Capitolul 7
[75] România creştină a începutului de secol XXI arată mai rău ca după Războiul de Independenţă, din 18771878, mai săracă decât în 1947, mai abjectă ca în 1957, mai flămândă can 1907 când produceam 1000 kg de cereale la ha, faţă de 800 astăzi, mai zdruncinată can 1977. Şi asta pentru că purtăm în noi vina colectivă a crimelor comise între 19411989. Când citeşti operele memorialistice ale celor care au trecut prin lumea gherlelor, deabia atunci înţelegi prezentul răvăşit pe carel trăim. Ar trebui can fiecare şcoală din România să existe un raft cu memoriile suferinţelor acelor ani, ca grozăviile trecutului să nu se mai repete!
* * *
[76] Noi, românii, suntem, în parte, rezultatul defulărilor nervoase ale soldaţilor romani care veneau de prin Palestina, Siria şi Britannia şi naveau în venele lor nici un dram de sânge latin. Dacă ne uităm mai bine la culoarea pielii românilor din fosta Dacia Traiana şi mai ales de prin sudul tării, îţi cam piere curajul să te mai gândeşti la lupoaică. În realitate, lupoaica era mai aproape de sufletul dacilor şi chiar pe steagul acestora, decât în capetele «romanilor» care au «romanizat» Dacia. Am uitat că o parte din Valahia, prin secolul al XIIlea, se numea Ţara Pecenegilor şi că pecenegii erau de neam turc. Cât la sută din sângele pecenegilor a rămas în sângele muntenilor nu ştim, doar că valahii din sud sunt ca sicilienii. Un secol mai târziu, sudul Moldovei se numea Ţara Cumanilor. Pecenegii şi Cumanii nu fac parte din ispitele Vulcănescului! Noi suntem români, şi de la Burebista la ultimul escu, tăvălugul romanizării nu sa oprit nici o clipă. Nici când au trecut peste noi goţii şi slavii, turcii sau tătarii. Romanii au romanizat pe Daci şi Dacii au romanizat tot ce au întâlnit în calea lor. De la strămoşii scepticului Günther Grass până la cei ai telquelistei Iulia Kristeva şi depeizatului Tvedan Todorov. Am romanizat Balcanii şi Dalmaţia, din Albania lui Izmail Kadare până la Pind şi pe Valea Timocului şi chiar pe lângă Belgrad şi pe la Ohrida, în Macedonia. Noi, românii, bastarzii acestui colţ de lume, am avut şansa ca acum vreo două mii de ani să nu existe mijloace contraceptive şi din amorurile soldaţilor romani să iasă corcitura asta de popor nenorocit. Dacă SIDA sar fi ivit pe vremea lui Decebal, nu ar mai fi existat «insula latină din marea slavă» şi nicio ţară cu numele de România. Doar Romania, adică Imperiul Roman de Răsărit sau Rumelia. Nam mai fi vorbit nici limba română, adică nam mai fi spus Tatăl Nostru, nici Bună ziua, ori La revedere dragelor noastre iubite şi nici nam fi purtat în noi dorul de a vedea Columna lui Traian. Politic, în Europa, nu valorăm nici cât un sfert din Luxembourg, iar cultural, dacă nam fi cunoscut limba franceză prin «blestemaţii» de fanarioţi (Vezi Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile, traducere din franceză de Aurelia Dumitraşcu. Ediţia a IIa integrală şi revăzută, Bucureşti, 2000. Ediţia franceză în 1898), am fi făcut parte din Comunitatea Statelor Independente şi cetatea ciobanului Bucur sar fi numit azi Bukarestgrad. De ce nu vorbim acum ruseşte, bulgăreşte sau ungureşte, ţine de hazardul evoluţiei limbilor şi popoarelor. Noi suntem Români cum Bulgarii sunt Bulgari şi Francezii, Francezi. O chestiune de limbaj ieşită din dorinţa proiectării întrun trecut istoric pe care lam idolatrizat şi de care neam legat sufleteşte tot imaginarul copilăriei noastre.
* * *
[77] Greţoasă pledoaria mioriţică a nietzscheanului Nicolae Breban (Nicolae Breban, Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Iaşi, 20002) despre cultura şi spiritul românesc, scrisă la sfârşitul deceniului opt, pe un ton prea sentimentaloid, ca şi colecţia «Les Roumains de Paris» a editurii OXUS (Paris) şi mamutul buzurasc «Cultura». Acelaşi duh romanticoid, cu iz de folclorism şi atotsuficienţă, îl oferă lucrarea pompoasă a profesorului Mihail Diaconescu, Prelegeri de estetica ortodoxiei (M. Diaconescu, Prelegeri de estetica ortodoxiei. I. Teologie şi estetică, Galaţi, 1996 ; II, Ipostazele Artei, Galaţi, 1996). Până la urmă, cultura română nui decât «rostirea». Rămânem doar la stadiul scuipatului, al înjuratului, al fitilelor, al subtilelor şopârle. În cultură suntem încă pe uliţă şi intelectualul român este un fel de Cocoşilă din Moromeţii lui Preda. «Românii e deştepţi» (frumos volumul omonim al lui Radu Pavel Gheo, Românii e deştepţi, Iaşi, 2004), iar ceilalţi «este proşti». Ne rostim înţelepciunea în declamaţiuni păunesciene, nimeni nu ne ia în seamă, dar noi continuăm să ne imaginăm buricul clepsidrei, între Orient şi Occident. Păcat de originalele lucrări ale lui Anton Dumitriu despre vieţuirea noastră între Orient şi Occident, pentru că «Firea românilor» (Vezi Firea românilor, volum coordonat de Daniel Barbu, Bucureşti, 2000) este adânc scufundată în abjecţie. Bine ar fi dacă prea cuvioşii din stafful BOR ar citi măcar paginile scrise de Daniel Barbu despre «burghezia în sutană» (D. Barbu, «Etica ortodoxă şi spiritul românesc», în Firea românilor, pp. 39130). De prin ale lui patruzeci şi patru încoace, intelectualul român, fie el în sutană sau purtător de cravată, a devenit o prostituată ieftină ce pipează, când la stânga, când la dreapta. Important pentru el este să fie în preajma puterii, chiar dacă cei de la putere ţin de vreo 60 de ani România cu dosul la Europa. Noica îşi antrena armăsarii la lecturi fundamentale! Stăniloae îşi punea cenuşă pe cap pentru cele câteva momente petrecute, «întâmplător» la Antim şi pentru care fusese nevoit săşi vândă pianul, la vreme de restrişte! Dumnezeu săi ierte! Nu departe de România, Jan Patocka îşi îndemna cehii la rezistenţă, Milan Kundera o făcea pe taximetristul şi Karol Wojtila râdea în nas autorităţilor poloneze şi se «dădea» şi la fenomenologie. La noi, politica struţului: băgam capul în nisip şi puneam fundul gras la bătaie. În decembrosul 1989 toţi erau cu ţeavantre picioare pe tanc. Până în decembrie 1989 intelectualii români jucau fazan, în ianuarie 1990 sau trezit că, de fapt, jucând fazan, făceau rezistenţă, sau unii chiar îşi imaginau că sabotau comunismul din interior. Marian Munteanu se credea CohnBendit cu părun vânt. Când purta chimirul, se imagina C. Z. Codreanu, când era fără, îl juca pe Vasile Roaită şi rostea din Balcon fraze învăţate pe de rost din bătrânul deloc naţionalist, Petre Tuţea. Lângă el apărea taica Galeriu, cu «modestia» sa cunoscută: «Fraţilor! Să ne rugăm pentru mieii căzuţi în decembrie!» Şi toţi ne trânteam ca nişte vite în genunchi, întrun circ de care acum mie ruşine. Şi tot bătrânul Galeriu mai propunea pe acele vremuri să beatificăm nişte tovarăşi de drum ai Căpitanului, «căzuţi la datorie» prin Spania, poate împuşcaţi chiar de tatăl tismăneanuluianulşicartea şi plimbaţi cu dricul cefereului prin toată ţara, cu aprobarea priapistului şi a laicului înalt funcţionar ecleziastic, Elie Miron Cristea. Păcat de opera celui din urmă; ca om a fost o pubelă. După vreo patru ani de la acele celebre îngenunchieri, am descoperit în diasporă personaje din fosta Ligă, venite, în «exil», cu burse, la studii. Proştii din piaţă au rămas în genunchi, la propriu şi la figurat, cei din Balcon au devenit persoane respectabile prin Occident. Pentru ei, Balconul a fost o trambulină. Cei mai mulţi dintre cei din Balcon erau foştii din conducerea ASCRului, adică olimpicii studenţi comunişti români. În primăvara lui nouăzeci erau liderii ASCORlui Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România. Ieri, cu stindardul roşu al partidului, azi cu drapelul găurit, cântând pe versuri de Gyr şi pe deasupra şi regalişti! Credeţi că vreunul din valahii din diasporă merge să aprindă vreo lumânare la căpătâiul lui Bălcescu la Palermo sau la Visarion Puiu în Montparnasse? În afară de gândul la sarmale, pomeni şi botezuri ocazionale, credeţi că se mai gândesc la ceva românii care merg la ambasadele româneşti, pe 1 decembrie?
* * *
[78] Varianta laică a mioriţismului valahiot – românismul, nu este o boală oarecare, este una contagioasă, care se întinde, ca pelagra, la toate categoriile sociale, şi fiecare găseşte motive să adere la idee. De la 1870, când B. P. Hasdeu a înfiinţat societatea literară «Românismul», până în 1990, când o mână de securişti notorii a fondat «România Mare», neamul românesc na încetat o clipă să opună acest blestem sufletesc la tot ce venea din afară şi dorea să modernizeze viaţa şi năravurile turcofanariote. Nici stânga poporanistă («Viaţa românească»), nici orthodoxismul («Gândirea»), nici sămănătorismul («Sămănătorul») nu au reuşit să dea un echilibru obsedantului decadent românism. Şi explicaţia cea mai credibilă ce poate fi dată contemporanului fenomen Noul Ierusalem & Zidaru & Gh. Zamfir este tocmai acest naţionalism primitiv, care amestecă religie şi sentiment naţional, şi nicidecum oarecare vocaţii mistice ale naţiei valahe care, în definitiv, nu a dat nici mistici, nici reformatori, nici secte, ci numai naţionalişti şi oportunişti. De la început românismul sa împotrivit spiritului occidental. Până la Al Doilea Război Mondial tuna şi fulgera contra liberalismului după, au înlocuit liberalismul cu capitalismul şi palerobrucanii, în fiţuicile lor, puneau la zid societatea occidentală, economia de piaţă. Din 1990, românismul norddunărean are aceiaşi duşmani şi se teme de aceleaşi fantome occidentale, la care a adăugat şi vechea obsesie crainicopăulesciană: francmasoneria. Intelectuali de prestigiu girează cu numele lor această isterie colectivă, la care, din nefericire, sa făcut părtaşă şi sărmana, deloc angelica Biserică. Acest antioccidentalism este, întro oarecare măsură, vinovat de starea socioeconomică a României. Mioriţismul valahiot antiliberal, anticapitalist, a transformat România întro gospodărie colectivă, unde toată lumea fură. Că în România nu există încă un partid liberal puternic, în stare să asigure funcţionarea unui guvern liberal, capabil să scoată România din marasmul economicofinanciar, demonstrează că ortodoxia mioriţică a dat roade, iar de Bălăcenii (şi mai puţin Brătienii) care au adus principele german şi au creat România modernă nuşi mai aminteşte nimeni. Există încă o puternică nostalgie după anii douăzecitreizeci şi mulţi uită că figurile celebre ale acelor ani erau tradiţionalişti, antioccidentali, filofascişti, prohitlerişti şi chiar antisemiţi. Cred că sa vindecat Constantin RădulescuMotru (18681957) de antiliberalism sub regimul «opulenţei» comuniste când, din aproximativ 250 de bănci nu vor mai funcţiona decât o jumătate de duzină, şi acelea de stat! Dacă ar mai fi trăit câţiva ani, ar fi transformat Etnicul românesc, scris la comandă pentru nemţi prin 1942, întrun manifest al protocronismului. Înlocuind creştinismul cu marxismul, ar fi putut publica, fără prea mari probleme, biblia comunismului autohton, sub titlul Marxismul. Catehismul unei noi spiritualităţi (reluând lejeramente C. RădulescuMotru, Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi, Bucureşti, 1936) şiar fi intrat şi la Academie, lângă Parhon şi Arghezi.
* * *
[79] Fericitul Bulă a fost personajul central al vieţii subculturale din România de dinainte de 1989. Fiindule frică să vorbească direct despre regim, rumânii şi vecinii puneau în gura lui Bulă toate offurile. La urma urmei, cel mai mare opozant al totalitarismului din România a fost Bulă. Şi Goma! Ei erau singurii care aveau curajul să înjure pe pitic. Odată cu dispariţia stalinismului din România, Bulă sa dat la fund. Cert este că nu se mai spun bancuri cu Bulă. În schimb, Goma continuă să fie contra. Şi bine (le) face! Şi Goma cu jurnalul (Vezi capodopera lui Paul Goma, Jurnal, I. Jurnal de sărite, II. Jurnal de căldură mare, III. Jurnal de noapte lungă, Cuvânt înainte de Laszlo Alexandru, Bucureşti, 1997) şi conu Dinescu cu «Plaiboiul»! Bulă reprezintă una din creaţiile geniale ale culturii populare româneşti. Nu ştim cine la inventat pe Bulă. Poate Securitatea! Poate vreun strămoş al UDMRului! Dumnezeu ştie. Ştim sigur că Bulă nu suportă «democraţia populară», pentru că el este OM când ceilalţi sunt patrupezi. Generaţiile născute după 1989 nu lau cunoscut pe Bulă şi bine ar fi dacă nu lar cunoaşte niciodată. Ce frumos ar suna o (tele)novelă cu titlul În Ţara lui Bulă. Dar cine să o scrie: fneagu? dsăraru? esimion?
* * *
[80] În Jurnalul său, (publicat abia în 1998) Ion Caraion (unul din informatorii Securităţii carel spiona sistematic pe Nicolae Steinhardt) spune că «popoarele pier greu, se animalizează». Şi avea dreptate. Poporul român sa animalizat. Nu a pierit şi nici nu va pieri. Se va animaliza progresiv. Ce se petrece în România de vreo jumătate de secol nu poate fi numit decât animalizare. Şi tinerii şi bătrânii sunt cuprinşi de această dezumanizare, de acest cancer al fiinţei româneşti. Expresia «Băi animalule!» vă aminteşte de cineva? Este blestemul românismului. Am încercat să creăm ontologii imaginare, filosofând pe marginea unor «cuvinte», crezând că Moş Neagoe Basarab cu învăţăciunile sale a inventat reflexiunea filosofică, şil vedem pe badea Rareş drept Regele Lear. Plimbaţivă de la Piaţa Unirii la Universitate şi veţi vedea animalizarea acestui popor. Plimbaţivă la lumina soarelui, pentru că la lăsatul serii, Bucureştiul este oraşul câinilor, al mahalalelor (Vezi Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Bucureşti, 2003) şi nu cel descris nostalgic în unele lucrări de prin veacul trecut. În cetatea ciobanului Bucur nu mai întâlnim aceiaşi oameni, nici aceleaşi case. Vechile case au fost distruse şi pe locul lor au crescut HLMuri pentru ţăranii proletari, aduşi să populeze noile oraşe. Ce sa ales din a Patra Romă a lui Nichifor Crainic, Radu Dragnea şi Nicolae Iorga decât un Stanbul românesc, o adunătură de magherniţe, o gheenă plină de şobolani şi de politicieni cu girofaruri, cu vitrine ultraelegante, păzite de bodygarzi şi curve de lux? Blestemul celor urgisiţi prin anii ‘50 sa abătut, după 1989, asupra proletarilor. Fabricile au fost închise, iar foştii ţărani, deveniţi de câteva decenii proletari la bloc, sau trezit nişte străini singuratici, de care nimeni nu se mai interesează. Neavând nicio posibilitate, unii sau întors la fostele case bătrâneşti, iar cei care nu leau mai avut şiau ridicat câte o cocioabă pe locul fostelor locuinţe. Văzute din maşină sau din tren, mormanele de chirpici ce populează multe din lanurile de ieri ale IASurilor creează iluzia unui ţinut din vremea migratorilor. Ai impresia că aceste locuri au fost prădate de hoarde nomade şi supravieţuitorii încearcă săşi încropească gospodăriile. Imaginea României la acest început de veac este una tragicomică: case dărăpănate, blocuri insalubre păzite de bande de câini vagabonzi, vile somptuoase care sfidează bunul simţ, oameni disperaţi cu feţele congestionate, aplecaţi de spate, cu ochii roşii de fumul poluant al bătrânelor autobuze, copii ai nimănui risipiţi iarna pe lângă aburoasele guri de canal, rromi cerşetori prin toate pieţele, femei înjosite, obligate să se prostitueze pe centurile oraşelor pentru aşi putea hrăni copiii, studenţi zilieri la marocani prin sudul Spaniei, tineri dispuşi să petreacă săptămâni în şir întrun container pentru a atinge un El Dorado, pe care mulţi nu apucă săl mai vadă!
* * *
[81] Frumoase sunt vorbele lui Alecu Russo: «Cel dintâi român care şia schimbat hainele pe un frac şi o pălărie a fost multă vreme pentru curţile boiereşti din Iaşi şi din Bucureşti un soi de caraghioz sau, după limba nouă, un bufon: vătavii de prin ogrăzi râdeau, rândaşii şi ţâganii sar fi ruşinat săşi ie căciula înaintea unui frac, iar boierii, netezinduşi bărbile mari şi stufoase după rang şi cin, strigau: Măi neamţule!» (Alecu Russo, Cântarea României, Bucureşti, 19833, p. 17). Aşa eram de scufundaţi cu minţile în şalvari, jubele şi işlice. Starea socială se măsura după lungimea bărbii şi înălţimea işlicului. Acum, după marca ţoalelor şi a maşinii. Alecu Russo se arată un mare psiholog al societăţii în mijlocul căreia trăia şi pe care o analizează cu ochiul dulce îngăduitor al moldovanului, dar şi aspru al criticului şi al omului educat: «Când îmi aduc aminte de vremile acelea, de veselia familiilor, de credinţele casnice, de obiceiurile traiului, mi se pare că moldovanul era vioi, vesel, cu inima deschisă, ca şi casa; fracul nea deşteptat mintea, dar nea strâns inimile, ca şi piepturile; veselia noastră îi păcătoasă, râsul nostru îi giumătate de rîs (…) noi suntem răci şi cât sar pute mai străini unii de alţii; şlic şi şlic să iubea, noi nu ştim dacă supt oricare frac este un om; de aceea prietenia în ace vreme era multă şi şaga lungă, astăzi prieteşugul îi rar, dar şaga îi mai bună (…) Cu cât erau slobozi şi săgalnici cu femeile în adunările lor, începute şi sfârşite cu mese mari şi lăutari, cu atâta suntem politicoşi şi rezervaţi cu damile, gluma, şi gluma groasă era duhul de atuncea.» (Op., p. 21). Nu am citat pe Alecu Russo pentru a vedea cum era societatea românească acum un secol şi jumătate ci, pentru că, întro formă evoluată, dar cu acelaşi fond, societatea contemporană trăieşte aceleaşi transformări. Până în 1989 viaţa românilor era dificilă. Lipseau cele mai elementare lucruri: pâinea, laptele, carnea, cărţile, libertatea presei. Întreaga societate era supravegheată ca un aeroport internaţional. În ciuda paranoiei colective, oamenii ştiau să se bucure, să râdă, să glumească, să se distreze, să bea, să chefuiască. După 1989 Principatele sau umplut de mărfuri la care mulţi nici nu visaseră, dar oamenii nu mai sunt aceiaşi. Prieteniile de odinioară sau destrămat. Invidia şi egoismul neau umplut capetele şi toate ieşirile noastre sunt cu măsură. Râsetele zgomotoase de odinioară sau transformat în zâmbete convenţionale, ca şi glumele şi beţiile şi mai ales iubirile. Stressul şi lipsurile de dinainte de 1990 îi împingeau pe români unii în braţele altora şi românii nu aveau nevoie de afrodisiace. Acum, o menopauză sentimentală inexplicabilă a cuprins sufletele noastre. Societatea românească este bolnavă. Boala este una psihică. Oamenii nuşi mai vorbesc, iar atunci când o fac, se înjură prin tribunale. Poporul român sa animalizat şi acest proces este abia la început. Românul nu poate să se mai bucure de cele mai frumoase momente ale vieţii sale! Tot Alecu Russo zicea: «Generaţia noastră îi posomorâtă (…) petrecerea noastră nui veselia (…) petrecerea noastră îi gândul posomorât (…) Dacă culegem câte o floare, dacă vrem câte odată să iubim, facem (…) o experienţă (…) o studie a inimei (…)!» (Op., p. 24). Pare a vorbi despre noi, aşa de mult ne regăsim în cuvintele sale. Chipurile noastre sunt posomorâte. Înainte, şi cei mai săraci în ale duhului spuneau bancuri. Acum poţi petrece o zi întreagă întro sală de aşteptare fără ca vreun tânăr să te întrebe ceva. Din fericire, mai există încă bătrâni care nu rezistă până nu te întreabă de unde vii şi unde mergi şi chiar al cui eşti? Şi petrecerile noastre sunt simple risipiri de timp şi nu clipe de nebunii şi veselie. Flori nu mai culegem şi de iubit nu mai iubim cu ochii, nici cu sufletul. Facem experienţe sexuale, să vedem cât suntem de performanţi. Viaţa noastrăi o lungă tristeţe, un doliu fals ce nea învăluit sufletele şi nu lasă să pătrundă razele veseliei. Suntem, fără îndoială, mai bogaţi can 1989, mulţi neam chivernisit binişor, dar am pierdut puţinul de omenie carel aveam în trecut şi care ne făcea să trăim şi momente de fericire. România de după 1989 este ca după epoca fanariotă. Oamenii se îmbracă mai bine, dar au pierdut simţul şi reflexul de a se bucura. O parte a României se civilizează şi cealaltă continuă să se animalizeze. În locul ţoalelor de la APACA purtăm Levis. Am redescoperit noţiunea de timp. Întâlnirile noastre sunt tacticos cronometrate, telefoanele le dăm pe fugă. Prietenii îi vedem doar din interese, serile ni le petrecem pe lângă personaje influente, făcând adesea figuraţie, iar de cum se lasă întunericul suntem sfătuiţi de foştii amici să nu mai telefonăm. Sindrofiile pe care le făceam pe timpul pecenegului oltean au rămas doar amintiri de dinainte de rivoluţiune, de care mulţi se ruşinează.
* * *
[82] Verticalitatea românismului stă şi în felul în care neam ales Ziua Naţională, pe care am sărbătorito în fel şi chip: şi primăvara, şi toamna, şi vara, şi iarna. În zilele de pe urmă am rămas cu ea iarna, cât om rămâne. Cea mai frumoasă zi a fost 23 august, pentru că 23 august a strâns la sânul ei toată măreţia şi nimicnicia acestui popor. În ea se regăsesc momentele cele mai mari ale istoriei naţionale, trădările cele mai majestuoase, laşităţile cele mai nobile. 23 august este ziua care ne aminteşte tot trecutul nostru de dinainte de Hohenzolerni şi după. Această zi este răbufnirea în timp a lui 11 februarie 1866 şi premoniţia pentru ghipsul de la piciorul generalului, din decembrie 1989. Întâmplător, 1 decembrie este şi Ziua Internaţională de luptă împotriva virusului hiv. Dacă ar fi trăit Conu Leonida, ar fi spus, în decembrie 1989, la TV Liberă: «A căzut tirania!» şi ironia istoriei nea dat tone de leonizi pe ecranele tvrului. Istoria modernă a României începe la 11 februarie 1866 şi ţine până la 23 august 1944. De atunci începe istoria contemporană. Se vor găsi mereu eroi şi revoluţionari de profesie, cu sau fără bărbi, bonjurişti ca la ‘48 şi histrioni can ‘89. Suntem un popor genial şi măreţia fiinţei noastre neo dau faptele eroice ale înaintaşilor. De ce nar asculta politicienii vocea Bisericii şi să accepte propunerea unilaterală a Sinodului, ca Ziua Naţională să fie 30 noiembrie, ziua Apostolului Andrei? Sinodul a şi declarat ziua Sfântului Apostol Andrei drept Ziua Naţională Bisericească a României. Am trăi, în sfârşit, o adevărată paranghelie byzantină!
* * *
[83] Antisemitismul românesc interbelic, hrănit sănătos de Biserică şi de intelectualii de dreapta, era totuşi unul economic şi acest lucru au dovedito evreii înşişi. Chiar şi Leon Volovici o recunoaşte voalat. Numai Zigu Ornea a ţinuto întro critică fără obiect. În îndepărtatul Haiti, în «Marţea grasă» de dinaintea Postului Mare, haitienii dau foc unei «păpuşi» care are chipul unui negustor evreu. Cine a trăit în nordul Moldovei şi mai ales în Bucovina cunoaşte bine acest lucru. Goiul era românul sărac şi gol, pe dinăuntru şi pe dinafară. Take, Ianche şi Cadâr nu este o ficţiune literară, este povestea romanţată a unei perioade precise din istoria României. Anii interbelici, de care se prevalează toată presa avidă de acest subiect, au fost cu adevărat anii cei mai murdari ai României, când nu am fost cu nimic mai buni ca nemţii sau ruşii. Cum evreii înşişi în acea perioadă oscilau ideologic între A. L. Zissu şi W. Filderman, nici românii nu erau mai uniţi din punct de vedere ideologic, de unde derapajele multor intelectuali români şi chiar a unora dintre cei care purtau odăjdii. Asta nu dă dreptul unora ca Edgar Reichmann, care prin ‘50‘60 era activist UTM, să judece acea epocă, pentru că, pe când el făcea propagandă pentru Soarele de la Răsărit, tineri de vârsta domniei sale, în 1956, au suferit crunt ideologizarea din partea sa. Ar fi bine să privim în Cărţile noastre de muncă înainte de a judeca anumite epoci şi mai ales să nu tragem concluzii. Mai cinstit «alergătorul de cursă lungă» Petru Dumitriu, trecut de curând în lumea «drepţilor» şi cu apetit pentru religie în perioada franceză, scriitor celebru în România anilor utemişti ai lui Reichmann şi la fel de celebru în Occidentul aceluiaşi Reichmann, jumătate de secol mai târziu. Amintirile «obsedantului deceniu» (Marin Preda) sunt încă vii şi marele scriitor al RPR făcea acum câţiva ani lobby la Academie pentru colegul de epurări ideologice, Ion Iliescu. Tismăneanului ia scăpat acest episod din dialogul de la Neptun cu ceferistul nomenclaturist (I. Iliescu, V. Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui secol scurt, Bucureşti, 2004. Lucrarea a fost tradusă rapid în engleză, iar în 2006 a fost pur şi simplu piratată de o editură americană, unde la numele autorului apare doar Ion Iliescu), iar Mircea Păcurariu, în monumentala sa Istorie a Bisericii Ortodoxe Române nu suflă o vorbă despre ierarhii care, prin 1956, dădeau călugării afară din mănăstiri. Negoiţescu a murit în sărăcie prin Germania, Caraion în Elveţia, Mircea Zaciu a cunoscut şi el gustul amar al unui exil voluntar iar petrudumitriu sa întors ca un Cezar triumfător în Roma natală, unde poporul la întâmpinat cu ovaţii şi ia oferit cele mai înalte titluri. Suntem naţia cea mai mizerabilă din Estul Europei şi cameleonismul ultimului deceniu a murdărit toate instituţiile ţării. Nimeni nu mai are încredere în nimic şi totul a devenit o chestiune de bani şi relaţii. Doar Biserica mai ţine în sondaje. Doar în sondaje! Ea şi Armata. Dar cine a crezut vreodată cu adevărat în Biserică şi în Armată? Sau când a fost Biserica şi Armata de partea celor de jos? În decembrie 1989 la Timişoara? Vl. Geremetz preda lecţii private prin apartamente clandestine pragheze şi la noi se rezista prin tăcere. Se practica «arta distanţării de istorie» (I.D. Sârbu), oficial şi neoficial. Se filosofa în tăcere despre felul cum ar trebui să ne adaptăm la istorie, să evoluăm în funcţie de istorie şi ne gândeam la fratele Alexandru. Se făcea un fel de darwinism filosofic, şi asta în termeni greci şi latini. Chiar şi această tăcere avea o limită, detestată de I. D. Sârbu, care moare la Craiova, visând până la moarte la o lume liberă (Vezi Traversarea cortinei. Corespondenţa lui Ion D. Sârbu cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora. Prefaţă de Virgil Nemoianu. Ediţie îngrijită de Virgil Nemoianu şi Marius Ghica, Timişoara, 1994).
* * *
[84] Dacă mioriţismul contemporan este orbit de istoria romanţată a evului mediu şi adaugă, an de an, noi nume de sfinţi în Calendarul ortodox şi nu se gândeşte o clipă la viitorul naţiei, o ţară ca Elveţia, unde nu se pune problema specialiştilor şi a persoanelor cu studii superioare, graţie unei masive migraţii de cadre calificate dinspre lumea a treia, inclusiv din România, se îngrijorează că, anual, câteva mii de studenţi helveţi pleacă în SUA, unde, câteva sute dintre aceştia rămân for ever. Pentru a le facilita reinserţia în lumea ştiinţificouniversitară helvetă, politicienii din Ţara Cantoanelor au înfiinţat la Boston, în toamna anului 2000, Suisse House, o reprezentanţă a diplomaţiei elveţiene, cu scopul precis de a fi mediatoarea între tinerii cercetători aflaţi în SUA şi instituţiile superioare elveţiene. Şi pentru a dinamiza această revenire a creierelor de peste ocean, Elveţia a inaugurat un al doilea consulat ştiinţific pe coasta de Vest, numit Swissnex. Noi o ţinem mereu cu trecutul şi cu serate culturale prin ambasade şi, din când în când, cu traduceri din poeţii naţionali. Din fericire pentru cultura română, părinţii legionarismului valah nu sunt traduşi. Zăcând în mucegaiul lor naţionaloid, suntem lipsiţi de o publicitate mai mult decât neavenită. Pentru o ţară unde jandarmii ciomăgesc cercetătorii care cer salariile neplătite şi unde mai toate institutele de cercetare sau autodesfiinţat, nu ne gândim o clipă la zecile de mii de studenţi şi cercetători români aflaţi peste hotare, din care nu se va mai întoarce nici o treime. În acest «penitenciar cultural» cum bine numeşte Adrian Majuru, România, AVAS a scos la vânzare, în septembrie 2005, 29 de institute de cercetare, majoritatea pentru terenurile şi activele de milioane de euro. Revistele ştiinţifice româneşti sunt pentru lumea ştiinţifică occidentală un fel de «Glasul Bisericii» orthodoxiei valahe pentru teologia apuseană. Diplomaţia românească se gândeşte doar la afacerile personale şi ale şmecherilor de la Externe şi nuşi aminteşte de studenţii români decât la 1 Decembrie, pentru ai invita la sarmale şi figuraţiune în costume populare. Ăstai nivelul de prin ambasadele româneşti! Dacă se mai găseşte vreunul cu carte printre foştii reciclaţi, atunci inaugurează statui cu Eminescu, ca ajuns bustul bucovineanului prin Europa un fel de statuie a soldatului necunoscut. Să aşezi bustul lui Eminescu întrun orăşel helvet de câteva mii de locuitori ca Vevey este ca şi cum am pune bustul lui Baudelaire la Maliuc, prin Deltă. Ăştia de prin ambasade sunt chiar atât de proşti şi lipsiţi de simţul unui act cultural? Eminescu la Vevey, un orăşel cu câteva şcoli generale şi o şcoală de meserii!
* * *
[85] După 1989 mioriţismul a intrat în criză. Au dispărut toate produsele autohtone şi peste acest hău sau instalat regele Coca şi bufonul Hamburgher. Micul, mititelul mic, nul poţi găsi decât prin cârciumile dea paişpea mână, devenind peste noapte stigmatul apartenenţei la o anumită categorie socială, undeva la marginea societăţii, simbolul marxistei «clase muncitoare». Oamenii noii lumi, atunci când mănâncă prin restaurantele româneşti, consumă doar Pizza şi Heineken. Mititeii şi berea la halbă sau retras în mahala. Ca să guşti un mititel trebuie săţi iei iniman dinţi şi să cobori printre săracii cartierelor şi hoţii de buzunare din Crângaşi, ca să te poţi simţi acasă. Din duzina de restaurante a Gării de Nord, care mai de care mai elegante, nu găseşti unul cu mititei. Doar cartofi prăjiţi şi «câini calzi». În faţa gării, printre câini vagabonzi, prostituate cu destinaţia Stanbul şi alcoolici, proletari ai vechiului regim, găseşti la împuţitele bodegi cu miros de urină şi ciorbă de burtă, bătrânii mici. Îi savurezi mai mult din nonconformism şi bei o halbă unsuroasă cu buza spartă şiţi imaginezi poveştile lui Caragiale cu «ţapi spumoşi».
* * *
[86] La începutul anilor ‘90 ortodoxia valahă nu a rămas insensibilă la suferinţele ortodocşilor sârbi. Dacă războiul din Kosovo mai ţinea câţiva ani, «şarpele cu ochelari», fost muzeograf la Focşani, cu domiciliu obligatoriu până în decembrie 1989 şi şef al SRIului din 1990, ar fi putut să devină un peruvian Vladimir Montesino. Traficul de carburanţi desfăşurat la cel mai înalt nivel şi sub patronajul SRIului ar fi putut transforma România întro dictatură caucaziană. La umbra lozincilor unei prese necinstite, care nu vorbea decât de «cruciada» musulmanilor contra sârbilor, ortodoxismul norddunărean nu sesiza că la câteva sute de kilometri, la Srebenitza, se producea una din cele mai mari crime de după Al Doilea Război Mondial. Miile de musulmani care zac neidentificaţi în gropile comune nu sau sinucis or, presa noastră, în frunte cu vedeta anilor nouăzeci, Cristoiu ot Vrancea, plângea pe fraţii noştri sârbi, iar la telejurnale ni se livrau parastase şi veşnice pomeniri din Republica Srâbska, în care liderii sârbi făceau nişte cruci ca vecinii pravoslavnici ruşi când se întorc de la vânătoare de ceceni. Nu fac apologia albanezilor, pentru că ferocitatea acestora, ca şi a caucazenilor, este o evidenţă, vorbesc doar în numele unui principiu, cel al adevărului pe care trebuie săl avem în faţa unor fapte, la care suntem în direct martori. Nu întâmplător pe siteul http://www.cartiortodoxe.ro/carte, printre cărţile epuizate, la loc de frunte se găseşte volumul Serbia martiră (Serbia martiră, traducere din limba engleză de Cristina Măzărianu, după articole din revista «The Orthodox Word», vol. 33, nr. 193194, martieiunie 1997, apărută în 2003; nu se precizează locul).
* * *
[87] O jucăm pe europenii şi ne mirăm de ce suntem ţinuţi la porţile comunităţii occidentale, când tot comerţul nostru se desfăşoară cu turcii şi arabii. Aici este lumea noastră, pe malurile Bosforului şi acolo ne simţim noi bine: în apele tulburi, printre barăci şi tarabe, printre kurzi, palestinieni, greci şi armeni. Ce Occident, ce civilizaţie? La Bazar, la Stanbul! Aici se simte ghiaurul bine, pentru că aici este sufletul lui. Poate scuipa cât lo ţine salivan Cornul de Aur, doar este la el acasă. Baklavas şi Saraili ! Astai civilizaţia românească. Sarmale şi Moussaka! Oricât a trudito Iosif Sava cu pianul său dezacordat, nu suntem un popor care săl asculte pe Bach, iar paginile teologului Dumitru Stăniloae despre «dimensiunile ethnosului nostru» prea sună a manelism lacrimogen (Vezi D. Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Bucureşti, 20022; Id., Naţiune şi creştinism. Ediţie, text stabilit, studiu introductiv şi note de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, 2003. Este o culegere de texte publicate, în mare parte, în anii ‘30‘40). Mai decente rândurile boierului Neagu Djuvara despre religiozitatea românilor (Vezi Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne (18001848), trad. de Maria Carpov, Bucureşti, 1995. Ediţia princeps în franceză, Paris, 1989. Văzut capitolul IV «Biserica», pp. 139160). Neam născut în bordei şio să murim în el. Cântă «Bordeiaş, bordei, bordei» şi cade vulcăneasca fiinţă româneascăn melancolie. Pune Bach şinchide valahul televizorul!
* * *
[88] Spiritual, am aparţinut tot timpul acestui Est împuţit şi necivilizat, chiar dacă, mai spălat ca lumea stepelor ruseşti. Şi nui nevoie să citez decât o persoană care se situează dincolo de orice suspiciune, scriitorul italian, de origine evreiască, Primo Levi. În La Trêve – unde povesteşte rocambolescul voiaj din lagărul de la Auschwitz, de unde fusese eliberat de ruşi, prin Polonia, Rusia, România, Ungaria, spre Italia, Primo Levi îşi aminteşte sosirea la frontiera României cu trenul de refugiaţi, întro seară de 19 septembrie 1945: «Ce fut, en effet, une extraordinaire révélation. Quand au lever du jour nous ouvrîmes les portes, nos regards embrassèrent un décor incroyablement domestiqué. A la place de la steppe déserte, primitive, les colinnes verdoyantes de la Moldavie, avec des fermes, des meules de blé, des rangées de vigne;(…) On voyait des paysans pareils aux nôtres,(…) des filles à pied ou à bicyclette, habillées presque comme chez nous, qu’on aurait pu prendre pour des Vénitiennes ou des paysannes des Abruzzes.» (Primo Levi, La Trêve, traduit par E. GenevoisJoly, Paris, 1966, după originalul publicat la Torino în 1963, pp. 222223). Dincolo de această imagine idilică a primului contact cu România, în momentul când trenul ajunge în Ungaria, scriitorul uită afinităţile sale cu latinitatea românescă şi constată că a intrat în Europa: «Si j’avais éprouvé en Roumanie un délicat plaisir philologique à gouter des noms tels que Galaţi, Alba Julia, Turnu Severin, dès l’entrée en Hongrie nous tombâmes au contraire sur Bököscsaba, auquel succéderent Hodmezövasarhely et Kiskunfélégyhaz. (…) Mais en Hongrie, en dépit de ces noms impossibles, nous nous sentions en Europe, sous l’aile d’une civilisation qui était la nôtre, à l’abri d’apparitions alarmantes comme celle du Chameau en Moldavie. (…)» (Op. cit., p. 233). Prin cultură şi civilizaţie nu am aparţinut niciodată Europei Occidentale. Am mâncat turceşte şi greceşte şi am ascultat muzică orientală şi ţigănească. Românul Barbu Lăutaru era un ţigan ca toţi klezmerii şi siledinicii noştri. Mergeţi la nunţile românilor şi ascultaţi ce muzică se cântă! Din nefericire, muzica ţigănească de la noi nu are frumuseţea muzicii din Peninsula Iberică şi prea pute a Dămăroaia şi Simileasca. Născut din plămada mai multor neamuri, românul, ca fiinţă, poartă nu doar calităţile dacilor şi ale romanilor, dar şi defectele lor, şi Dumnezu ştie cum erau şi dacii şi romanii! Dacă mai adăugăm şi bastarzii născuţi din sângele atâtor naţii care neau tranzitat în toate direcţiile, avem tabloul complet al românului de astăzi şi o radiografie a caracterului său: mândru, laş, fricos, împuţit, mincinos. Neîmplinirea noastră o justificăm cu surogate pseudofilosofice şi nerealizările prin vorbe cu tâlc, doar suntem un popor dă dăştepţi. Când englezii îl jucau pe Shakespeare, Dosoftei nu se născuse încă, iar noi mai credem că românul sa născut poet. Istoriile noastre prea sună a Maria Tănase şi a Ion Dolănescu. Mileniul de păcăleală pe care la trăit poporul român pentru a supravieţui în faţa migratorilor sa sfârşit odată cu venirea Habsburgilor. De atunci şi până astăzi nu facem decât să construim istoria imaginară a «Mioriţei» şi să bocim la coada mioarei valahe care nu a fost decât o capră râioasă. (Vezi interesanta lucrare semnată de prof. Vasile Constantin Boghian, Românii – între Păcală şi Mioriţa, Suceava, 2006, pp. 1526).
* * *
[89] Despre satul românesc, D. Gusti, D. Botta, L. Blaga, M. Vulcănescu, C. Noica, C. Brăiloiu, H. H. Stahl, T. Herseni au scris pagini care nu pot decât să deruteze prin sentimentalism şi subiectivitate. Paginile lor romanticoase şi pline de emoţii de arendaş de secol XIX nuşi mai găsesc corespondent în viaţa satului românesc de astăzi. Satul de astăzi nu mai este cel al lui Rebreanu, Blaga, Stăniloae ori Crainic. De fapt şi satul lor era o proiecţie imaginară a satului ideal, ca şi imaginea ţăranului din poeziile boierului Alecsandri. Dacă sociologii români au ajuns nişte funcţionari pe lângă staffurile partidelor politice şi se ocupă mai mult de fabricat sondaje şi lookuri electorale, unii străini iau viaţa satului românesc în serios şi analizează dramele vieţii sociale din România. Întro excelentă lucrare de doctorat, Béatrice von Hirschhausen (Les nouvelles campagnes roumaines. Paradoxes d’un «retour» paysan, Paris, 1997) studiază viaţa unor sate româneşti din deceniul nouă, paradoxul ţării noastre, o adevărată republică de ţărani, unde zece milioane de persoane locuiesc la sate (46%), dintre care trei milioane se ocupă cu agricultura, lucru inimaginabil pentru o ţară europeană, unde agricultorii reprezintă o minoritate protejată şi subvenţionată. Întoarcerea la ţară a unei părţi a populaţiei care locuia la oraş a fost un proces firesc, pentru că această populaţie, deşi a locuit zeci de ani la bloc, ea a rămas tot timpul cu gândul la sate. Întoarcerea la pământul natal a fost o revenire la casa părintească, după un exil forţat în oraşele comuniste. Bineînţeles, cei care au mai avut la ce să se întoarcă. Industrializarea forţată din anii ‘50‘70 a distrus echilibrul social al ţării. Transformând ţăranii în muncitori şi urcândui la bloc, fostul regim nu a făcut decât să ruralizeze oraşele, pentru că aceşti muncitori au adus cu ei şi obiceiurile de la ţară şi nu o dată, prin spatele blocurilor erau coteţe de porci şi prin balcoane, dimineaţa, cocoşii înlocuiau ceasul deşteptător. După 1989 România a redevenit ceea ce a fost dintotdeauna, o ţară de agricultori. Numai că foştii ţărani, întorşi acum la sate, nu mai ştiu să lucreze pământul şi nici nu mai sunt legaţi de acest pământ, pentru că pământul pe care lau primit nu este pământul lor. Nu întâmplător agricultura românească este la coada agriculturii europene şi pădurile, pe care odinioară bătrânii le îngrijeau, proprietarii de astăzi leau pus pe foc sau leau vândut ca săşi cumpere Video şi TV color, exact ca prin Africa şi America de Sud. Dacă în Occident sfârşitul proletariatului clasic a fost gradat (Vezi descrierea fenomenului la Jacques Ellul, Changer de révolution. L’inéluctable prolétariat, Paris, 1982) în România, acest sfârşit a fost brusc şi neprevăzut, doar eram o republică muncitorească! Dureros şi cu urme adânci în structura socială a ţării, care sa trezit, de la un an la altul, dintro ţară industrializată, una eminamente agrară, dar cu o agricultură practicată cu calul, cu boii şi chiar cu vaca. De unde şi dezastrul total al producţiei agricole din ultimii zece ani.
* * *
Va urma