Capitolul 3
Biserici din Târgul Focşanilor
Focşanii, cel mai important punct de trecere la frontiera dintre Moldova şi Ţara Românească, au profitat din plin de poziţia lor în timpul Evului Mediu românesc, beneficiind de daniile generoase ale domnitorilor moldavi şi munteni.
Pe cele două maluri ale Milcovului au existat, până la 1862, două oraşe cu administraţii separate: Focşanii muntenesc şi Focşanii moldovenesc. Unificarea celor două târguri, prin actul semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 10 iulie 1862, a făcut ca Focşanii să devină unul din oraşele cu cele mai multe biserici pe cap de locuitor din fostul Regat. Faptul că în aceste două târguri au fost construite un număr impresionant de biserici se datorează rivalităţii dintre dregătorii care locuiau aceste aşezări de frontieră.
Dacă în lumea rurală a Vrancei şi a Ţinutului Putna, lăcaşurile de cult au fost ridicate de obştile săteşti, de preoţi sau mici boieri, în Focşani bisericile au fost construite, în marea lor majoritate, de marii dregători, adesea aşezându-le la câteva sute de metri, una de cealaltă, numai pentru a-şi etala bogăţia şi statutul social. Pentru că a fost o provincie de graniţă pentru cele două ţări române, din cele 27 de ctitorii, 14 au fost ridicate de dregători militari. De asemenea, domnitorii înşişi au vrut să ridice lăcaşuri de cult în aceste târguri de graniţă, Focşanii fiind punctul de intrare şi ieşire din ţară şi indirect o carte de vizită pentru cele două voievodate.
Aceste biserici şi mănăstiri, ridicate în Focşanii Munteniei şi ai Moldovei, nu puteau supravieţui prin mijloace proprii, cele două târguri fiind mici şi sărace. De aceea, ctitorii le-au înzestrat cu averi: vii, păduri, robi ţigani, cârciumi, mori etc. Viaţa târgului era animată de pieţele din jurul bisericilor «Cuvioasa Paraschiva», numită şi Biserica Domnească, din Focşanii Moldovei – actuala Piaţă a Moldovei şi «Sfântul Ioan Botezătorul», cunoscută drept «Catedrala» din Focşanii Munteniei, actuala Piaţă a Unirii, fostă Piaţă a Libertăţii. În jurul acestor două biserici existau peste douăzeci de lăcaşuri de cult, de o parte şi de alta a Milcovului, printre care multe mănăstiri, devenite biserici de mir, după 1863.
O serie de mănăstiri din jurul Focşanilor erau metocuri sau depindeau, într-o formă sau alta, de mănăstirile focşănene. O parte din aceste mănăstiri au jucat un rol social pentru cele două târguri: adăposteau săracii, îngrijeau bolnavii şi ofereau adăpost refugiaţilor politici din cele două ţărişoare. În cele două localităţi de frontieră aveau proprietăţi aşezăminte monahale din alte localităţi, ca de exemplu Mănăstirea «Adormirea Maicii Domnului» din Râmnic şi Mănăstirea Mera, cele două mănăstiri jucând un rol important în economia celor două târguri. De asemenea, în Focşanii Munteni, Episcopia Buzăului avea proprietăţile sale.
Trăind sub vremi, unele mănăstiri din jurul Focşanilor au fost utilizate de voievozi ca loc de domiciliu forţat pentru opozanţi: bulgarul Hristo Botev a fost în surghiun la Dălhăuţi şi Cezar Bolliac la Poiana Mărului. Focşanii se pot mândri că au 5 biserici construite de domnitorii români: «Profetul Samuil», ridicată de Constantin Cehan Racoviţă, la 1755; «Adormirea Maicii Domnului» – Precista, ctitoria lui Nicolae Mavrocordat, la 1709; «Cuvioasa Paraschiva», ridicată pe ruinele bisericii de lemn a Doamnei Dafina, soţia domnitorului Eustaţie Dabija, la 1665 şi demolată în 1984; «Sfântul Gheorghe-Sud», construită de Nicolae Mavrocordat, la 1742; «Sfântul Ioan Botezătorul», construită de Grigorie Ghica, la 1661. Aceasta din urmă este considerată cea mai veche biserică din Focşani aflată în funcţiune.
În timpul lucrărilor de restaurare a bisericilor din municipiu au fost descoperite fundaţiile a numeroase lăcaşuri de cult anterioare acestei biserici, respectiv secolele XIV-XVI. Secularizarea averilor mănăstireşti a desfiinţat toate mănăstirile din Focşani. Bisericile mănăstirilor au devenit biserici de mir şi sunt astăzi biserici parohiale în cartierele municipiului.
La 1806 existau 24 de biserici în cele două târguri, iar la 1865, documentele vremii menţionează 27 de lăcaşuri sfinte. Jumătate de secol mai târziu, în 1906, Dimitrie F. Caian vorbeşte de 26 de biserici pentru 20.000 de locuitori. Un secol mai târziu, în 2006, numărul bisericilor s-a dublat, având astăzi peste 50 de lăcaşuri de cult. La sfârşitul secolului al XIX-lea, între 1896-1898, inginerul P. E. Radovici a realizat primul plan de sistematizare al Focşanilor. Acest plan a făcut ca unele biserici să fie puse în valoare, de-a lungul arterelor importante, iar altele să ajungă ruine, din cauza că au rămas departe de «strada mare». În acelaşi secol al sistematizărilor au dispărut lăcaşuri de cult, despre care nu avem date precum Biserica «Sfântul Vasile» a Ceprăzarilor sau a Sihlenilor, situată lângă Colegiul Al. I. Cuza; Biserica «Sfinţii Arhangheli» – Caranzulea (de la numele epitropului Dumitrache Caranzulea), din bariera Coteşti, demolată de edili la 1854, după abia un secol de existenţă; Biserica Ghergheasa, demolată în 1898 şi Biserica «Sfinţii Apostoli».
Incendiul din 1854 a distrus câteva biserici de lemn. Nu a lipsit mult ca biserica «Stamatineşti», distrusă la cutremurul din 1894 şi rămasă ruină zeci de ani, să fie demolată definitiv. La 10 noiembrie 1940 au căzut, la Focşani, 5 temple evreieşti, 5 biserici au fost distruse definitiv şi 15 parţial. În timpul comunismului au fost închise trei biserici: «Sfântul Ioan Botezătorul», «Sfinţii Voievozi-Stamatineşti» şi «Sfântul Nicolae» din Tăbăcari. De asemenea, a fost demolat un lăcaş de cult – «Biserica Domnească», situată în actuala Piaţă a Moldovei şi mai multe sinagogi.
După 1989 s-a demolat un al doilea lăcaş de cult – Biserica «Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel» a comunităţii catolice, pentru a ridica o biserică mai mare! Cu această biserică romano-catolică s-a şters cu buretele una din paginile deosebite ale Focşanilor multietnic, care aveau la 1899, 3360 de unguri şi austrieci, pentru o populaţie de aproape 17.000 de români. De această biserică se leagă amintirile urmaşilor a mii de germani, austrieci, unguri şi italieni care odihnesc la cimitirul Nordic din Focşani. În această biserică fusese botezat şi marele inginer, italianul Angelus (Anghel) Saligny. Amândouă edificiile au fost biserici monument istoric şi au fost demolate cu acordul conducerii Bisericii, respectiv Episcopul ortodox al Buzăului şi Episcopul catolic al Iaşului.
Sfârşitul secolului al XX-lea, începutul secolului al XXI-lea au adus Focşanilor noi biserici. În 1990, Mausoleul Eroilor din cartierul Sud a fost transformat în Biserică, aflându-se astăzi într-o situaţie promiscuă. S-au ridicat două biserici de lemn, la Spitalul Judeţean şi la Garnizoana Militară şi o capelă la Penitenciarul Mândreşti. În cimitirul Nordic a început construcţia unei noi capele, cu toate că cimitirul are deja două biserici, catolică şi ortodoxă. La acestea se adaugă peste o duzină de noi lăcaşuri de cult, aflate în stadii diferite de construcţie. S-a început chiar construcţia unei catedrale faraonice în mijlocul unei intersecţii supraaglomerate de lângă Piaţa Moldovei – având la Apus o staţie de carburanţi, iar lângă geamul Sfântului Alter un sex-shop – sub denumirea de Catedrala «Cuvioasa Paraschiva – Adormirea Maicii Domnului», un proiect falimentar, care s-a făcut fără nici un discernământ, în dispreţul tuturor legilor. Finanţată din Fondul Solidaritatea, în 2001-2002 au fost îngropate doar pentru fundaţie, cu aprobarea scrisă a Protoieriei Focşani I, aproape 12 miliarde de lei vechi, după care obiectivul a fost abandonat de firma care-l construia. După ce au fost risipiţi banii, abia în 2005, Episcopia a numit un preot. Pentru a duce la bun sfârşit acest proiect faraonic, într-un oraş care are o biserică la 2000 de locuitori şi la fiecare câteva sute de metri este un lăcaş de cult, s-a constituit un comitet de sprijin, la iniţiativa Primăriei. În schimb, de cele două biserici monument istoric, aflate în centrul urbei – biserica «Sfântul Gheorghe» Armeană, în care nu s-a mai slujit de un secol, şi biserica «Sfântul Nicolae» din Tăbăcari, abandonată de un sfert de veac – nu se interesează nimeni.
____________________________________________________________________________________________________________
. Faţă de lipsa articolelor de specialitate despre bisericile din Podgoria Odobeştilor, unele lăcaşuri din Focşani au făcut obiectul mai multe articole. Cu toate acestea nu s-a publicat până astăzi nici o lucrare de referinţă despre viaţa religioasă a focşănenilor ori despre bisericile care împodobesc municipiul. Dintre menţiunile, articolele şi chiar încercările de studii mai importante amintim : Dimitrie Rotta, op. cit., pp. 23-26; Mihail Canianu şi Aurelian Candrea, op. cit., pp. 113-135 ; Dimitrie F. Caian, Istoricul oraşului Focşani. Scris cu prilejul Jubileului de 40 de ani de domnie a Majestăţii Sale Regelui Carol I, Focşani, 1906, pp. 71-124 ; Dimitrie R. Russu, Patrimoniul public şi starea economică a Judeţului Putna în cifre şi icoane, Focşani, 1933, cu date precise despre majoritatea bisericilor din urbe; Monografia Judeţului Putna, Focşani, 1943, care menţionează starea şi numărul bisericilor din Focşani ; Epifanie Norocel, Ctitorii voievodale în Eparhia Buzăului. Importante valori ale patrimoniului ţării noastre, Buzău, 1988, pp. 285-329 ; Adrian Gabor, «Ctitoriile de biserici şi mănăstiri ale dregătorilor domneşti din judeţul Vrancea», în «Glasul Bisericii», XLVIII(1989), nr. 6, pp. 73-107 ; Cezar Cherciu – ambele lucrări citate la nota 21 oferă numeroase detalii despre viaţa religioasă din Focşani şi multe informaţii despre bisericile focşănene; Virgil Dumitru Paragină, 450 de ani Focşani, 1546-1996, Focşani, 1996, pp. 66-95; Nicu Ivan, «Mănăstirea lui Ştefu din Focşani», în Cronica Vrancei, II, Focşani, 2001, pp. 35-50 ; Petru Obodariu, «Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Focşani», în Ib., III, Focşani, 2002, pp. 72-79. De asemenea există şi câteva site-uri cu informaţii despre bisericile din Focşani.
3.1. Biserica Domnească
Este cel mai cunoscut lăcaş de cult din Focşanii Moldovei şi singura biserică demolată de comunişti în oraşul Unirii. Biserica «Cuvioasa Paraschiva» apare în actele vremii ca Biserica Domnească, fiind ridicată din lemn, între 1665-1670, de Doamna Dafina, după decesul consoartei sale, Domnul Moldovei, Eustaţie Dabija (1661-1665), domnitor care ridicase o biserică de cărămidă, Biserica Adormirea «Maicii Domnului», în 1661, la Domneşti Vrancei. De unde rezultă că familiile amândurora aveau legături cu aceste ţinuturi, prin proprietăţile pe care le deţineau în Ţinutul Putnei şi în târgurile Focşanilor şi Odobeştilor.
Faptul că a fost ridicată de Doamna Dafina, în memoria focşănenilor a rămas ca Biserica Domnească, deşi ea nu fusese ctitorie a domnitorului. După repetate distrugeri, pe locul edificiului de lemn construit de Doamna Dafina s-a ridicat o biserică de piatră şi cărămidă, de către Hatmanul Razu, ginerele Dafinei, căreia i s-a adăugat, mai târziu, o clopotniţă. Cu timpul s-au ridicat şi ziduri, încât biserica se găsea în interiorul unui adevărat complex bisericesc, asemănător cu cel al Bisericii «Sfântul Ioan Botezătorul», din Focşanii Moldovei, lângă borna de hotar.
Biserica Domnească ajunge să posede zeci de prăvălii în jurul aşezământului, pe care le închiria la armeni, dar mai ales la evrei, fiind situată în proximitatea cartierului evreiesc. Una din sinagogile evreilor era la doi paşi – sinagoga Breslaşilor, de altfel este şi singura sinagogă care a mai rămas din duzina de lăcaşuri de cult evreieşti din Focşanii acelor vremuri. Sistematizarea Pieţii Moldovei de la 1881 nu a afectat prea mult configuraţia cartierului, biserica rămânând centrul vital al târgului din nordul oraşului. Cutremurul din 1894 a zdruncinat-o însă din temelii, dar a fost restaurată graţie donaţiilor creştinilor din Focşani şi împrejurimi, profund ataşaţi de biserica «Cuvioasa Paraschieva», pe care o considerau protectoarea Focşanilor.
Este interesant de remarcat că, după cutremurul din 1977, regimul comunist a găsit un argument pentru demolarea unor biserici din Bucureşti, care suferiseră grave avarii. Nu a fost cazul Bisericii Domneşti din Focşani, care a suferit doar câteva crăpături deasupra ferestrelor, conform imaginilor imortalizate de specialiştii de la Muzeul Vrancei şi nu prezenta nici un pericol. Aceasta nu a împiedicat autorităţile locale ca într-o zi de noiembrie 1977, cu acordul Episcopiei Buzăului, să o demoleze în mod brutal. Cu această biserică s-a distrus şi sufletul cartierului de negustori din zona fostei Hale din Focşanii moldovenesc şi toată arhitectura centrală a târgului moldav. Configuraţia cartierului a fost schimbată şi tot ce ţinea de trecutul Focşanilor Moldovei a fost ras cu buldozerul. Din complexul bisericesc şi din inima vechiului cartier nu a mai rămas nimic.
Autorităţile locale, laice şi bisericeşti, la 17 ani de la schimbarea regimului, nu au găsit măcar timpul să marcheze pe o placă comemorativă acel spaţiu sacru al formării identităţii spirituale a Focşanilor Moldovei, locul unde creştinii de la nord de Milcov descindeau la târgul săptămânal, iar toamna, de hramul bisericii «Cuvioasa Parascheva», curtea lăcaşului era neîncăpătoare pentru creştinii veniţi din satele de pe Valea Milcovului, a Râmnicului şi a Putnei.
În epoca în care nu apăruse încă patefonul, iar radioul nu se născuse, singurul zgomot din Piaţa Moldovei era muzica psaltică de la strana bisericii, la care participau tinerii trimişi să înveţe psaltichia pentru a ajunge cântăreţi bisericeşti, biserica găzduind pentru o perioadă şi o Şcoală de cântăreţi.
Dacă autorităţile bucureştene, după 1989, cu sprijinul societăţii civile şi al Bisericii au încercat să recupereze rămăşiţe din patrimoniul spiritual distrus de buldozerele ideologiei comuniste şi au realizat chiar monografii despre bisericile demolate, la Focşani nimeni nu este interesat să recupereze ceva din biserica simbol a Focşanilor Moldovei, care a fost mai bine de trei secole centrul spiritual al oraşului moldav.
Ridicarea unei «catedrale a ruşinii», la câteva sute de metri de locul unde a fost biserica «Cuvioasa Parascheva», fără să se ţină cont de arhitectura bisericii demolate, nici de mărimea sau de importanţa acesteia în geografia spirituală a comunităţii este ultima lovitură dată memoriei unei biserici prin care au trecut toate personalităţile importante ale acestei ţări. Faptul că această construcţie este intitulată «catedrală», călcând în picioare tradiţia creştin ortodoxă, iar hramului de «Cuvioasa Paraschiva» i s-a alăturat şi un al doilea hram – «Adormirea Maicii Domnului», vor face ca amintirea Bisericii Domneşti să se şteargă pentru totdeauna din istoria acestui oraş. De altminteri, tânăra generaţie nici măcar nu a auzit despre Biserica Domnească, iar autorităţile locale sau Biserica nu au organizat nici o retrospectivă cu acest edificiu sfânt al focşănenilor.
În 2007 de împlinesc 30 de ani de la demolarea lăcaşului de cult şi ar fi un prilej ideal ca şefii bisericii locale şi edilii să organizeze măcar o expoziţie cu imagini ale bisericii şi ale Focşanilor Moldovei de dinainte de 1977, ca generaţiile născute cu decretul să afle şi ele pagini ocultate din Focşanii de altădată. Doar pentru comparaţie trebuie consemnat faptul că la Bucureşti, în parcul Plumbuita, a început construcţia «Memorialului Bisericilor osândite», o construcţie în formă de cruce cu machetele bisericilor şi mănăstirilor demolate de comunişti în Bucureşti, între 1959-1989. Cum era de aşteptat, iniţiativa a venit din afara Bisericii şi anume de la actriţa Rodica Mandache, oamenii Bisericii din Bucureşti fiind ocupaţi ca şi la Focşani cu proiectul Catedralei!
3.2. Biserica «Sfântul Gheorghe» Armeană
Alături de evrei şi unguri, armenii au constituit minoritatea cea mai numeroasă din Focşanii de altădată, singura care a reuşit să se afirme în plan politic, armeanul Anton Alaci devenind chiar prefect de Putna. Pentru a avea o comparaţie amintim doar că la 1888, la o populaţie de 15. 800 de locuitori, 850 erau armeni. În prima parte a secolului al XX-lea, datorită migraţiei din Armenia şi Turcia, numărul armenilor s-a dublat.
Dacă prima biserică armeană din Moldova a fost construită la 1350 în Botoşani, iar la 1401 a fost înscăunat primul episcop armean la Suceava, în secolul al XV-lea găsim comunităţi armene şi în sudul Moldovei, iar în timpul lui Ştefan Cel Mare, mii de armeni s-au instalat în târgurile moldoveneşti, aduşi fiind de domnitor pentru a dezvolta comerţul moldav. Asta a făcut ca până la apariţia diasporei evreieşti, negustorii armeni să aibă în mâini comerţul din Moldova. La Focşani armenii au venit mai târziu, la început, în Focşanii Munteniei, apoi în cel de la nord de Milcov. Ca peste tot în Ţările Române, diaspora armeană din Focşani a urmat acelaşi drum, înfiinţând biserici, şcoli etc, iar după Conferinţa de la Paris din 1858, armenii au primit şi drepturi politice.
Dacă din trecerea ungurilor şi a austriecilor prin Focşani nu au mai rămas decât crucile din latura de nord a Cimitirului Nordic, de la italieni doar numele celebrului Anghel Saligny şi casa memorială transformată în «pizzeria», de la greci câteva nume de familii, iar de la evrei o sinagogă şi două cimitire părăsite, de la Comunitatea Armeană există încă trei biserici, din care două în stare de funcţionare, un cimitir bine administrat lângă Gară şi o Capelă. Singurul lăcaş al armenilor care a fost sortit abandonului chiar de la început a fost biserica «Sfântul Gheorghe» din actuala stradă Coteşti, situată în epocă pe frontiera celor două Principate.
A fost prima biserică de piatră şi cărămidă ridicată de armenii din Focşanii Munteniei, la 1789, pe ruinele unui lăcaş de lemn mult mai vechi, aşa cum rezultă din descoperirile făcute de arheologii Muzeului Vrancei în ultimii ani. Nu putem înţelege destinul acestei falnice biserici dacă pierdem din vedere evoluţia comunităţii armene din Focşanii secolului al XIX-lea. Întrucât până la 1862 au existat două oraşe pe malurile Milcovului – Focşanii moldovenesc şi cel muntenesc – comunităţile armenilor trăiau divizate, în cele două orăşele. Primii care au ridicat un lăcaş de cult au fost armenii din Muntenia. Din acest punct de vedere, biserica «Sfântul Gheorghe» din Focşani este cea mai veche biserică armeană din sud-estul României. Întrucât armenii din Focşanii Moldovei treceau anevoie graniţa pentru a veni la biserica armenilor din munteni, aceştia hotărăsc să-şi ridice propriul lăcaş de cult şi aşa a apărut biserica «Ovidenia» din Armenime, situată astăzi în strada Făgăraş. Din momentul când armenii din Moldova şi-au ridicat biserica «Ovidenia», biserica «Sfântul Gheorghe» a pierdut o parte a susţinerii financiare pe care o avea de la comunitatea de armeni din Focşanii moldovenesc. La aceasta s-a adăugat şi evoluţia demografică a armenimii din Focşani, care se va dezvolta mai mult în partea moldovenească a oraşului, proces ce va continua mai ales după 1862 când, în jurul bisericii «Ovidenia» va lua fiinţă cel mai mare cartier armenesc din sudul Moldovei – Armenimea, iar de la biserica «Ovidenia» va porni strada mare a armenimii care va merge până la cimitirul armenilor situat undeva în partea de Vest a actualei Gări.
După sistematizarea oraşului, strada armenimii devine cea mai elegantă stradă a Focşanilor, iar din momentul când la sfârşitul secolului al XIX-lea trenul a ajuns şi la Focşani, centru de greutate al Armenimii s-a mutat definitiv în acest cartier. Ridicarea unei a treia biserici armene în mijlocul Armenimei – biserica «Sfânta Maria», câteva zeci de ani mai târziu, în actualul Parc Nicolae Bălcescu, a dus la o părăsire definitivă a bisericii «Sfântul Gheorghe». Mai ales că armenii s-au organizat într-o Epitropie, cu sediul în curtea bisericii «Sfânta Maria», unde vor funcţiona până la al II-lea Război Mondial şi şcolile de băieţi şi fete ale comunităţii.
Între 1870-1900 biserica «Sfântul Gheorghe» a fost total abandonată, iar cutremurele de la sfârşitul secolului al XIX-lea i-au agravat soarta, la altarul bisericii slujindu-se doar de ziua patronului spiritual – Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, pe 23 aprilie. Cutremurul din 1940 nu a făcut decât să dea ultima lovitură edificiului, aruncând, probabil, pentru totdeauna la timpul trecut o biserică faţă de care comunitatea armenilor din Focşani nu a prea ţinut cont.
Seismele din 1977, 1986 şi cele de după 1990 şi-au pus şi ele amprenta pe corpul suferind al ctitoriei armenilor munteni. După 1989, din când în când, s-au mai alocat fonduri de la Ministerul Culturii şi Cultelor pentru reparaţii sumare, insuficiente însă pentru a restaura biserica. Astăzi lăcaşul de cult arată ca o ruină acoperită cu scândură şi carton. Dintre toate lăcaşurile din Vrancea, bisericile armenilor se află în proprietate privată, mai precis soarta lor se află în mâinile Epitropiei Armene din Focşani. Pentru repararea şi restaurarea acestor edificii religioase este nevoie de implicarea directă a comunităţii armene din Focşani, comunitate care numără mai puţin de 50 de persoane şi care nu poate decât să asiste neputincioasă la prăbuşirea implacabilă a monumentului religios.
Atâta timp cât Federaţia Armenilor din Bucureşti nu este deloc interesată de problemele comunităţii din Focşani, să nu ne surprindă dacă peste câtva timp biserica «Sfântul Gheorghe» se va dărâma, iar pământul, cu morţi cu tot, din jurul bisericii, va intra pe piaţa afaceriştilor de pământ, care au şi început să «roiască» în jurul monumentului. Aceştia nu aşteaptă decât declasarea bisericii şi a doua zi basculantele vor căra la prundul Milcovului zidurile bisericii aşa cum au cărat zidurile Comisiei Centrale, în aprilie 2005, după acelaşi scenariu. În prima etapă edificiul a fost lăsat în paragină. A urmat cererea de declasare întocmită de DJCCPCN Vrancea, care a justificat declasarea prin faptul că monumentul nu mai prezenta valoare istorică, după ce fusese intenţionat lăsat să se degradeze. A treia şi ultima etapă a fost demolarea Comisiei Centrale, localul unde s-au trasat jaloanele primei Constituţii moderne din istoria României. În cazul bisericii «Sfântul Gheorghe» avem indicii că scenariul este pe cale să se repete, dacă organele statutului nu intervin la timp. Nu trebuie uitat că amplasamentul este ultra central şi terenul valorează multe miliarde.
___________________________________________________________________________________________________________________________
. Istoria armenilor din Vrancea şi a bisericilor acestora nu au făcut subiectul nici unei lucrări. Doar articole evocatoare în presa locală, respectiv în cotidianul «Ziarul de Vrancea» şi revista de cultură «ProSaeculum». Din punct de vedere arheologic, biserica «Sfântul Gheorghe» a făcut obiectul unei campanii de cercetări minuţioase efectuate de drd. Aurel Nicodei de la Muzeul Vrancei, sub coordonarea ştiinţifică a arheologului dr. Voica Puşcaşu, care a adus la lumină informaţii noi despre acest monument. În urma acestor cercetări s-a constatat că biserica a fost ridicată pe ruinele unei biserici mult mai vechi, ceea ce înseamnă că pe acest amplasament s-a ridicat prima biserică armenească de pe malurile Milcovului, undeva pe la începutul secolului al XVIII, dacă nu chiar la sfârşitul veacului al XVII-lea.
3.3. Biserica «Sfântul Nicolae» din Tăbăcari
Biserica tăbăcarilor este unul din cele zece lăcaşuri de cult ridicate de puternicele bresle care stăpâneau străzile şi cartierele celor două târguri de pe Milcov până la începutul secolului trecut. Breslele Ceprăzarilor, a Săpunarilor şi a Tăbăcarilor aveau propriile biserici pe care le susţineau financiar şi de care erau legate sufleteşte. Hramul bisericii era într-un fel şi sărbătoarea breslei, a breslaşilor, prilej pentru comunitatea respectivă de a se reuni şi a pune «breasla» la cale.
Biserica «Sfântul Nicolae» este una din bisericile breslelor. Situată în fostul cartier al Tăbăcarilor, la capătul străzii Ghioceilor, într-o zonă liniştită, departe de vacarmul oraşului, înconjurată de locuinţele modeste ale unui cartier care a pierdut din importanţă în secolul trecut, biserica «Sfântul Nicolae» pare o biserică ruptă dintr-un sat transilvan. Zveltă, de un alb imaculat, cu o curte mare, străjuită de un copac secular, cu o casă parohială, din care au mai rămas câţiva pereţi şi acoperişul, Biserica tăbăcarilor ne obligă la un memento despre lumea Focşanilor de altădată, când oraşul era împărţit pe cartiere, pe bresle, pe stări.
Una din breslele de frunte ale Focşanilor secolelor XVIII-XIX a fost breasla Tăbăcarilor, care a ridicat mai multe biserici în cartierul zis al Tăbăcarilor. Astfel, în anul 1687 breasla Tăbăcarilor a construit prima biserică de cărămidă şi zid, biserica «Ovidenia», care a fost pentru mai bine de un secol aşezământ monahal. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, tăbăcarii au ridicat biserica «Sfântul Nicolae», iar la 1780 au ctitorit biserica «Sfinţii Voievozi».
Din acel oraş de altădată au mai rămas doar câteva clădiri – Tăbăcăria lui Tăchiţă Nistor, Casa Nistor, Casa Giurgea – ce amintesc omului începutului secolului al XXI-lea cum arăta oraşul în prima parte a veacului trecut. Lovită de cutremurele care au îngenunchiat multe din lăcaşurile de cult din Focşani, biserica «Sfântul Nicolae» a rezistat peste timp, deşi poartă rănile atâtor încercări.
Biserică parohială în vremea rivalităţii dintre bisericile breslelor din secolele XVIII-XIX, în secolul trecut a ajuns filială parohială, iar din 1975 aparţine de parohia «Sfântul Spiridon». În biserică s-a slujit, cu intermitenţe, până în 1984/1985. În timpul reparaţiilor la Biserica «Sfântul Ioan Botezătorul» din Piaţa Unirii, o parte din obiectele de inventar ale acestei biserici au fost depozitate în Biserica «Sfântul Nicoale» din Tăbăcari. Deşi pare de necrezut, lăcaşul de cult a fost părăsit nu pentru că biserica nu mai prezenta stabilitate, ci pentru că politica bisericească locală a făcut ca în oraşul Unirii să primeze, nu interesul comunităţii, ci interesele «breslei».
Nimic şi nimeni nu a împiedicat pe conducătorii Protoieriei Focşani I să numească un preot la această biserică, mai ales acum când în Vrancea avem câteva zeci de teologi şomeri care bat drumul Episcopiei Buzăului şi Vrancei după o parohie. Or, la Focşani, o bijuterie arhitectonică veche de peste două sute de ani stă închisă pentru că anumite persoane au alte interese. Astăzi, deşi aparţine, teoretic, de una din parohiile Protoieriei Focşani I, biserica nici nu figurează în analele Episcopia Buzăului şi Vrancei, ca fiind abandonată.
Paradoxal, după două decenii pe părăsire voită din partea Bisericii locale, lăcaşul este încă în picioare şi cu anumite reparaţii ar putea fi reintrodus în circuitul religios. Efectiv, biserica nu aparţine nimănui, totul în jur este vraişte şi fiecare intră şi iese în curtea bisericii. Judecând după trecutul recent al anumitor terenuri aparţinând parohiilor focşănene, nu este exclus ca miile de metri pătraţi ai bisericii «Sfântul Nicolae» să fi făcut deja obiectul tranzacţiilor la bursa neagră a terenurilor din Focşani. Este singura explicaţie valabilă pentru indiferenţa sistematică pe care o manifestă protoieria faţă de acest lăcaş de cult.
Cu toate că din Fondul Solidaritatea s-au acordat bisericilor din Vrancea în 2000, 104 miliarde lei vechi, din care nu s-au cheltuit decât un pic mai mult de jumătate totuşi, nici un leu nu a fost cerut de protoierie pentru restaurarea acestei biserici monument istoric din centrul Focşanilor. Afacerea «cimitirul evreiesc» din strada Nicolae Bălcescu ar putea fi umbrită de afacerile cu pământul bisericilor din Focşani dacă organele statului s-ar autosesiza şi-ar lua la verificat mişcările care au avut loc cu pământurile parohiilor din oraş. Personal am încercat să aflăm situaţia acestor pământuri. De la Protoieria Focşani I şi Primăria Focşani până la Episcopia Buzăului şi Vrancei şi Secretariatul de Stat pentru Culte, toţi ne-au trimis de la unii la alţii şi nimeni nu a vrut să răspundă la întrebările noastre, răspunsul unanim fiind acela că biserica este autonomă.
În urma cercetării documentelor istorice aflate la arhive am descoperit că parohiile din Focşani deţineau la un moment dat averi imense: locuinţe, terenuri intravilane, vii şi chiar terenuri extravilane. Unde s-au dus aceste averi şi ce s-a recuperat din bunurile Bisericii după 1989 nimeni nu suflă o vorbă, deşi este cunoscut faptul că o parte din terenurile acestor parohii au intrat pe piaţa neagră a tranzacţiilor imobiliare. Doar «dosarul catedrala» a scos la lumină, oficial, câteva tranzacţii suspecte între slujitorii Bisericii şi anumiţi oameni de afaceri din Focşani. Se pare că, pentru pământul care îl posedă, biserica «Sfântul Nicolae» din Focşani este sortită pieirii şi numai implicarea societăţii civile şi a credincioşilor mai poate opri distrugerea inexorabilă a ctitoriei breslei Tăbăcarilor din strada Ghioceilor.
3.4. Fosta biserică latină «Sfinţii Apostoli»
Biserica «Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel», numită de focşăneni biserica «Sfântul Anton» a fost singurul lăcaş de închinăciune romano-catolic din sudul Moldovei care a ajuns până în zilele noastre. Dacă a scăpat ca prin minune de urgia comuniştilor în timpul sistematizărilor, nu a scăpat de modele postdecembriste, care au împins credincioşii de toate confesiunile să ridice în marile oraşe ale ţării «catedrale ale ruşinii».
Până la începutul secolului al XIX-lea au existat comunităţii catolice izolate în Focşanii moldovenesc şi cel muntenesc. Documentele vorbesc despre existenţa unei capele la 1832 în fostul cimitir din Cotul Oancei. La 1836 se înfiinţează prima parohie catolică, iar naşterea acesteia a fost legată de istoria economică şi socială a vremii. În 1840 au fost deschise listele de subscripţie publică, iar la 8 septembrie 1847 a fost sfinţită de Episcopul Paul de Sardi biserica de piatră «Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel».
Înaintea construirii acestei biserici, catolicii care au poposit pe malurile Milcovului au ridicat o capelă în Focşanii Munteni, care nu mai există astăzi, cum de altfel nu mai există nici primul cimitir catolic din Focşani. După desfiinţarea cimitirelor parohiale în 1867 şi înfiinţarea cimitirelor din afara oraşului în timpul lui Cuza, la doar câţiva ani de la unificarea administrativă a oraşelor din 1862, comunitatea catolică a cunoscut o dezvoltare progresivă, mii de muncitori calificaţi din Italia, Ungaria şi Austria poposind în Focşani. Străzi întregi erau locuite de italieni, austrieci şi maghiari, iar Focşanii figurau printre oraşele cele mai ospitaliere din Moldova. Pentru a înţelege geneza catolicismului modern la Focşani trebuie văzut contextul politico-economic al veacului al XIX-lea.
După epoca fanariotă, odată cu intrarea Ţărilor Române în epoca modernă, lipsa tehnicienilor şi a cadrelor specializate din cele două ţări a fost suplinită cu mână de lucru calificată din Occident: italieni, elveţieni, austrieci, nemţi. Aceştia au determinat înfiinţarea parohiei pentru nevoile lor spirituale. Aşa cum românii plecaţi la muncă peste hotare înfiinţează parohii ortodoxe, străinii veniţi la Focşani au avut nevoie de o comunitate şi o biserică romano-catolică şi chiar una protestantă (evanghelică). În timp ce unii occidentali aflaţi pe aceste meleaguri au trecut la ortodoxie, unele familii de români au trecut la catolicism, în special familii cu stare.
Înfiinţarea acestei parohii a avut şi un rol civilizator. Nu trebuie uitată starea înapoiată a Ţărilor Române la sfârşitul epocii fanariote şi lipsa de personal specializat din administraţie. La acea oră nu exista încă o Universitate în teritoriile locuite de români, nici şcoli de meserii sau colegii. Or, ca şi alte aşezăminte catolice din provinciile româneşti, parohia din Focşani permitea celor cu stare învăţarea limbilor străine şi accesul la o altă cultură decât cea primită prin filiera greco-fanariotă. În plus, sub fanarioţi a existat la un moment dat pericolul impunerii în Biserică a limbii greceşti. Parohia din Focşani, ca şi alte asemenea instituţii cu rol dublu, religios şi educativ, a jucat pentru urbea noastră – păstrând proporţiile – rolul pe care instituţiile culturale de inspiraţie latină l-au avut în Transilvania pentru păstrarea limbii române.
De la început, această parohie a fost deservită de ordinul Franciscanilor, fără ca Franciscanii să aibă însă o mănăstire la Focşani. Relaţiile cu autorităţile şi Biserica Ortodoxă au fost în acea epocă amicale şi mult mai deschise decât astăzi. Trebuie subliniat că nu au existat conflicte interreligioase, Focşanii fiind un oraş cosmopolit, pe două maluri, în două ţări, dar nu separat, deşi lumea era împărţită pe cartiere, chiar etnic, pe bresle şi pe stări. Lumea circula de la un mal la altul al Milcovului fără prejudecăţi, românii mergând la negustorii armeni din Armenime, evreii la răzeşii moldoveni din Nord, iar căsătoriile mixte între austrieci, maghiari şi români erau monedă curentă, ca şi convertirile de la o confesiune la alta, fără ca aceasta să deranjeze pe unii sau pe alţii.
În a doua parte a secolului al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX-lea relaţiile au continuat în acelaşi spirit. Credincioşii şi reprezentanţii Bisericii Catolice au participat la marile evenimente din viaţa poporului român, în mod special la Războiul de Independenţă şi cele două războaie mondiale. Între 1944-1945, din cauza războiului, noul episcop Marcu Glaser a avut sediul Diecezei de Iaşi la Focşani. Situaţia s-a deteriorat, neoficial, în a doua parte a veacului XX, când Focşanii au devenit un oraş unicolor şi trist. Parohia catolică era văzută ca o instituţie subversivă şi influenţa acesteia în viaţa cetăţii a diminuat.
În 1991 s-a început construirea noii biserici, peste cea veche, care a fost dărâmată spre sfârşitul lucrărilor, în 2001. Impresionaţi de măreţia noului edificiu religios, cele aproape 1200 de suflete ale comunităţii romano-catolice din Focşani au uitat cu desăvârşire vechea bisericuţă, ridicată de «coloniştii» nemţi, austrieci, unguri, cehi, italieni şi de românii din Focşani.
Nu cred că într-o ţară din Occident s-ar dărâma în anul 2006 o biserică din secolul al XIX-lea pentru simplul motiv că biserica ar fi neîncăpătoare. La noi a fost posibil, focşănenii fiind, probabil, locuitorii singurului oraş din Europa unde conducerea Bisericii a demolat o biserică după căderea comunismului pentru a ridica o «catedrală».
Trebuie spus totuşi că, începutul creştinismului catolic pe malurile Milcovului este anterior comunităţii perioadei moderne care a generat fondarea parohiei în secolul al XIX-lea de către coloniştii occidentali veniţi în Ţările Române. Prima atestare sigură a prezenţei catolicilor pe aceste teritorii o avem la doar două secole de la Schisma cea Mare de la 1054. În timpul regelui maghiar Andrei al II-lea (1205-1236) cumanii, care stăpâneau Carpaţii de Curbură, au fost încreştinaţi, un rol important în creştinarea acestora l-au jucat cavalerii teutoni şi fraţii Dominicani, cei dintâi fiind ctitorii cetăţii Milcovia, viitoarea reşedinţă episcopală a cumanilor. Primul episcop al cumanilor a fost Teodoric, numit de papa Grigorie al IX-lea. Episcopia Cumanilor a încetat să mai există la 1241, când tătarii a trecut prin foc şi sabie aceste teritorii. După această dată, Episcopul Romei a continuat să numească episcop pentru Milcovia, deşi nu mai exista un sediu, nici o jurisdicţie de facto.
Informaţii despre catolicii de pe malurile Milcovului sunt din ce în ce mai rare, ceea ce ne face să credem că după formarea statelor feudale româneşti, şi ultimele ruine ale Milcoviei să fi dispărut. Târziu, în secolul al XVI-lea apar, din nou, menţiuni despre prezenţa catolicilor pe aceste locuri. De această dată, catolicii aflaţi în Ţările Române erau străini veniţi cu diferite misiuni sau chiar la «lucru». Ei au fost cei care au ridicat la jumătatea secolului al XIX-lea fosta biserică «Sfântul Anton».
___________________________________________________________________________________________________________
. Parohia romano-catolică din Focşani are cel mai bun site (www.catolicafocsani.ro), în care pot fi găsite informaţii, de la apariţia catolicismului pe malurile Milcovului în secolul al XIII-lea, până la cele mai recente evenimente din viaţa parohiei. Un singur lucru evită să menţioneze cei care au creat site-ul : că biserica veche a fost demolată fără nici un motiv serios, decât acela de a ridica o «catedrală» pe locul acesteia. De asemenea, abundă imagini din viaţa parohiei, dar nu s-a postat pe site, imaginea bisericii demolate, cel mai important document despre istoria modernă a catolicismului focşănean. Metoda demolării acestei biserici, ridicate prin subscripţie publică şi nu de Vatican, a fost una foarte ingenioasă. S-a început construcţia «catedralei» peste vechea biserică, iar când lucrările au fost destul de avansate, biserica a fost demolată.
3.5. Foste aşezăminte monahale din Focşani
În cele două târguri omonime, situate pe malurile Milcovului, marile familii din cele două ţări române cât şi domnitorii munteni şi moldavi au ridicat între secolele XVII şi XIX mai multe aşezăminte monahale. După secularizare, fiind lipsite de suportul material care le asigura susţinerea, majoritatea a încetat să mai funcţioneze, iar bisericile acestor aşezăminte au devenit biserici de mir. Din nefericire, pentru focşănenii anului 2006, din duzina de aşezăminte monahale nu a mai rămas nici unul şi puţini ştiu că bună parte din aceste biserici de mir au fost, odată, mănăstiri.
3.5.1.Mănăstirea «Sfântul Ioan Botezătorul».
Fără nici o îndoială, a fost cel mai important aşezământ monahal de la hotarul celor două ţări, situat chiar lângă borna de hotar nr. 47, având în faţă Milcovelul, cu podul spre Moldova şi clădirea Vămii. Ridicat de Grigorie Gh. Ghica II (1660-1664), domnitorul Ţării Româneşti, la 1661, a devenit, la scurt timp, «mănăstire de protocol». A fost înzestrată cu vii şi moşii pe care le lucrau robii ţigani, mori, sute de proprietăţi şi imobile în oraş pe care le închiria şi chiar 4 hanuri. Locul privilegiat unde se situa a făcut să primească daruri şi danii de la domnitorii din cele două ţări. Nu a scăpat de jefuirea grecilor, fiind închinată unei mănăstiri din Elada. Datorită daniilor succesive şi pragmatismului egumenilor greci, Mănăstirea «Sfântul Ioan Botezătorul» a ajuns, la începutul secolului al XIX-lea, o adevărată putere economică în Focşanii Munteniei, care avea proprietăţi şi dincolo de Milcov, în Focşanii Moldovei. Dezvoltarea comerţului şi a breslelor face ca orăşenii să se lovească de poziţia privilegiată a mănăstirii, care beneficia de scutiri de impozite şi chiar încasa taxe, inclusiv din plăţile de la vamă. Acest conflict a devenit deschis şi breslaşii au dat în judecată mănăstirea pentru a-i micşora proprietăţile.
Pentru că timpurile nu mai erau aceleaşi, după revenirea la domniile pământene, mănăstirea a pierdut din proprietăţile din oraş. Incendiul de la 29 martie 1854 a pus capăt dominaţiei mănăstirii în oraşul de pe Milcov şi a marcat începutul declinului. Un an mai târziu, inginerul Katilino a făcut planul grădinii aflată între zidurile aşezământului, devenită Grădină Publică. După o sclipire în timpul Unirii de la 1859 urmează secularizarea de la 1863, care a pus definitiv capăt dominaţiei monahilor. În câteva zeci de ani au fost distruse zidurile, clădirile aşezământului, iar frumoasa grădină a mănăstirii a fost luată de primărie şi ajunge Grădină Publică, la 1865.
Paradoxal, primul teatru din Focşani, ridicat de omul de teatru Ion Lupescu, s-a făcut tocmai în această Grădină, pe locul unde călugării greci sorbeau, la umbra zidurilor, berea de bragă pe arşiţa verii. De asemenea, într-una din chiliile mănăstirii a funcţionat din 1834 una din primele şcoli din Focşani care avea ca dascăl pe ardeleanul Alexe Fortunato. Ultima relicvă a «mănăstirii de protocol» – Turnul clopotniţă (Foişorul de foc) a fost demolat în 1905, întrucât devenise locul unde focşănenii «educaţi» depuneau gunoaiele. Fiind situată chiar sub nasul autorităţilor, comuniştii au închis-o şi profitând de avariile suferite la seismele din 1977 şi 1986, nu mult a lipsit să o dărâme. Graţie intervenţiei fostului episcop al Buzăului Antonie Plămădeală, şi transformarea acesteia în Depozit al Cultelor, biserica nu a fost demolată. Între 1987-1988 a fost restaurată. În prezent fosta grădină a Mănăstirii este Grădina Publică a urbei şi mai nimeni din Focşani nu-şi imaginează că pe aleile acestei grădini, acum mai bine de un secol şi jumătate se plimbau călugării greci. Biserica a reintrat în circuitul religios după 1989 ca biserică de mir, fiinf singurul monument religios din Piaţa Unirii, fostă Piaţă a Libertăţii.
3.5.2. Mănăstirea «Adormirea Maicii Domnului -Precista»
Cu hramul «Adormirea Maicii Domnului», fosta mănăstire, actualmente biserică de mir, face parte din ctitoriile voievodale din Focşanii Moldovei, fiind ridicată de Nicolae Mavrocordat (1709-1710; 1711-1715), între 1709-1716. A fost un timp metoc al Mănăstirii Mera, fiind apoi închinată Mănăstirii Vatoped de la Muntele Athos. Cutremurul de la 1802 a distrus zidurile care nu vor mai fi refăcute decât în parte. Cutremurele din secolul al XX-lea au zdruncinat biserica «Precista», în mod deosebit cel de la 10 noiembrie 1940. A fost restaurată cu greu între 1973-1975 şi sfinţită în 1985. asăzi este biserică parohială şi se găseşte pe Bdul Unirii nr. 38.
3.5.3. Mănăstirea «Proorocul Samuil»
Ctitorie a domnitorului Constantin Cehan Racoviţă (1749-1753, 1756-1757), destinul acestui aşezământ a fost unic în peisajul religios al Ţinutului Putnei. După ce a ridicat o biserică de lemn, în timpul primei domnii, în a doua domnie domnitorul moldav a ridicat o biserică de cărămidă şi piatră, i-a adăugat ziduri, case şi chiar a înzestrat-o cu proprietăţi. Mai târziu s-a construit şi un turn de apărare pentru mănăstire, aşezământul devenind o adevărată fortăreaţă în Focşanii Moldovei, rivalizând prin putere, pentru o perioadă, cu biserica «Sfântul Ioan Botezătorul» din Focşanii Munteniei. Devine metoc al Mănăstirii «Precista» din Roman, iar în 1764 când mănăstirea din Roman a fost închinată Mănăstirii «Sfântul Spiridon» din Iaşi şi mănăstirea focşăneană ajunge să fie închinată aşezământului ieşan. La 1838, în timpul domnitorului Mihail Sturdza, a fost înfiinţat de către Epitropia Bisericii «Sfântul Spiridon» din Iaşi, un spital între zidurile mănăstirii. Deşi a fost afectat în mai multe rânduri de cutremure, Spitalul «Profetul Samuil» a supravieţuit aproape un secol, încetând existenţa după instalarea comuniştilor la putere. Astăzi biserica se află în Strada Mare a Unirii nr. 6, a fost restaurată şi resfinţită, iar grosimea zidurilor bisericii arată grandoarea de odinioară.
3.5.4. «Mănăstirea lui Ştefu»
Mănăstirea a fost ridicată de căpitanul de cazaci Ştefan, în Focşanii Munteniei, pe locul Schitului «Sfântul Nicolae», înfiinţat după 1650 de monahul Filotei. La începutul secolului al XVIII-lea a fost închinată Mănăstirii «Adormirea Maicii Domnului» din Râmnic, iar câţiva ani mai târziu unei mănăstiri din Sinai. După 1700 a fost construită biserica pe care o vedem şi astăzi, cu hramul «Sfântul Nicolae», deoarece, la 1695 biserica de lemn a pierit într-un incendiu. La 1715 lăcaşul a fost sfinţit. Perioada de glorie a «Mănăstirii lui Ştefu» a fost secolul al XVIII-lea. Spre sfârşitul acestui secol mănăstirea decade, iar incendiul din 1854 distruge bună parte din clădirile rămase în picioare, cu excepţia bisericii. Lăcaşul a cunoscut şi perioade când a fost închis şi puţin a lipsit ca biserica să dispară. Astăzi este biserică de mir şi se găseşte pe strada Coteşti nr. 1, la doar câteva sute de metri de ruinele bisericii armenilor şi este cunoscută sub numele de biserica «Sfântul Nicolae Vechi».
3.5.5. Mănăstirea «Sfântul Nicolae Nou»
Fosta Mănăstire «Sfântul Nicolae Nou» face parte din puţinele aşezăminte mănăstireşti focşănene ridicate de slujitori ai Bisericii. Construită iniţial din lemn, la 1696, fosta mănăstire îi are drept ctitori pe preotul Arsene şi ginerele său, Iane. În 1732, un incendiu distruge biserica, după care a fost construit actualul lăcaş de cult «Sfântul Nicolae», astăzi biserică parohială, ca toate celelalte foste aşezăminte mănăstireşti focşănene. Aşezământul profită de o conjunctură fericită şi la jumătatea secolului al XIX-lea avea o poziţie prosperă, fiind invidiat de aşezămintele surori pentru bogăţia şi generozitatea pe care unii focşăneni au manifestat-o faţă de acest loc de închinăciune. Legea secularizării averilor mănăstireşti şi laicizarea crescândă a vieţii economice focşănene, transformă această mănăstire în biserică de mir. De la starea prosperă a aşezământului de la jumătatea secolului al XIX-lea, în doar jumătate de secol, lăcaşul ajunge o ruină, fiind închis pentru o perioadă. Restaurat, lăcaşul este biserică de mir şi se află pe strada Popa Şapcă nr. 3.
3.5.6. Mănăstirea «Ovidenia» din Tăbăcari
Breslele focşănene nu au ridicat doar biserici de mir în oraşul Unirii. Undeva, între 1685 şi 1690, probabil la 1687 tăbăcarii au zidit, în cartierul lor, Mănăstirea «Ovidenia». După o existenţă efemeră ca aşezământ monahal, în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea găsim doar biserica de mir «Ovidenia», care a reuşit să străbată perioade dificile şi a ajuns până în zilele noastre cu acelaşi statut, fiind biserica unei parohii din cartierul Tăbăcarilor. Relativ mică în raport cu alte biserici din Focşani, biserica «Ovidenia» este prin ea însăşi o oază dintr-o altă epocă şi păstrează ceva din şarmul micilor cartiere, în care elementul urban se îmbina cu cel rural, iar lăcaşurile de cult încă mai păstrau ceva din dimensiunea divino-umană a Bisericii.
Cei care doresc să simtă apropierea divinităţii prin proporţionalitatea formelor şi geometria spaţiului o pot face păşind pragul modestei biserici «Ovidenia» din Tăbăcari, o biserică ridicată iniţial pentru monahi. În această biserică, total diferită de sălile de sport cu turlă şi clopotniţă, ca bildingurile americane sau bisericile catolice occidentale ori ca viitoarea catedrală «Cuvioasa Paraschiva – Adormirea Maicii Domnului», creştinul se întâlneşte cu Dumnezeu, pentru că locul este propice rugăciunii şi nu admiraţiei artistice. Din fericire, biserica «Ovidenia» din Tăbăcari nu este singura biserică de acest gen din oraşul Unirii, iar credincioşii focşăneni au şansa să meargă la biserică şi pentru rugăciune, pentru că menirea bisericii privită ca edificiu, nu este decât un loc unde credincioşii se întâlnesc pentru a se ruga şi împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos.