Capitolul 9
[103] Faptul că mioriţismul a reuşit să domine tot spectrul culturii române se datorează apartenenţei anumitor intelectuali la mioriţism, înainte chiar ca mioriţismul să fie cuprins în concepte de teoreticienii acestei erezii – Iorga, Dragnea, Crainic, Stăniloae, N. Ionescu condamnate chiar de Patriarhia de Constantinopol, în repetate rânduri, sub numele de filetism. Subjugaţi acestei erezii, geţii din Getica lui Pârvan (Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1926) sunt ca nişte fecioare care se află în faţa baptisteriilor, idealizaţi ca în sculptura lui Brâncuşi şi transfiguraţi ca în icoanele byzantine. Getica lui Pârvan a hrănit complexele românismului tocmai în perioada când păstorii valahi căutau să aducă gălbeaza oiţei în sânul teologiei. Religiozitatea geţilor descrişi de Pârvan este transpunerea spiritualismului istoricului, sublimarea eşecului său spiritual, idealizarea până la exces a concepţiilor sale despre ceea ce ar fi trebuit să fie şi nu despre ceea erau geţii. Ascetul Pârvan nu iubea farnientele hortodox dar a adus, prin inegalabila sa operă, ideea că getul era omul pădurii. «Trădătorul» păşuniştilor, «apostatul» Lucian Blaga, o preia şi o introduce definitiv în universul conceptual al sufletului dac în al său inegalabil Spaţiu mioritic (Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, Bucureşti, 1936). Deşi nu au la inimă «energia românească», păstorii ortodoxismului valah folosesc ideile filosofului din Lancrăm aşa cum foloseau Părinţii textele lui Origen.
* * *
[104] Iată şi ultimele mizerii ale mioriţismului: cel mai tradus autor român, pastorul Richard Wurmbrand, a reuşit să fie acuzat, postmortem, întro publicaţie ieşeană («Ziarul de Iaşi», 24, 25 şi 28 august 2005 ) de «instigare la terorism», iar Paul Goma, cel mai important dizident român, dacă nu singurul, este acuzat de «antisemitism». Editurile bucureştene iau închis porţile, iar fiul stalinistului Tismăneanu la scos pe Goma din comisia care urma să condamne tocmai tinereţea revoluţionară a tatălui universitarului român «pripăşit» (vorba timişoreanului navetist pe banii statului) în America! Scriitorul Liviu Ioan Stoiciu, redactorul «Vieţii Româneşti» a fost concediat de conducerea Uniunii Scriitorilor din România, în frunte cu Nicolae Manolescu – actualmente ambasador UNESCO la Paris, cu mândruţa la toartă, pentru că a publicat câteva pagini din «Săptămîna Roşie sau Basarabia şi Evreii» de Paul Goma. Or, Nic Manolescu a fost printre scriitorii care au votat excluderea lui Paul Goma din Uniunea Scriitorilor, în aprilie 1977. Acum, adjudeanul Liviu Ioan Stoiciu, opozant deschis al regimului înainte de 1989, a fost demis de acelaşi Nic, a cărui «listă» liberală ridică şi coboară numele literaturii române, mai rău decât a făcuto nefericita «istorie a literaturii române», scrisă de gazetarul literar Alex Ştefănescu. Vicele Uniunii, focşăneanul Varujan Vosganian, care se pricepe la literatură cât Manolescu la unesco, na mişcat un deget. Cât despre pastorul Wurmbrand, după ce a fost târât prin închisorile comuniste şi bălăcărit de presa comunistă după plecarea sa în SUA, nici după moarte nu i sa dat pace. Din raţiuni care ne scapă a fost acuzat de instigare la terorism, plecând de la nişte interpretări eronate ale lucrării Iisus, prietenul teroriştilor. Au fost uitaţi toţi ierarhii care făceau propaganda libertăţii religioase peste hotare, pe timpul când se rădea cu buldozerul complexul brâncovenesc de la Văcăreşti, şi tocmai cel care a avut curajul să mărturisească adevărul este întinat după moarte. Valeriu Anania devine Bartolomeu şi ajunge, după 6 ani de puşcărie, în 1965, şeful Misiunii Ortodoxe Române din SUA, pentru 12 ani, şi nimeni nul întreabă nimic despre acei ani. Despre perioada când sta la o cafă pe malul Marilor Lacuri cu un alt legionar, Episcopul Valerian Trifa, şeful celor neînregimentaţi în Biserica supusă Bucureştilor, pentru care fusese trimis angelicul Anania. Nistor Chioreanu, în Morminte vii (Iaşi, 1992), vorbeşte despre legionarismul lui Anania şi însuşi mitropolitul recunoaşte că a fost în tinereţe legionar. În 1998, ca Arhiepiscop al Clujului, Anania se afla în fruntea unei manifestaţii împotriva retrocedării lăcaşurilor de cult grecocatolicilor. Cu jumătate de secol în urmă, acelaşi ValeriuBartolomeu mărşăluia pe străzile aceluiaşi Koloşvar, în alt context politic, dar cu idei la fel de nocive. La sfârşitul anului 2005 îşi «trage», peste noapte, Mitropolie şi aruncă zâzania între ardeleni. Păcat de omul de cultură din spatele politicianului naţionalist Valeriu Anania. Alături de fostul Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală şi actualul Mitropolit al Banatului, Nicolae Corneanu, sunt corifeii teologiei ortodoxe române din secolul al XXlea. Ultimul este singurul ierarh care a recunoscut ticăloşiile pe care erau obligaţi să le săvârşească la cererea regimului. Nu întâmplător face parte din Comisia creată de preşedinţia României pentru a condamna crimele comunismului. Numai că şeful Comisiei, neomarxistul cu «ghilotina de scrum», care poartă numele de botez al părintelui revoluţiei permanente, Lenin – Vladimir Tismăneanu, este fiul nomenclaturistului Leonte Tismăneanu şi a fost crescut în sânul burgheziei comuniste. Este cum ai pune fiul unui pezevenchi din administraţia centrală bisericească să condamne abuzurile «preoţilor legionari» sau ale «preoţilor democraţi».
* * *
[105] După 1989, BOR a devenit o cooperativă: mănăstiri improvizate cu duhovnici nebuni, foşti funcţionari obscuri pe post de ierarhi, francmasoni în toată structura Bisericii, ecumenişti cu simbrie, preoţi itineranţi, ca pe timpul arianului Ulfila. Unde merge creştinismul nostru care, de la Maglavit la Tanacu, o ţine întro periniţă fără sfârşit? Ceo fi în capetele fanarioţilor din palatele episcopale când văd că lumea moare de foame, iar ei levitează în odăjdii? Cum reacţionează mioriţismul când naţionaliştii sârbi distrug bisericile românilor de pe Valea Timocului, iar Biserica Ortodoxă Sârbă nici măcar nu recunoaşte Episcopia Română de Vârşeţ? Patriarhul şi Episcopii Bisericii strămoşeşti sau abonat la titlurile de doctorat ale universităţilor, iar de românii de la Sud de Dunăre nu se mai interesează nimeni. Unde este sufletul acestei naţii care are tezaurul la Moscova, comorile Bisericii zac pe la Muntele Atos, sabia lui Ştefan Cel Mare pe undeva prin Istanbul, iar singurul Codex din ţară (Codex Aureus) va fi publicat întro editură occidentală?
* * *
[106] BORul nu va fi niciodată Biserica Neamului dacă nu va privi trecutul ultimului secol, aşa cum a fost el, nu cum vrea săl rescrie noua generaţie de teologi şi istorici bisericeşti. Nu poţi să cultivi jumătăţile de adevăr doar pentru a nu deranja memoria unor patriarhi sau orgoliul unor funcţionari bisericeşti. Trăim «întro scorbură culturală» (Gh. Crăciun) şi România este Ţara şmecherilor, dar nu putem minţi la infinit şi redacta, cu binecuvântări arhiereşti, istorii BOR, în care să nu găsim un rând despre martirii de la Vladimireşti, o «mănăstire de fecioare întro ţară de curve», (Petre Pandrea, Călugărul alb, p. 120). Nu putem păşi în secolul XXI, târând după noi suferinţele nemărturisite ale monahilor şi monahiilor de la Sihastru şi Vladimireşti, umiliţi de propriul lor Episcop şi condamnaţi de statul comunist. Vom purta dea pururi blestemul suferinţelor acelor fiinţe batjocorite pentru simplul fapt că doreau săl slujească pe Hristos şi refuzau să îmbrace hainele «apostolatului social». Nu putem să povestim copiilor noştri trecutul Bisericii strămoşilor lor, fără să le spunem că suntem singura naţie în care o bandă de teologi (Decemvirii) a ucis cu securile unul din camarazii lor (Mihail Stelescu), pe patul spitalului, pentru a răzbuna orgoliul Căpitanului, căruia Stelescu îi publicase Certificatul de căsătorie, care dovedea că idolul românismului era de origine polonogermană. Găsim vreun rând în istoriografia ortodoxă despre teologii legionari sau despre relaţia unor ierarhi cu Legiunea? Prea puţin! BOR susţine prin editurile sale tot felul de jurcanisme şi idei din epoca lui Justin Popovici şi nu există lucrare oficială a Bisericii fără expresiile: «Europa secularizată» sau «Occidentul secularizat». Asta este România mioriţică, un talkshow naţional, unde toată lumea se dă în spectacol, în care persoana care a confiscat societatea civilă – Alina MungiuPippidi, a reuşit cu piesa «Evangheliştii» (publicată în 1992 şi premiată de UNITER în acelaşi an şi care avut deja a doua ediţie în 2006) pe scena unui teatru din Iaşi, să murdărească şi ce mai rămăsese neîntinat din sufletul românului, numind atitudinea evlavioasă a creştinilor şi protestul acestora faţă de scenele indecente din piesă, «atitudine ţărănească». Astai relaţia dintre societatea civilă şi lumea pe care o reprezintă!
* * *
[107] Ortodoxia mioriţică nu este un accident al istoriei, nici o excepţie. Este doar una din evoluţiile naţionalismului ortodox postbizantin. În ţările ortodoxe vecine găsim aceleaşi evoluţii ale ortodoxiei. Sigur, îmbibate de tarele fiecărei naţii. Una este habotnicia ruşilor, care au creat o Biserică a subteranelor în timpul lui Stalin, dar lau împuşcat pe preotul reformator Alexandre Man în 1990. Altul este ultranaţionalismul sârb, marcat prin ferocitatea cu care sârbii au apărat, cu arman mână, bisericile din Kosovo, dar care nu permit românilor de pe Valea Timocului să aibă preot român. Cu totul altul este neohelenismul grec, culmea rafinamentului neofanariot. Acesta din urmă a trecut deja prin stadiile primitive ale mioriţismului valah şi se crede un fel de ortodoxism protector pentru popoarele ortodoxe balcanice. Nu întâmplător, antioccidentalismul mioriţic postdecembrist este întreţinut de ereziile antioccidentale atonite. Toate aceste variante ale ortodoxismului se situează sub semnul ereziei eclesiologice şi sau rupt definitiv de trupul Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. O dată introdusă mioara valahă în teologia românească şi românismul pe altarul ortodoxiei, Evanghelia a ajuns pe malurile Dâmboviţei argument pentru toate aberaţiile naţionaliste. Mai precis, Cuvântul lui Hristos este folosit de toţi caţavencii pentru a argumenta orice erezie naţionalistă. Faptul că astăzi, în 2006, C.V. Tudor, care confunda pe Elena Ceauşescu cu Maica Domnului până în 1989, este doctorand în teologie ortodoxă şi mâine va fi unul din doctorii în teologie ortodoxă ai Facultăţii care poartă numele patriarhului Justinian, mă scuteşte de orice comentariu şi lămureşte multe din metehnele mioriţismului ortodox. În acelaşi timp demonstrează constatarea cu care, tendenţios, am început această poveste tristă, dar adevărată despre creştinismul românesc: ortodoxia mioriţică este stadiul ultim al siluirii mesajului iubirii Fiului lui Dumnezeu, iar mioriţismul este temniţa de veci a creştinismului norddunărean. Până când creştinismul nu va intra, din nou, în catacombe, iar creştinii nu vor construi catedrale în sufletele lor, Biserica va rămâne o instituţie oarecare care răspunde la un număr de telefon, are o cutie poştală şi trimite slujitorii să oficieze botezuri, cununii, sau să care morţii la groapă şi să slujească parastase prin cimitire.
Sfarsit
(Dar poate, un nou inceput)