Capitolul 8
[90] Când mioriţismul este temă de studii academice, avem lucrări de genul Naţionalistul (Vlad Hogea, Naţionalistul, Iaşi, 2001), editată în cadrul Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană, institut al Academiei Române, filiala Iaşi şi recomandat de unul din istoricii mari ai momentului, Gh. Buzatu, fost parlamentar PRM! O publicaţie naţionalistă «supt» egida Academiei Române! De fapt este în tradiţia valahă să hrănim naţionalismul la cel mai înalt nivel: A. C. Popovici publica în 1910 Naţionalism sau democraţie. O critică a civilizaţiei moderne; Nicolae Iorga, în 1922 Doctrina Naţionalistă; C. Rădulescu-Motru, în 1936 Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi; în 1942 Etnicul românesc. Nui mai citez pe Crainic şi Stăniloae, nici pe tinerii, în plină afirmare, care croşetau la cămaşa Căpitanului, nici intelectualii fini din generaţia Criterionului. Tot prin acei ani, în 1936, E. Lovinescu era refuzat la Academie, fiind ales A. C. Cuza, un mediocru, votat chiar de părintele naţionalismului ortodox, badea Iorga. Patru ani mai târziu, cei hrăniţi ideologic de taica Iorga nu vor ezita săl asasineze şi mulţi se întrebau prosteşte, în epocă, cum a fost posibil? Simplu! Mai este nevoie de explicaţiuni?
* * *
[91] Întro ţară agrară ca România trăim, paradoxal, din plin, fenomenul analizat de un gauchist american din anii ‘70, Christopher Lasch (La Révolte des élites et la trahison de la démocratie, trad. par Christian Fournier, Climats, 1996. Ediţia americană în 1995), acela al «dictaturii elitelor». Şi acest lucru este mai evident la noi decât în Vest. Întradevăr, «revolta maselor» de care vorbea Ortega y Gasset (La révolte des masses, 1930) la început de secol, a fost înlocuită cu dictatura celor care stăpânesc noile tehnologii, informaţia, reţelele. Pericolul nu mai vine de jos, de la «mase», ci de sus, de la aceste elite puternice şi mobile, care nu se circumscriu unor frontiere sau unor paşapoarte, cu atât mai puţin unor principii sau partide politice. Şi în România, ca şi în Occident, marile oraşe şiau schimbat faţa. Boutiqueurile, birourile de avocaţi, băncile şi restaurantele au ocupat centrele oraşelor, muncitorii locuiesc mahalaua şi elitele vilele de dincolo de zidul cetăţii. Invers ca în evul mediu când elitele locuiau oraşele şi săracii în afara zidurilor. Între revolta maselor, dictatura proletariatului, procesele cu demascările cele mai odioase şi dictatura elitelor, a stăpânilor noi lumii, a celor care deţin «cheile» şi au acces» la reţelele informaţiei şi la cultură, nu ştim unde să ne situăm. De altfel, trăim o «aristocratizare» a culturii, o întoarcere periculoasă la un nou ev mediu nebun, unde cultura devine accesibilă doar elitelor, un nou ev mediu care nu are nimic comun cu cel pe carel reclama Berdiaev (Vezi, N. Berdiaev, Un Nou Ev Mediu, Bucureşti, 2001, ultima ediţie românească).
* * *
[92] Este surprinzător cum a reuşit mioriţismul să distrugă sufletele celor care nu au supt decât trecător la ugerul mioarei ortodoxe şi pe care nu ne aşteptam săi vedem cu caimac la gură. Una din vocile catacombelor Bisericii Româneşti a răguşit după căderea regimului comunist, devenind creatoarea şi susţinătoarea unei ideologii ce nu poate decât să dividă un popor şi aşa distrus sufleteşte. În nr. 42/2003 al revistei «Memoria», acest mărturisitor al creştinismului românesc îndeamnă la o nouă revoluţie: «O nouă revoluţie: o revoluţie creştină». Adică să continuăm acelaşi spirit revoluţionard, înlocuind doar însemnele şi zeii. Tot respectul pentru suferinţele acestui martir al credinţei şi toată lauda pentru lupta în folosul Binelui, timp de zeci de ani, dar a începe o revoluţie de dragul de a răzbuna suferinţele trecutului, având mai întâi ca duşman ortodoxia, este o atitudine mioriţică. Dacă citim printre rânduri, revoluţia made in Sergiu Grossu, înseamnă chiar o schimbare de confesiune. Să lăsăm ortodoxia şi să devenim ce? Nimeni? Astai «noua revoluţie» visată de vrednicul Sergiu Grossu! Nu sunt susţinătorul fără limite al horthodocşilor, deşi sunt în sufletul meu îmbibat de frumuseţea unei slujbe ortodoxe şi miaş da viaţa pentru credinţa ortodoxă, dar nu pot accepta ideologii de dragul ideologiilor, ieşite din frustrări şi suferinţe. Fiind otrăvit de pseudo-adevărurile pe care le primeam zilnic de la persoane plătite să înveţe adevărul, întro şcoală de unde lipsea tocmai adevărul, am descoperit la sfârşitul anilor ‘80 fărâme din acest divin adevăr întro carte a Domnului Sergiu Grossu. Dintro dată am simţit ca nu eram singur şi rândurile domniei sale miau refăcut echilibrul pierdut ani de zile printre hidoase personaje dostoievskiene. Descopeream că adevărul există şi minciuna nui decât o ipostază trecătoare a lumii în care întunericul luase locul luminii şi aveam certitudinea că, întro zi, lumina promisă va apărea ca dumnezeiasca lumină a Învierii Fiului Omului când, din lumânarea suavă a preotului, fiecare primim lumina izvorâtă din acel originar Fiat lux. Revista «Memoria» ar face mai bine dacă ar publica memoriile «obsedantului deceniu», al «deceniului dezgheţului», al «revoluţiei culturale» etc., decât să publice lamentabile îndemnuri la «revoluţii creştine».
* * *
[93] Născuţi în «satul planetar», descris deja de Marschal McLuhan, pe vremea când «Mioriţa» vorbea încă ruseşte, viaţa noastră este ca filele acestui patchwork: o viaţă în care imaginile se succed fără legătură între ele, ca un jurnal, o lume a întâlnirilor brutale şi a neîntâlnirilor, a happeningului despre care vorbea Marshall McLuhan întruna din lucrările sale prin 1966. În această lume, unde futuriştii anilor ‘60 prevedeau «minunile» epocii contemporane, la noi se puneau bazele economiei clasice. Alvin Toffler et Daniel Bell vorbeau de epoca postindustrială şi cea a informaţiei, de «şocul viitorului» şi de al «treilea val», cel al civilizaţiei postindustriale. Este epoca când, în Occident, «gulerele albe» au depăşit numeric «gulerele albastre» şi au ca simbol computerul. Şi totuşi, în Sillicon Valley, toate aceste computere trec prin mâinile emigranţilor mexicani cu gulere albastre, care, numeric, sunt încă superiori supervizorilor «albi». De la un val la altul se produce un şoc. Un şoc al întâlnirii celor două civilizaţii: una muribundă şi alta care tocmai se naşte. Toffler vorbea deja de şocul civilizaţiilor. Huntington le pune în alt context şi dă o interpretare politică acestui fenomen socioeconomic şi devine peste noapte gurul politicienilor americani. Şmecherii din cancelariile episcopale au prins ideea şio trag şi ei cu Huntington şi «şocul civilizaţiilor». Pe vremea războiului din Iugoslavia vorbeau cu lacrimi în barbă despre războiul sfânt al sârbilor împotriva musulmanilor, arătând camerelor de luat vederi harta Europei în viziunea lui Huntington.
* * *
[94] Una din modele intelectuale a mioriţicilor postdecembrişti a fost bildungsromanul. Şi, de vreo câţiva ani, dialogul. Asociaţii bine gândite între nume celebre ale culturii române şi debutanţi însetaţi de afirmare (Virgil Nemoianu îi numeşte «arivişti». Sublime Jocurile Divinităţii ale nemoianului, îngrijite de Ioan I. Ică jr., Bucureşti, 1997) au creat peste noapte personalităţi, nume de referinţă, citate şi popularizate de massmedia. Acestor dialoguri editate de aceşti debutanţi, cel mai adesea la edituri cu priză, având deja un public asigurat şi o critică pe măsură, li sau adăugat culegeri de articole, prefaţe, postfaţe şi impresii de călătorie, şi ele publicate la edituri cu titluri paideice, şi iată Omul şi Opera. Omul îl descoperi din dialoguri, Opera din articole. Rezultatul: o nouă elită de operetă, abonată la fundaţiile care plătesc bine şi care au învăţat destul de repede jocul cu finanţările comunitare. Acestei purituri de elită, pe care o descoperim pe la mai toate colocviile organizate pe banii comunităţii europene, la Bucureşti, Cluj, Timişoara sau prin Occident, nui pasă că majoritatea tineretului valah trăieşte sub umbra mistificatoare şi plină de romantisme a maytriului eliadian şi încă se mai adapă la himerele gobiniste ale elitistei «generaţii de aur». Între utopica generaţie a Criterionului, a Manifestului Crinului Alb, a desculţilor bumbeştilivezeni, a stănescului şi nicmanolescului, a optzeciştilor şi apostolii & cioclii postmodernismului, tineretul universităţilor de stat şi particulare, drogat de iluzii occidentale, nu ştie pe ce săşi clădească bildungsromanul. Se nasc false construcţii interioare, în care individul se simte obligat să noteze la lecturile sale fundamentale nume pe care nu lear fi cunoscut niciodată dacă (de)formativele catehisme ale noilor lideri de generaţie nu lear fi impus prin «idei în dialog», în care se laudă reciproc şişi desfiinţează, pe banii «Microsoftului», inamicii în aceeaşi dialogică revistă. Oricât ar dori unii din aceşti şmecheri abonaţi la spaţii prin reviste ale gdsului sau ale dinescului, Sfinţii Părinţi nu vorbesc limba tinerelului mucos, care şia păstrat sămânţa în timpul facultăţii pentru un mariajtrambulină cu fătuca editorului hispanist şi publică cu nesimţire câte o carte pe an, în timp ce scriitori din generaţia hispanistului tatăsocru aşteaptă ani de zile săi deschidă «Uşa interzisă» făcătorul de Humanitaşi.
* * *
[95] Adormiţi în suficienţa ortodoxiei mioriţice, încă ne mai mirăm când vedem Universităţi prin oraşele de provincie şi trăim cu un imaginar din secolul al XIXlea, când aveam universitate doar la Iaşi şi Bucureşti. În loc să stimuleze oraşele din provincie, pentru a stopa migrarea creierelor, actuala politică culturală duce la agrarizarea ţării, la ruralizarea României, prin stimularea oraşelor importante şi abandonarea restului ţării. De prin 1990 încoace, gobernele care sau succedat au dus o luptă oarbă contra universităţilor particulare şi şiau plătit poliţe politice, acreditând sau nu aceste universităţi, care aparţineau unora sau altora, ca şi când în România ar fi o inflaţie de universităţi sau de studenţi. Fiecare guvern îşi începea guvernarea amintind că va verifica validitatea acreditărilor regimului trecut. Mai toţi miniştrii învăţământului (excepţie M. Şora) şiau făcut un cal de bătaie din lupta cu învăţământul particular, reacţie a mentalităţii din epoca antedecembristă când, în afara universităţilor de stat nu existau decât şcolile confesionale, şi acelea sub tutelă şi pline de «microfoane» (Ce zici părinte Cristişor?).
* * *
[96] Întro scrisoare către Virgil Nemoianu, I. D. Sârbu vorbeşte despre mioriţismul «generaţiilor castrate». Dacă prima a refuzat castrarea, iar a doua se castrează singură, a treia se naşte deja castrată. Privind la faptele noastre, nu cred a face parte din primele două. Cu toate acestea, în 2001 erau câteva mii de studenţi şi doctoranzi în America şi prin Europa. Nu cumva sunt castraţi puriştii noului val de păltinişeni, elita mioriţică a hoitului valah, care traduc Septuanginta şi vorbesc limba Părinţilor, chiar dacă acea limbă vorbea mizerabil despre Adrian Marino în necrologul din «Ziua» şi mai avea tupeul să se ia de monahii de la Rohia? Noroc cu Luca Piţu şi alţii cu pana zdravănă. În aceeaşi categorie a microsofticilor elite mioriţice, care nu mănâncă telemea, nici urdă, îl găsim şi pe Mircea Mihăieş, care are tupeul să numească universitarii români din America, «pripăşiţi» şi se dă şi la singurul om de stânga vertical din România, filosoful Ion Ianoşi. Noroc cu maiorescienii iaşioţi care nu iartă nimic. Dan Petrescu leo trage scurt în «Ziua»: «Păltiniş, mândria ţării».
* * *
[97] Între Neverlandul infantilului Michael Jackson, Draculalandul lui Dan M. Agaton şi dallasurile mioriţice de pe la Slobozia, singura diferenţă este că primul se găseşte în State, în timp ce ultimile două desfigurează şi aşa tristul peisaj al unei ţări din ce în ce mai depersonalizate. Universul acestor construcţii artificiale este «fructul» unor copilării netrăite, ale unor frustrări ce nu pot fi vindecate decât prin revenirea imposibilă întro falsă lume a copilăriei. Dacă în lumea lui Peter Pan, copilul minune al popului american pare aşi fi găsit o terapie pasageră, dallasurile dâmboviţene traduc nu doar stadiul civilizaţiei noastre, mai mult, ele ne oferă imaginea unei stări patologice profunde, a unei suferinţe ce nu se poate vindeca decât printrun pasaj «terapeutic» prin această gheenă de «civilizaţie». Din fericire, românii nu au posibilitatea de aşi transpune în fapte dorinţele, visele refulate, umilinţele, lipsurile. Dacă ar aveao, am avea dallasuri la toate colţurile şi România ar semăna cu lumea basmelor lui Ali Baba şi Sinbad Marinarul.
* * *
[98] Frumos occidentalii care descoperă tradiţiile ortodoxe în maşini de teren. Este frumos să byronizezi când vii în prăpăditul Orient cun aparat digital şi o carte de credit. O faci pe Mecena pentru două săptămâni şi obţii informaţiile pe care mulţi din băştinaşi nu le vor avea niciodată. Te întorci în Occident, fondezi un cenaclu, o asociaţie sau o fundaţie, editezi un album, publici o carte de suveniruri, conferenţiezi pe la o universitate, inviţi vreo doi profesori români amărâţi prin Occident, le încarci valizele cu obiecte de prisos şi anul următor, fie ţi se traduce o carte, fie eşti propus d. h. causa întro amărăciune de huniversitate valahă. Să zicem pe la Timişoara, invitat de un oarecare Vasile Grecu, la vremea respectivă consilier al Ambasadei Române din Berna, iar astăzi mare ştab în Ministerul de Externe, iar invitatul să fie profesor la Fribourg (Elveţia), şi să se numească, pe bune, Christian Giordano. Frumos, nu? Asta se numeşte, în limbajul diplomaţiei româneşti, «politici culturale», unde rolul important îl joacă consilierul cultural al Ambasadei, şi el tot un «intelectual» din tabăra lui Vadim, ca alţi «intelectuali» plecaţi după 1989 pe la serviciile culturale ale ambasadelor româneşti, să li se uite, întrun fel, faptele. Mihai Răzvan Ungureanu se laudă că a golit MAE de securişti şi Vasile Grecu tocmai a fost avansat.
* * *
[99] Cea mai elevată formă de rezistenţă mioriţică a fost, pentru ţara unde Păcală este erou naţional, jazzul. Românii au luptat împotriva comunismului ascultând jazz şi făcând amor. Fără a simplifica importanţa unor gesturi şi atitudini îndrăzneţe ale lui Johnny Răducanu, am putea reduce rezistenţa românilor la un fel de parodie apolitică. Purtând blugi, plete, tricouri imprimate cu cerneală chinezească şi galus autohton, ascultând Europa Liberă în bucătărie şi jazz în salon, Românii au sabotat încă o etapă, arătând că sunt maeştrii boicotării istoriei, de această dată locuind în inima taberei duşmanului, cetatea, şi nu prin păduri.
* * *
[100] Caracterul românilor este ca imnul naţional. De câte ori lam schimbat în a doua jumătate a secolului trecut? Altfel, un amestec de nimicnicii şi măreţie, de trădări mărunte şi de nobleţe gratuită. Nu poate exista un exemplu mai strălucitor decât primirea cu flori a lui Osman Paşa la Plevna, în momentul capitulării din 1877. Să oferi flori din mâinile copiilor reprezentantului unui popor care a ţinut neamul românesc cu grumazul în mocirlă cinci secole şi care a abrutizat genetic şi cultural o naţie, rupândo de comuniunea cu lumea din jurul ei, este un act de o măreţie fără margini, care nu se explică decât printro decădere morală a sufletului românesc şi printro predilecţie spre slugărnicie şi o lipsă totală de dorinţă de justiţie. Cum la noi totul sfârşeşte în băşcălie cu lăutari, toată această parodie de existenţă de la nord de Dunăre sar putea termina cu nefericita, «ca la noi la nimenea», care ar fi trebuit să fie primul articol al Constituţiei României, pentru că niciunde, în spaţiul european, Legea nu este mai puţin respectată ca pe plaiurile euroatlanticei «Mioriţe».
* * *
[101] Întrun anumit fel, fiecărei Românii îi corespunde o anumită viziune despre ortodoxie. Avem ortodoxia intelectualilor moderaţi, cea a intelectualilor fundamentalişti, ortodoxia babelor simple de la ţară, cea a ţoapelor de la blocuri, fugite cu o generaţie în urmă de la ţară care, în drum spre piaţă, dau şi câte un pomelnic, ortodoxia coconetului pensionar urban, îndrăgostit de vocea vreunui preot, ortodoxia micilor secretare şi funcţionare care aprind o lumânare între două cafele, ortodoxia politicienilor, ortodoxia navetistelor textiliste, cea a înaltei ierarhii, ortodoxia credulilor care merg la deschis cartea şi se adapă la tot felul de duhovnici nebuni, ortodoxia creştinului simplu, pentru care nu există întrebări, ortodoxia noilor îmbogăţiţi careşi pictează chipurile prin casele praznicale, să zicem prin Vrancea, pe la Păţeşti… Şi câte şi mai câte ortodoxii în funcţie de educaţie şi buget!
* * *
[102] Funeraliile naţionale ale legionarilor Moţa şi Marin au fost depăşite prin grandilocvenţă, de prostituţia mediatică a funeraliilor papei Ioan Paul al IIlea. Acestea au demonstrat, o dată în plus, labilitatea presei, slugărnicia, lipsa de obiectivitate şi teatrologia de care este în stare Curia Romană pentru publicitate gratuită. Decesul papei, regizat deja cu un deceniu în urmă, a fost pus în scenă în cele mai mici detalii, după un scenariu respectat à la lettre. Impactul pe care lau avut funeraliile papale pe Mapamond a depăşit toate ieşirile Bisericii în media. A fost o probă de forţă, iar imaginea funeraliilor papei amintea, prin regie, de celebrele manifestări organizate de Hitler la Munchen.
* * *
Va urma