Capitolul 6
[67] În ultimul timp, preotul Gheorghe Calciu a fost văzut des prin Dealul Patriarhiei. Să fie vorba de o recuperare sau de vreo metanoia? Dacă citeşti cu atenţie Homo americanus (Gheorghe Calciu, Homo americanus. O monografie ortodoxă, editată de R. Codrescu, Bucureşti, 2002), înţelegi de o altă manieră prezenţa preotului Calciu în Dealul Patriarhiei. Chiar nu am scăpat de obsesia evreului şi a conspiraţiunii israelite? Încă mai interpretăm istoria prin viziunea deformată a celor care vedeau umbra Protocoalelor peste tot? Ce diferenţă între spiritul care transcende din cele Şapte cuvinte către tineri (Vezi Gheorghe Calciu, Şapte cuvinte către tineri, ediţie îngrijită şi prefaţată de Răzvan Codrescu, Bucureşti, 19963) şi «ideologia sobornicească» din Homo americanus! Să fie atât de puternică atracţia extremei drepte încât preotul Calciu să nu poată rezista tentaţiei de a deveni un fel de Nichifor Crainic al vechii drepte? Cum să interpretăm acest amalgam neotradiţionalist, unde extrema dreaptă a recuperat ortodoxia şi în faţa modernităţii se prezintă ca apărătoarea tradiţiilor româneşti ortodoxe? Cum este posibil ca Biserica să se complacă în acest joc din care a ieşit de fiecare dată perdantă şi să accepte ca nume mari ale teologiei ortodoxe să fie publicate în edituri «legionare» sau chiar să semneze în fiţuici ce miros a cuib? Nu mai vorbesc despre siteurile dreptei, unde ortodoxia este la loc de cinste, uneori ocupând mai mult de un sfert din pagina principală, cu linkuri ce duc la structura administrativă a Bisericii din ţară şi diasporă. Dacă cineva nu ştie despre ce este vorba, poate crede că se găseşte pe siteul oficial al BORlui. Nu ştiu ca vreo oficialitate a Bisericii să fi luat poziţie împotriva acestui joc al dreptei cu ortodoxia sau poate Biserica, neregăsinduse în societatea civilă, se decomplexează prin prezenţa în lumea extremei drepte. Totuşi, mezalianţa cu dreapta interbelică şi cu regimul comunist ar fi trebuit să ducă la o luciditate a corpului eclezial. O luăm de la început, ca prin anii ‘30 . Organizăm tabere creştine, construim catedrale ale neamului, organizăm seri creştine, edităm fiţuici moralizatoare, afurisim creştinismul occidental, ne plângem soarta blestemată, victimizând românismul?
* * *
[68] Deşi evul mediu este de mult istorie, Vaticanul continuă să scoată indulgenţe la vânzare. Pentru indulgenţele de la ultimul Jubileu, numărul a fost limitat la una pe zi. În plină deschidere spre Bisericile ortodoxe, Vaticanul a creat unilateral o Arhidioceză la Moscova, cu 3 Dioceze, şi pe 2 octombrie 2002 papa a semnat mediaticul document, cu Teoctist, despre «Bisericile surori». În aceleaşi zile, blândul părinte la canonizat pe Josemaria Escriva (19021975), fondatorul «ordinului» Opus Dei, în timp ce Mgr Gaillot, l’«éveque des sans papiers» aşteaptă ca Vaticanul să revină asupra deciziei prin care a fost suspendat din funcţia de episcop. Să ne traducă noua teologie catolică de la Iaşi, Timişoara sau Bucureşti tâlcurile acestei politici confuze, poate noi ăştia, neiniţiaţi în diplomaţia postconciliară romană, nu înţelegem subtilităţile logicii vaticane!
* * *
[69] În timp ce Occidentul trăia «boomul ortodox», în Rusia, între 1922 şi 1923, sau derulat primele mari arestări şi deportări de slujitori ai Bisericii, inclusiv Patriarhul Tykhon. Pacea cu regimul sa schimbat după numirea ca patriarh a lui Serghei, care a mers până la negarea persecuţiilor în 1930, cum se va întâmpla în România prin anii ‘70‘80. Împotriva lui Serghei sa creat o adevărată Biserică a catacombelor, comparabilă, la noi, cu viaţa dusă de clerul grecocatolic şi ortodocşii din Oastea Domnului, după faimoasele decrete 358/1948 şi 177/1948, pe care istoricii BORlui nu se prea omoară să le comenteze, ca şi când nar fi vorba despre o Biserică românească. Cât despre catacombele grecocatolicilor, acestea nuşi prea găsesc locul prin istoriile şi manualele ortodoxe pentru că, pentru istoricii ortodocşi, decretele de mai sus nu au distrus o Biserică, ci au făcut, în sfârşit, justiţie. Care justiţie, o ştim cu toţii. Pentru un ortodox «adevărat», aceste decrete se traduc prin «revenirea fraţilor uniţi la Biserica mamă». Adică se repetă istoria de la 16981700, când catolicii au numit actul de unire al ortodocşilor cu Roma «revenirea fraţilor ortodocşi la Biserica mamă». Textul latin nu ne spune precis când ortodocşii sau desprins de «Biserica mamă»! De partea cealaltă, textul ortodox din 1948 nu precizează în ce circumstanţe Biserica grecocatolică a «dorit» să revină la «Biserica mamă» şi nici de unde venea această «dorinţă»! Să fie vorba de simple omisiuni? Poate or găsi «băieţii de bună credinţă», din noua generaţie de istorici bisericeşti, care studiază historia decadenţei hortodoxiei sub comunişti ceva explicaţiuni paranormale, să limpezească deruta historiografiei postbelicoase şi să redea onoarea pierdută Bisericii Neamului, că neam săturat să fim acuzaţi din toate direcţiile şi să nu fim în stare să găsim o justificaţiune ori să recunoaştem că am păcătuit! Dar să nu fie vreo istorie scrisă cu ochelarii castraţilor istorici din vechea generaţie de teologi academicieni, nici să participăm la lansarea cărţuliei la Palatul Patriarhal, aşa cum au făcuto de curând câţiva din tinerii teologi de la care aşteptam mai multă verticalitate. Extraordinar efortul dlui George Enache (George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Bucureşti, 2005), care a depăşit istoria tip pomelnic a păcurariului şi a reuşit să publice, în sfârşit, documente din arhivele fostei Securităţi despre relaţiile dintre statul comunist şi Biserică, din primii ani de regim stalinist, dar nu poţi să scrii o istorie în care să pui la un loc faptele martirice ale lui Daniil Sandu Tudor, mort la zarcă şi «apostolatul social» al Patriarhului Justinian. Nu poţi da o replică belgianului Olivier Gillet (cu a sa belissimă Religion et nationalisme. L’idéologie de l’Eglise Orthodoxe Roumaine sous le régime communiste, Préface de Hervé Hasquin, Ed. de l’Univ. de Bruxelles, 1997), folosindul pe Daniil Sandu Tudor pe post de maşină de spălat «apostolatul» olteanului. O fi fost subiectiv Olivier Gillet, dar nui putem reproşa că a citat revistele bisericeşti în care episcopii şi teologii valahi ideologizau poporul. Nici nu putem pune în acelaşi volum viaţa şi activitatea Patriarhului Justinian cu a Episcopului Nicolae Popoviciu. Publicate separat sau chiar pe Net, studiile care alcătuiesc acest volum sunt o bibliografie inconturnabilă pentru cei care vor să înţeleagă adaptarea BOR la istoria ultimei jumătăţi de secol. Adunate între două coperte însă, simţim adaptarea istoricului George Enache la istoria recentă şi pregătirea unei trambuline către Bucureşti. Olivier Gillet merită o replică, obraznicul, pentru că şia băgat nasul prin revistele bisericeşti şi George Enache este printre puţinii capabili să o dea. Dar nu în acest mod, împăcând şi capra valahă şi varza valonă. Altfel riscă să intre prea devreme în barca de carton a mioriţicilor istorici băştinaşi, care nu au înţeles nici astăzi duplicitara politică a «patriarhului roşu». Până când George Enache va da replica belgianului, creştinul care vrea săi citească consistentul volum trebuie să ia ca antidot câteva lucrări de altă factură pentru a nu confunda victima cu călăul şi a avea mereu în ochi că în timp ce sute de slujitori ai Bisericii mucegăiau la Jilava, Aiud, Sighet etc., Patriarhul Justinian Marina şi şmecherul de Moses Rosen participau în numele celor întemniţaţi la conferinţe pentru pace, demonstrând libertatea religioasă a cultelor din România! (Vezi Cristian Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist. Cuvânt înainte de Adrian Cioroianu, Bucureşti, 2003; Id., Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Bucureşti, 2005; Mircea Platon, Ortodoxia pe litere. Îndreptar de fundamentalism literar, Bucureşti, 2006). Nu ne putem bate joc de istoria suferinţei martirilor Neamului Românesc, trecând prin maşina de spălat faptele unora, doar pentru a proteja inutil complicitatea ierarhiei BOR. Şi ca tot românul să cunoască măreţia faptelor patriarhilor BOR există şi un site al «Patriarhilor României», realizat la iniţiativa Patriarhului Teoctist, din care nu aflăm decât istoria romanţată a patriarhilor. De ce nu şi un site al bătrânilor abandonaţi prin aziluri, un site al miilor de prunci orfani, care trăiesc în condiţii inumane prin leagăne şi orfelinate, în aşteptarea unei mame adoptive, un site al familiilor care supravieţuiesc prin dughene în mahalalele proletare, un site al şomerilor de vârsta a treia, pe care nui mai angajează nimeni, un site al celor care nu au un leu greu să cumpere de Crăciun o pâine, un site al femeilor maltratate de bărbaţi alcoolici, un site al femeilor nevoite să se prostitueze pentru a întreţine familia, un site al celor câteva milioane de români care trăiesc sub nivelul sărăciei? Site cu patriarhii ne mai lipsea nouă? Mai puneţi fraţilor şi un site al catedralelor începute şi neterminate şi avem imaginea completă a unei Biserici conduse de francmasoni, pentru care aproapele nui decât fratele de lojă, nu şi creştinul anonim pe lângă noi! Capii Bisericii grecocatolice erau exterminaţi la Sighet, iar Justinian demonstra, cu şeful Departamentului Cultelor alături, că în România populară, credinţa era liberă! O schizofrenie ieşită din nenorocita de «simfonie byzantină», ridicată de BOR la rang de dogmă şi pe care tinerii istorici ai Bisericii sau grăbit să şio însuşească. Să luăm calendarele de pe pereţi sau să ştergem din calendare numele miilor de martiri care au refuzat, în primele secole, să se adapteze la istorie şi au fost ucişi în numele Adevărului. Pe moaştele acestor martiri sau zidit bisericile creştinilor şi fiecare biserică are la baza Sfintei Mese o părticică din moaştele unui martir. Căutând argumente pentru nimicniciile ierarhilor noştri nu facem decât să pângărim memoria martirilor şi dăm generaţiilor de mâine minciuna ca pildă în locul adevărului. Să nu ne mire dacă bisericile noastre ortodoxe vor fi din ce în ce mai goale, iar casele de rugăciune ale neoprotestanţilor din ce în ce mai pline. Pe alt site al BOR (www.patriarhia.ro) se contabilizează numărul bisericilor care se ridică anual, dar nu se spune nimic despre formalismul vieţii noastre bisericeşti. Aflăm astfel că în 2006 sa pus piatra de temelie la 105 biserici, au continuat lucrările la 919 lăcaşuri de cult începute în anii anteriori, au fost finalizate lucrările la 207 biserici nou construite şi au fost date în folosinţă, prin sfinţire, 126 de biserici, dar nu se spune o iotă despre sutele de lăcaşuri de cult care zac abandonate prin toate colţurile ţării şi despre jaful care se produce în patrimoniul religios naţional prin intervenţiile brutale de reparare şi consolidare. Vom popula România cu biserici goale, iar creştinii vor muri de foame la uşa bisericilor. BOR a pierdut contactul cu credincioşii şi începând din 1990 sa lansat întro campanie de construcţii de lăcaşuri de cult, cum nu a cunoscut această ţară niciodată în istoria sa. Ierarhii se laudă în toate ieşirile în media cu numărul lăcaşurilor de cult, ca şi când Hristos este un fel de Mare Arhitect mason, iar episcopii, unii masoni recunoscuţi, sunt arhitecţii eparhiilor şi nu părinţii spirituali ai unei lumi bolnave de lipsă de dialog şi comuniune. O să ajungem o ţară ca un muzeu al satului, plină de biserici, în care nu o să găsim decât turişti occidentali şi asiatici. Şi cum «pasărea pe limba ei piere» de pe acelaşi site oficial aflăm că în BOR funcţionează numai 237 aşezăminte sociale, adică mai puţin decât bisericile construite în ultimul an. Te mai poţi lăuda cu opera «socialcaritativă» a BOR când nu există nici măcar un aşezământ religios pentru fiecare parohie. Doar 237 de aşezăminte sociale în timp ce România are nevoie de peste zece mii de asemenea proiecte creştine. Mai poţi ieşi pe sticlă şi să faci apologia construirii Catedralei Mântuirii Neamului, când mor oamenii de foame pe stradă, iarna de frig, vara de căldură, bolnavii stau la coadă la medicamente compensate zile în şir, iar pentru a face analize gratuite, se stă la cozii cu trepiedul, nopţi în şir, ca pe timpul nefericitului? Unde este slujirea aproapelui în toate aceste proiecte faraonice sau pentru ce Fiul lui Dumnezeu Sa întrupat şi a suferit moartea pe Cruce? Să devenim arhitecţiconstructori sau să zidim biserici în sufletele suferinde ale creştinilor de lângă noi?
* * *
[70] Cu şapte decenii în urmă, un gânditor, cum na dat prea mulţi neamul românesc, publica o carte care a făcut epocă, Schimbarea la faţă a României (E. Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, 1937), pentru care autorul a plătit, mai ales, după 1990, lucrarea urmărindul ca un blestem al păcatelor tinereţii şi al «trecutului deocheat» (Marta Petreu, Un trecut deocheat sau «Schimbarea la faţă a României», Cluj, 1999). Ideea schimbării nu era o erezie în sine, însă viziunea deforma(n)tă a celui mai citit şi mai prost înţeles filosof român a fost depăşită de schimbările postcarliste, România cunoscând mai multe schimbări şi mai multe feţe. De la verdele dulce al cămăşilor anilor simistoantonescieni, până la sângeriul jertfei celor de la ocnele postbelice şi revoluţiunea kaghebistului Ilici, din decembrie 1989. Cât despre schimbări, ultima, gândită la Moscova prin 1986 şi începută în 1989, pare să fie, din nefericire, una de faţadă, România trecând de la un început de tranziţie dureroasă (19891996), printro pseudo posttranziţie (19962000), la o tranziţie permanentă (20002004), care continuă cu o «ultimă» eurotranziţie (20042008), cu bătaie pe 2007. România a intrat în decembrie 1989 întro disperare temperată, (Vezi Florin Paraschiv, România în disperare temperată, Focşani, 2001). Nici nu ia foc, dar nici nu îngheaţă, o ţine întro amorţeală. Dacă socotim bine, la capătul a două decenii ne aflăm încă în tranziţie şi nu suntem siguri dacă aceasta va merge până la capăt sau va rămâne, ca toate celelalte, uitată undeva pe drum. Nar fi rău dacă gândul dumitresculuisorin şi al dumitruluistăniloae sar întrupa şiam avea câte o biserică în fiecare scară de bloc. Am scăpa de bârfele din administraţiile blocurilor şiam încreştina, în sfârşit, şomerul proletar valah, chiar şi cu forţa. Sar realiza reveriile tuturor ezotericilor dâmboviţeni şiam fi prima naţie ce practică, la nivel naţional, isihasmul la bloc, ca yoga prin ashramurile bivolarului grig!
* * *
[71] Azi, ca şi ieri, ortodoxismul dacoroman nu reprezintă nimic pentru Europa. Politic, continuăm vechile noastre obiceiuri interbelicoase, făcând alianţe de doi bani, cu vecini de trei parale, şi a trebuit să ne bafuieze Gaspar Mikloş Tamaş pentru a urni stârvul olah din văgăunile sale culturale şi a demonstra că există, publicând, minune mare, un volum colectiv la Curtea Veche (Intelectualul român faţă cu inacţiunea în jurul unei scrisori de G. M. Tamaş, volum coordonat de Mircea Vasilescu, Bucureşti, 2002). În rest vom rămâne ceea ce eram pe timpul lui Dimitrie Cantemir: o ţară de paharnici, vistiernici, medelniceri, cluceri, slugeri, cupari şi aprozi, mai ales că, prin Legile 15/1990 şi 58/1991 a fost creat FPSul, care a salvat de la pieire cohorta de slujbaşi numiţi mai sus, care au ajuns în 2006 la AVAS şi ADS.
* * *
[72] După un mileniu de sforăială teologică în chirilică, fanarioţii neau băgat pe gât egumenii greci şi pentru două veacuri sa mormăit în greceşte. După terfelirea sufletului românesc sub fanarioţi «am sărit din lac în puţ», adică am trecut din fanariotisme în bonjourisme. Dacă până la revoluţiunea olteanului din Vladimiri ne înecam cu slove greceşti, după trecerea Rubiconului de Pandur, limba lui Molière devenise un koini dialektos pentru inteligentzia valahă, iar Bucureştiul se transformase întrun Beirut avant la lettre, unde limba română era limba prostului, iar minunea oralităţii inventată de greci se petrecea la noi en français.
* * *
[73] De aproape un secol o ţinem întro continuă Noapte furtunoasă. Monumentala operă a lui I. L. Caragiale este historia neromanţată a acestor ani, iar personajele Momentelor şi Schiţelor sale puteau fi văzute până prin deceniul şase al secolului trecut, prin saloanele şi crâşmele Bucureştilor. Venirea walterromanilor a grăbit sfârşitul acelei perioade şi a deschis porţile alteia, care nu a fost şi nu este mai bună ca precedenta, dar care a reuşit să ofere posibilitatea caracterului românesc să se manifeste în toată splendoarea mizeriei fiinţei sale.
* * *
[74] Neam născut creştini şiam rămas răsăriteni pentru că nu am avut prea multe contacte cu civilizaţia occidentală. Nu noi am ales să fim ceea ce pare că suntem. Întâmplarea a făcut să fim departe de Roma şi întro lume unde, câteva secole, chirilica a fost sinonimă cu ortodoxia. Cu toate că acest alfabet nea ţinut întrun servilism faţă de pravoslavnici, ar trebui să recunoaştem că, prin chirilică, am rămas aproape de lumea Estului, de Kiev şi Liov, dar şi de Stanbul şi de tarabele cu vechituri din Fanar. «Biserica ortodoxă la români a mai avut şi darul de a aduce şi întări chipul oriental de a fi», scria exact acum un secol Dimitrie Drăghicescu (D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român. Introducere, Studiu introductiv Virgil Constantinescu Găliceni, ediţie îngrijită şi note de Elisabeta Simion, Bucureşti, 19962, p. 292. Merită văzut capitolul IX. «Religia şi cultura la români», pp. 276294, ediţia princeps, Bucureşti, 1906). Povestea cu Badea Cârţan este bună pentru preşcolari şi scârţani. Cine mai simte astăzi sânge roman în vinele sale? Unde se simte valahul mai bine? La Roma sau la Stanbul? În Capela Sixtină sau printre dughenele din jurul Sfintei Sofia? Să încetăm cu poveştile lui Adolf Ambruster despre sângele roman din vinele românilor (A. Ambruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 19932)! Ce a rămas de la romani nu sunt decât câteva ruine prin Dobrogea şi Transilvania şiun picior de pod la Drobeta. Cât despre Napoleon Săvescu & Păunescu and company şi noua găselniţă protocronistă – dacomania, acest fenomen este cât se poate de normal şi răspunde unei cereri foarte precise şi se situează întro continuitate cu protocronismul secolului al XXlea şi cu tracomania legionarosecuristă. Se poate ca noi să nu prea fim urmaşii Romei, dar nici la originea cetăţii eterne! Dacă Densuşianu a scris Dacia preistorică (Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Bucureşti, 1927) cu mijloacele vremii sale şi pentru epoca respectivă a adus un echilibru necesar în faţa italieniştilor ardeleni, să demonstrezi cu laptopul pe canalul Unu al Televiziunii Naţionale, că latina se trage din limba dacilor etc este o lipsă de bună simţire şi o doză bună de neamprostie. Ca şi bufoneriile drăganului şi pubela sa, «Naţiunea». Dacii nau fost niciodată supuşi romanilor, iar Dacia Traiana era un fel de Transnistrie faţă de Dacia lui Burebista. Au plecat coloniştii romani, a plecat şi romanitatea. Cu ei şi bruma de civilizaţie. Ceau ridicat romanii întrun secol şi jumătate au distrus dacii liberi şi migratorii în câteva zeci de ani: drumurile, teatrele, băile, closetele. În Dacia romană erau mai multe WCuri decât în România de azi. După 271, istoria dacilor a reintrat în normalitate. Ceea ce nau dărâmat, în furia lor, primii migratori, vor distruge protoromânii acelor provincii, după ce gotul Ulfila va adopta creştinismul de sorginte ariană. Ar trebui săi ridicăm statuie lui Ulfila pentru că, datorită acestui got şi a altora din neamurile sale, creştinismul a prins la dacoromani, carel uitaseră pe Apostolul românilor, Andrei. Mai bine lam numi pe Ulfila, Apostolul protoromânilor. Asta ar corespunde adevărului istoric, dar nar mai suna bine în manualele de istorie. Ulfila, Apostolul românilor!? Din ruinele castrelor romane sau ridicat biserici. Unele le mai vedem şi astăzi prin sudvestul Transilvaniei. Despre romanitatea românilor sar cădea să vorbim mai cu măsură. În afară de o parte a Transilvaniei, Banat şi Oltenia, celelalte provincii dace nau făcut niciodată parte din provincia romană. De aici şi lipsa de civilizaţie a regăţenilor, şi asta se vede şi se simte, mai alea vara. După stăpânirea romană au venit peste noi triburile germanice şi slavii. Neau mai vizitat şi pecenegii prin secolul al XIlea şi cumanii după. Toţi aceşti năvălitori, chiar dacă au fost asimilaţi, nau făcut decât să aducă în viaţa noastră elemente nelatine! Până pe la cronicari nu aveam nici măcar amintirea că ne tragem de la Râm. Veacurile petrecute în vecinătatea altor neamuri neau dat în egală măsură calităţile şi defectele pe care la purtăm astăzi. Deşi avem toţi în sufletele noastre nostalgia lupoaicei din Legenda fondării Romei, nu ştiu cât la sută din fiinţa românească poartă urma civilizaţiei romane? Cam asta a fost relaţia noastră cu romanii. Dacă vorbim astăzi o limbă latină, e cu totul altceva. Că la un moment dat puţin a lipsit să vorbim italiana, astai tot o stupizenie romanofilă, şi dacă acum vorbim o limbă frumoasă şi curgătoare, fără graseieri şi guturale, ar trebui săi mulţumim Celui de Sus că a trimis în gura ţăranului român cuvinte cu care astăzi ne şoptim iubirile şi pe care unii au zidit filosofii. Limba română nu este limba intelectualilor, care au vorbit când latina sau neogreaca, când slavona sau franceza şi mai nou engleza. Limba română sa format pe coarnele plugului ţăranului şi în măciuca/bâta ciobanului. Plugarul îşi plângea soarta la umbra boilor, iar ciobanul cânta doine de amar oilor. Aici sa născut limba română şi nu la Academie, printre bonjourişti şi italienişti. Academia Română na reuşit măcar să prindă între două coperte comoara vocabularului limbii române. Mulţi din academicienii de astăzi ştiu mai bine ruseşte decât româneşte, iar limba vorbită de ei nu este aceeaşi cu cea vorbită de ţăranul român. Şi putregaiul de la Academie a coborât printre noi, pe străzi, pe buzele şi prin vitrinele oraşelor din Regat şi Ardeal. Pe lângă Jane şi Jana al paşoptiştilor, copiii noştri se numesc astăzi Johny şi Gianni. Halal cultură şi civilizaţiune românească! Să tot demonstreze romanticii byzantinişti autohtoni legăturile noastre cu lumea cultă a Byzanţului, că târgoveţul valah nu visează decât la ţoale şi limuzine. Ce na dărâmat paranoicul de pe Olt aproape cau distrus noii îmbogăţiţi. Au pus var şi ipsos peste ultimile clădiri de epocă şi au lipit plăci de marmură cu firme anglosaxone. Din 1990 şi până în 2004 au fost declasate peste 600 de monumente istorice din Patrimoniul Cultural Naţional. Trăim în plin ritm european: Pascal Bruckner îşi lansează romanele la Bucureşti, oraş unde, cum a sesizat cândva Laurenţiu Ulici, există şi Bdul Corneliu Coposu şi Bdul Lucreţiu Patrăşcanu! Nui exclus ca peste vreo cincizeci de ani săl găsim pe Pătrăşcanu prin Calendarul orthodox! Nu şi pe Coposu, care la începutul anilor ‘90 lea spus românilor de dincolo de Prut să o lase mai uşor cu Podul de flori. Şi au lăsato. Mai ales acum, când graniţa Europei politice şi militare este pe Prut, iar în librăriile moldoveneşti se vinde bine Dicţionarul moldoromân (Vezi pertinenta replică a prof. Valeriu Anghel, Moldova lui Ştefan Cel Mare. Românii dintre Prut şi Nistru. Dicţionarul moldovenescromânesc, Ed. Pallas, Focşani, 2003).
* * *
Va urma