schitul Crucea de la Brazi». În unele documente este pomenit şi ca «Schitul Trei Brazi». Pentru o bună perioadă locuitorii din Crucea de Jos vor folosi chiar cimitirul schitului.
Cercetările arheologice din 1990 au scos la lumină ruinele unei biserici de piatră din secolul al XV-lea. În atmosfera duhovnicească a Brazilor a trăit, în ultimii ani de viaţă, scriitorul Ioan Slavici, fiind înmormântat în august 1925, lângă zidul de incintă, în vechiul cimitir al schitului. În liniştea Brazilor, scriitorul Gala Galaction, împreună cu orientalistul Vasile Radu, originar dintr-un sat vecin, au realizat una din traducerile cele mai bune ale Sfintei Scripturi. Existenţa acestui colţ de rai a fost curmată prin decretul 410/1959. După 1960, în clădirile monahiilor s-au instalat muncitorii zilieri de pe podgoriile întreprinderilor de stat care, în timpul iernilor din anii ‘80, au distrus biserica ridicată de stareţului Teodosie Filimon după al II-lea Război Mondial şi au pus lemnul pe foc.
După 1989, prin strădania monahiilor, revenite la schit, s-a ridicat raiul care impresionează pe cel care păşeşte pragul fostului schit devenit mănăstire în anul de graţie 2006. Personajul central, de care se leagă legendele şi istoria tuturor aşezămintelor monahale din Podgoria Panciului este mitropolitul Teodosie al II-lea (1674-1675) al Moldovei, retras la Brazi, în 1675.
Stabilirea mitropolitului la Brazi este momentul care a marcat a doua perioadă din istoria sa, după începuturile pline de legendă, legate de pustnicii Teofilact şi Sava, din secolul al XVI-lea şi de pustnicul Gheorghe din secolul al XV-lea. Chipurile celor doi pustnici au fost zugrăvite pe pereţii «Peşterii» de pictorul focşănean Nicolae Teodorescu (1786-1880), maestrul lui Gheorghe Tăttărăscu, în 1837 şi au rămas până la începutul anilor ‘90 când, restaurându-se o parte din încăperi, au fost acoperite cu ciment. Având o oarecare situaţie materială, mitropolitul Teodosie al II-lea înzestrează aşezământul cu moşii, ridică o biserică de zid, pictată de Mihail Zugravul şi pune bazele celorlalte aşezăminte monahale din podgorie. Fiind timpuri tulburi, în 1694 mitropolitul este decapitat de tătari, în faţa bisericii sale, pentru că refuză să mărturisească locul unde se afla «vistieria» schitului. Înainte ca Teodosie al II-lea să se stabilească la Brazi, prima atestare documentară a unei biserici de lemn este din 1672.
După epoca mitropolitului Teodosie al II-lea, a treia perioadă importantă a Brazilor este epoca stareţului Dositei (1776-1843), întâlnit în documente şi cu numele de ieroschimonahul Dimitrie, care a condus destinele Brazilor între 1806-1820, 1822-1843. Este posibil ca la cutremurul din 1802 să fi căzut biserica lui Teodosie. Probabil, pentru acest motiv Dositei a construit o biserică din lemn, la 1807, care a fost utilizată până în 1835, când a mutat-o pe vârful dealului Neicului, din apropiere, unde a pus bazele unui nou aşezământ monahal pentru monahiile bătrâne şi bolnave – Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul», cu hramul «Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul». Pentru monahii de la Schitul Brazi, lângă amplasamentul fostei biserici de lemn s-a ridicat, în 1835, o biserică de zid şi cărămidă, purtând acelaşi hram, «Sfântul Gheorghe», pictată de cunoscutul pictor bisericesc Nicolae Teodorescu, ocazie cu care a fost pictată şi «Peştera».
În 1834 s-a înfiinţat o şcoală de cântăreţi. A fost perioada de apogeu a Schitului Brazi care avea peste 20 de chilii, clopotniţă de piatră, trei Paraclise, pivniţe şi averi în toate colţurile podgoriei. În acei ani s-a deschis între zidurile schitului prima şcoală pentru copiii din satele din jur. Între 1816-1825 a fost închinat Episcopiei Romanului. Cutremurul din 1838 a zdruncinat din temelii biserica şi chiliile. Aşezământul va fi reconstruit de stareţ, dar nu va mai avea farmecul de dinainte de 1838. Regulamentul Organic, amestecul statului în treburile bisericeşti şi secularizarea averilor mănăstireşti din 1863 au aruncat, pentru ani buni, schitul în ruine.
Cu timpul au fost abandonate chiliile şi Paraclisul subteran. Au fost lăsate în părăsire tunelurile care duceau până la Schitul «Sfântul Ioan», la Valea Hăulitei şi la Valea Şuşiţei. Tot în secolul al XIX-lea fusese amenajat în chiliile schitului un Spital pentru cei cu probleme psihice. Trebuie remarcat că o parte din istoria aşezământului se leagă de Mănăstirea Bogdana care avea proprietăţi în această zonă şi exercita o influenţă puternică în sudul Moldovei, asemănătoare cu influenţa Mănăstirii «Adormirea Maicii Domnului» din Râmnicu Sărat asupra teritoriului dintre Râmnic şi Focşanii Munteni. Şi Teodosie şi Dositei aveau metania la Bogdana, de unde puternica influenţă.
Primul Război Mondial a dat o grea lovitură clădirilor, ruşii şi nemţii înfruptându-se pe rând, între 1916-1918, din agoniseala monahilor, ultimii punând pe foc lemnul fostei biserici de stejar construite de Dositei. După ce biserica «Sfântul Gheorghe» a căzut la cutremurul din 1940, după sfârşitul războiului, sub conducerea stareţului Teodosie Filimon, s-a ridicat o nouă biserică, lângă temelia vechii biserici, ale cărei Sfinte Mese se vede şi astăzi. Din 1949 schitul devine lăcaş pentru monahii, fiind aduse monahii de la Vladimireşti, sub conducerea spirituală a celebrului duhovnic Clement Cucu, între 1951-1959. În acelaşi an, Schiturile Brazi şi «Sfântul Ioan» au fost unificate administrativ. Peste un deceniu, decretul 410/1959 a fost actul de deces al schitului, monahiile fiind obligate să-l părăsească, în urma acestora aşezându-se muncitorii zilieri.
Au fost de ajuns câţiva ani pentru ca munca a trei secole să se transforme în câteva mormane de ruine şi moloz. Pentru a nu fi profanate, o parte din osemintele din cimitirul schitului au fost transferate în oraşul Panciu, inclusiv rămăşiţele pământeşti ale lui Ioan Slavici.
Reînfiinţarea Schitului Brazi se leagă de numele monahiei Iustina Angheluţă (1938-2003), intrată la Brazi la vârsta de 15 ani şi exclusă din monahism în 1959, împreună cu cele 65 de maici. La 9 septembrie 1990 a avut loc slujba de redeschidere a Schitului şi între 1993-1994 s-a ridicat biserica «Naşterea Maicii Domnului». În 2003 s-a sfinţit Paraclisul «Sfântului Mucenic Teodosie» care adăposteşte moaştele Sfântului, descoperite de Maica Iustina, în timpul lucrărilor de restaurare, pe 20 martie 2000. La 5 octombrie 2003 a avut loc canonizarea Sfântului Mucenic Teodosie. Sub acest Paraclis s-a restaurat şi unul din primele lăcaşuri subterane, cunoscut sub numele de «Peştera», care a adăpostit moaştele mucenicului şi care are încorporat la una din intrări, un cadru de piatră sculptat, pe care cercetătorii le atribuie bisericii de zid din secolul al XV-lea.
În ciuda frumuseţii exterioare pe care mănăstirea o afişează astăzi, zidurile acestui aşezământ monahal ascund distrugerile succesive a şapte biserici, iar pământul ascunde ruine cercetate doar în parte şi cu siguranţă mărturii ale unor epoci despre care nu ştim nimic. Cu excepţia cercetărilor efectuate în 1990 de Inspectoratul de Cultură Vrancea la ansamblul subteran, nimeni nu a cercetat acele chilii subterane în care au fost descoperite resturi de obiecte distruse prin foc, semn că sfârşitul aşezămintelor subterane s-ar fi datorat unui incendiu de proporţii, alt mister care se adaugă la celelalte mistere neelucidate ale Brazilor. Probabil va veni o zi când istoria Brazilor se va scrie în toată splendoarea sa, iar subteranele din dealul Neicului ne vor oferi dovezi ale religiozităţii oamenilor acestor locuri. Vom avea atunci şi istorii scrise cu migală, pe bază de documente, nu numai volume comemorative în care, la loc de frunte sunt fotografiile de la praznice şi vizitele arhiereşti.
____________________________________________________________________________________________________________
. Brazii sunt singura aşezare monahală din Vrancea care au făcut subiectul câtorva monografii, publicate după 1989 şi un album editat de Episcopia Buzăului şi Vrancei, după canonizarea Sfântului Ierarh Teodosie, la 22 septembrie 2003. Una dintre acestea este scrisă de arhid. prof. Ioan Ivan de la Mănăstirea Neamţ, el însuşi un copil al Brazilor, născut în sânul unei familii din Crucea de Jos. Copilăria şi-a petrecut-o pe Dealul Neicului, iar părinţii săi odihnesc în cimitirul din curtea mănăstirii. La vârsta de 90 de ani a publicat Mănăstirea Brazi – Panciu şi trecutul ei istoric, Editura Episcopiei Buzăului şi Vrancei, Buzău, 2005, cu sprijinul Episcopiei, publicarea lucrării fiind un cadou făcut de Episcopul Epifanie, nonagenarului istoric, fost coleg al ierarhului, la Mănăstirea Neamţ, în anii ‘60. Cercetări interesante a desfăşurat preotul Grigore Popescu, născut tot pe aceste locuri, care s-a preocupat ani în şir de istoria Brazilor. Monografia pe care Episcopia Buzăului i-a publicat-o în 1991 este una din cele mai documentate materiale despre aşezământul religios de la Brazi : Pr. Grigore Popescu, Gion D. Ionescu, Schitul Brazi, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 1991. Pentru parfumul epocii în care a fost scrisă, în ciuda inexactităţilor, merită citată monografia scrisă de pănceanul Ad. Căpăţână, Istoricul oraşului Panciu şi a schiturilor «Brazi» şi «Sfântul Ion», prăbuşite de cutremurul din 10 noiembrie 1940, Bucureşti, 20032. Dintre celelalte studii dedicate Brazilor amintim : Constantin Bobulescu, Schiţă istorică asupra satelor Crucea de Sus, Crucea de Jos, cu bisericile lor cum şi asupra schiturilor Brazii şi Muşinoaele din judeţul Putna, editată de pr. T. Antohe, parohul Bisericii «Sfântul Nicolae-Şelari» din Bucureşti, Bucureşti, 1926, pp. 56-70 ; pp. 73-82, cu o interesantă anexă – «Inscripţiile Schitului Brazi» ; Victor Brătulescu, «Acte, note şi însemnări despre biserica fostului Schit Brazi de lângă Panciu», în «Glasul Bisericii», XXIV(1965), nr. 3-4, pp. 319-330 ; Paisie Fantaziu, «Mănăstirea Brazi. Tradiţie, istorie şi prezent», în «Glasul Adevărului», Anul XIV, nr. 132, iulie-spetembrie 2003, pp. 74-83 ; Id., «Pelerinaj la Mănăstirea Bogdana cu moaştele Sfântului Mucenic Teodosie de la Brazi», în Ib., Anul XV, nr. 138 octombrie- decembrie 2004, pp. 52-55 ; Redacţia, «Prima prăznuire a Sfântului Ierarh Teodosie», în Ib., pp. 28-51 ; Sfântul Mucenic Teodosie al II-lea (de la Brazi-Vrancea) Mitropolitul Moldovei. Propunere de canonizare, Buzău, 2003, care cuprinde studii semnate de Ioan Iovan, Grigore Popescu, Gion D. Ionescu, Ionel Ene, Chiril Lovin şi Paisie Fantaziu ;
4.2. Bisericile Schitului «Sfântul Ioan»
Situat pe vârful dealului Neicului, ca o cetăţuie care străjuieşte Panciul, având de o parte Hăulita şi de cealaltă Şuşiţa, Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul» a fost, pentru un secol, locul unde monahiile ajunse la capătul vieţii de la celelalte aşezăminte monahale din sudul Moldovei veneau pentru a-şi sfârşi zilele, în pace.
Nu ştim de ce ctitorul a ales acest loc, la doar câteva sute de metri de Schitul Brazi. Este posibil ca în partea superioară a dealului Neicului să fi fost una din ieşirile tunelului care pornea de la Brazi şi în acest fel exista o legătură directă şi secretă între cele două aşezăminte. Cert este că, dintru început, Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul» a fost un fel de mână dreaptă a Brazilor. Fiind la «umbra» schitului din vale şi oarecum retras, Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul» era, pentru monahii de la Brazi, un loc de linişte şi rugăciune, care contrasta cu lumea pestriţă a târgului şi cu forfota Brazilor.
După desfiinţarea schitului, în 1959, buldozerele au lucrat luni în şir la dărâmarea zidurilor, a clădirilor şi a fundaţiilor bisericilor. Cu excepţia temeliei bisericii preotului Antohe, care nu a putut fi demolată, totul a fost făcut una cu pământul. În 2000 s-a început reconstrucţia aşezământului şi astăzi viaţa a reintrat în normal.
Revenind la anii de început ai nevoinţelor de pe aceste locuri, constatăm că părintele Schitului «Sfântul Ioan Botezătorul» a fost neobositul Dositei (1776-1843), stareţul Schitului Brazi. La 1835 acesta aduce o veche biserică de lemn de la Brazi şi fondează schitul cu hramul «Tăierea Capului Sfântul Ioan Botezătorul». De la început, aşezământul a fost un alter-ego al Brazilor. Fiind la oarecare depărtare de tumultul Târgului Panciu, la «Sfântul Ioan Botezătorul» nu se retrăgeau doar monahiile suferinde. Aici găseau liniştea monahii de la Brazi, creştinii din târg şi pelerinii veniţi pe urmele Sfântului Vasile de la Poiana Mărului. În 1892 a început construcţia bisericii de zid, ce va fi sfinţită în 1894.
Retrăgându-se la Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul», preotul Teodor Antohe , originar de pe aceste locuri, a ridicat o biserică de zid, sfinţită în 1936, care avea ca patroni spirituali pe Sfântul Mucenic Teodor Tiron, Sfântul Nicolae şi Naşterea Maicii Domnului. Ambele biserici au căzut la cutremurul din 10 noiembrie 1940 şi nu au mai putut fi reconstruite. În 1949 aşezământul a fost alipit, administrativ, Schitului Brazi, luând fiinţă, pentru zece ani, Mănăstirea «Sfântul Ioan-Brazi», cu sediul la Brazi.
Decretul nr. 410/1959 a desfiinţat mănăstirea şi după această dată, oficial, în Vrancea, a rămas o singură vatră mănăstirească. Este vorba despre Mănăstirea Sihastru, al cărei destin, sub comunişti, a fost unul despre care istoria bisericească, la 17 ani de la căderea, oficială, a regimului comunist, nu vorbeşte pentru că Mănăstirea Sihastru a suferit în anii ‘50 un adevărat cutremur spiritual, monahii fiind daţi afară din chilii, dezbrăcaţi de haine, caterisiţi de BOR şi condamnaţi la închisoare de statul comunist în 1956. Pentru a distruge moral aşezământul de la Sihastru, în locul monahilor au fost aduse monahii, mânăstirea având după 1959 un regim foarte strict, despre care nu găsim niciun rând în istoriile scrise de istoricii BOR. Nici despre istoria Schitului din Dealul Neicului nu găsim mare lucru în istoriile BOR scrise până în 1989 şi prea puţin după. Nu este exclus ca vreun istoric străin să scrie despre istoria monahismului din România sub comunişti pentru că, până la această oră niciun istoric bisericesc valah nu a avut curajul să vorbească echidistant despre acest subiect.
Drama acestui aşezământ religios, în care îşi sfârşeau zilele monahiile, peste care autorităţile locale au trecut cu buldozerele, merită cel puţin povestită celor mici ca aceste istorii să nu se mai repete.
____________________________________________________________________________________________________________
. Pr. T. Antohe era din Crucea de Sus. Ajuns slujitor la Biserica «Sfântul Nicolae-Şelari» din Bucureşti nu a uitat locurile copilăriei, ţinând o legătură strânsă cu cei de acasă. Când a ars biserica de lemn din Crucea de Sus, în 1911, a promis crucenilor că le va ridica biserică de zid, lucru ce s-a întâmplat între 1914-1926. Nu a fost o întâmplare faptul că a zidit o a doua biserică pe Dealul Neicului, la Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul», după ce s-a retras la pensie. Din nefericire, numele său a fost uitat de urmaşii crucenilor din Podgoria Panciului şi nimeni nu mai ştie astăzi viaţa şi faptele pr. T. Antohe. . Printre puţinii avocaţi care aveau curajul, în acei ani, să ia apărarea monahilor s-a numărat şi Petre Pandrea, care făcea naveta la Judecătoria din Adjud pentru a-i apăra pe călugări. Pentru acest curaj i-a fost oprit dreptul de a practica avocatura şi a fost chiar întemniţat. La aceste samavolnicii, Antim Angelescu, Episcopul Buzăului şi părintele spiritual al monahilor a manifestat o laşitate caracteristică ierarhiei Bisericii din acei ani sumbri. Nu numai că nu i-a apărat, dar i-a şi deferit justiţiei. Acest lucru se întâmpla înaintea nefastului decret 410, dar prefigura prigoana care s-a abătut asupra cinului monahal, după 1959. Pentru a distruge definitiv rezistenţa monahilor în faţa comuniştilor, Episcopia i-a alungat din mănăstire şi a transformat-o în mănăstire de monahii. Nu întâmplător, decretul nu a desfiinţat-o, dar a ţinut-o sub strictă observaţie şi mai mult decât atât…
4.3. Biserica de lemn de la Muşinoaele
Ca şi Mănăstirea Trotuşanu (fost schit), Mănăstirea Muşinoaele (fost schit) din comuna Fitioneşti, face parte din aşezămintele religioase născute sub influenţa puternicei dezvoltării a vetrei monahale de la Brazi, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
Născut din iniţiativa mitropolitului Teodosie al II-lea, stabilit la Brazi, între 1675-1694, fostul «Schit din Poiana Mărul cu Părul» a apărut pe Valea Zăbrăuţiului în al optulea deceniu al secolului al XVII-lea. La început, cu ajutorul fostului mitropolit, se ridică o biserică de lemn cu hramul «Adormirea Maicii Domnului».
După epoca primului ctitor urmează o perioadă pentru care informaţiile nu sunt prea bogate, schitul funcţionând ca un fel de «metoc» al Brazilor. Al doilea ctitor al schitului a fost stareţul Brazilor, Dositei, care a decis, în 1836, ridicarea unei noi biserici de lemn, cu acelaşi hram. Biserica a fost construită între 1839-1840, iar târnosirea s-a făcut la 1841. Deja numele schitului apare în documentele vremii ca Schitul Muşinoaele. Aşezarea a fost înzestrată cu moşii, vii, păduri şi a format, cu celelalte schituri ale Podgoriei Panciului, un suport serios al vieţii monahale din partea de nord a Ţinutului Putnei.
Secularizarea din 1863 va însemna o grea palmă dată acestei vetre călugăreşti, care nu va mai recăpăta niciodată splendoarea de dinainte de 1863. Celebră pentru acele vremuri era măiestria monahilor lemnari din acest fost schit, la fel ca monahii lemnari de la Schitul Tarniţa din Podgoria Odobeştilor.
Deşi secularizarea nu a distrus aşezământul totuşi, din 1864, la Muşinoaele viaţa nu a mai fost la fel ca înainte. Împuţinarea averilor a făcut ca veniturile să nu mai permită întreţinerea vetrei monahale, călugării reuşind să facă, cu greu, faţă şocului schimbării. Aceştia nu au uitat însă arta lucrării lemnului, continuând să perpetueze această nobilă îndeletnicire care le-a permis să repare, din când în când, şi propria biserică de lemn.
În secolul al XX-lea asupra schitului s-au abătut alte nenorociri, de la pagubele pricinuite de Primul Război Mondial şi până la decretul 410/1959, care i-a scos pe monahi din mănăstire. Pentru că biserica nu mai putea fi utilizată pentru cult, stareţul Evghenie Hulea a construit între 1930-1936, o nouă biserică. Întrucât în partea de nord a judeţului existau în acea perioadă puternice comunităţi monahale ale creştinilor ortodocşi stilişti, una dintre acestea, profitând de starea schitului s-a aşezat temporar în chiliile acestuia.
După desfiinţarea mănăstirilor din România, în 1959, schitul a fost părăsit de voie de nevoie de monahi, iar în anii ’80 numai biserica de lemn, refăcută de mai multe ori mai era în picioare. Pentru că reprezenta un pericol pentru cei care-i mai păşeau pragul, din cauza intemperiilor a fost demolată.
Din 1990 s-a început reconstrucţia schitului şi astăzi nu se mai vede nici o urmă din anii negri de după 1959.
____________________________________________________________________________________________________________
. Câteva informaţii despre fostul Schit Muşinoaele pot fi găsite la Constantin Bobulescu, op. cit., pp. 70-72 ; pp. 82-86, cu anexa «Inscripţiile Schitului Moşinoaele» şi Virgil Dumitru Paragină, Valea Zăbrăuţului, op. cit., pp. 106-110 ;
4.3. Foste aşezăminte monahale
În Podgoria Panciului au existat mai multe aşezăminte monahale care au dispărut, fie dărâmate de cutremurele de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi cel din 1940 sau de trecerea timpului, fie prin transformarea bisericilor aşezămintelor monahale în biserici de mir.
Dintre acestea amintim, în primul rând, datorită originalităţii şi vechimii construcţiei, Schitul Călugăresc din Angheleşti – Rugineşti, pe Valea Domoşiţei. Biserica de lemn cu hramul «Sfântul Gheorghe» este ultima relicvă din fostul Schit Călugăresc, ridicat în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Atestat documentar la 16 februarie 1658, cu timpul, schitul a fost desfiinţat şi biserica a ajuns biserică parohială. Astăzi biserica se găseşte în mijlocul cimitirului din parohia Angheleşti şi impresionează prin frumuseţea proporţiilor şi insolitul aşezării.
Fiind o construcţie de lemn, edificiul a fost restaurat, în parte, la exterior prin grija preotului paroh şi a credincioşilor, dar poartă marca scurgerii timpului. Pentru a păstra pentru posteritate această bijuterie arhitectonică veche de mai bine de trei secole este nevoie ca Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice şi toate instituţiile care se ocupă de patrimoniul religios, inclusiv conducerea Episcopiei Buzăului şi Vrancei, să se implice direct. Oricâtă bunăvoinţă ar avea un preot, o parohie nu poate susţine reparaţiile şi restaurarea acestor construcţii din lemn. Or, trecerea timpului şi răutatea oamenilor au făcut ca această biserică şi toate celelalte lăcaşuri de lemn din Vrancea să ajungă în ceasul al XII-lea. Dacă nu vor fi restaurate în această primă jumătate de secol, la sfârşitul acestui veac, vom avea cu adevărat un judeţ ca un cimitir al monumentelor religioase din lemn. Restaurarea completă a unui monument de importanţa celui de la Angheleşti depăşeşte puterile materiale ale unei mici parohii de la ţară.
Din Pisania bisericii, săpată pe ancadramentul uşii descoperim data unei rectitoririi a aşezământului în timpul domnitorului Scarlat Grigore Ghica, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. Pentru a-i da o destinaţie pe măsură, biserica a fost propusă de cercetătorii de la Muzeul Vrancei, pentru a fi adusă ca biserică reprezentativă la Muzeul Satului Vrâncean din Crângul Petreşti. Au trecut ani buni de când s-a făcut această propunere, dar nimeni nu a luat-o în serios.
La fel de importante sunt şi biserica din Burdujeşti – cu hramul «Adormirea Maicii Domnului»; misterioasa biserică din cimitirul din Fitioneşti, din care au mai rămas doar ruine; fostul Schit Zăbrăuţi; fostul Schit Sf. Ioan Teologul din Tifeşti şi multe altele pe care istoria nu le-a consemnat şi nu li se mai ştie nici măcar numele.
____________________________________________________________________________________________________________
. Pentru o introducere în istoria acestui aşezământ monahal vezi Lelia Pavel, op. cit., pp. 17-22; Horia Constantinescu, Biserici de lemn din Eparhia Buzăului, I, Buzău, 1987, pp. 98-102.