Capitolul 5
[52] Reforma învăţământului din 1924 a nemulţumit profund Bisericile ortodoxă şi grecocatolică, prin uniformizarea brutală a învăţământului, iar din 1928 Biserica orthodoxă a devenit Biserică Naţională, întro Românie unde episcopii orthodocşi şi uniţi erau senatori de drept! Pe acest fond al nemulţumirilor, în 1927 statul român a semnat Concordatul cu Roma prin Vasile Goldiş. După 1944 însă, catolicii şi grecocatolicii au fost raşi din peisajul religios al României Populare. Au fost desfiinţate şcolile de fete (152) şi de băieţi (224), misiunile caritative (160) şi majoritatea publicaţiilor catolice (30). A fost desfiinţată chiar Nunţiatura Apostolică. Nici aceste informaţii nu le prea găsim în istoriile ortodoxe. Dacă revistele ortodoxe nu au fost desfiinţate, aceasta sa făcut cu preţul atâtor umilinţe şi la un moment dat ele erau «bastionul luptei împotriva Occidentului» şi, în acelaşi timp, în aceste reviste publicau autori interzişi în presa laică, desigur, cu aprobarea aceloraşi organe care îi împiedicau să publice în cealaltă presă. După eliberarea deţinuţilor politici, Patriarhul Justinian a dat multora posibilitatea de a câştiga o bucată de pâine, lucrând întruna din instituţiile BOR.
* * *
[53] BORul are şi câteva siteuri web care merită luate în discuţie, pentru că ele sunt imaginea fidelă a Bisericii, o adevărată psihanaliză a sufletului acestei instituţii naţionale on line. Să luăm de exemplu doar unul, aşanumitul site oficial www.crestinismortodox.ro, unde ni se prezintă BORul ca la şcoala primară, un fel de Abecedar al naţionalismului, hrănit cu multe texte din teologi celebri. Printre multe alte anostităţi şi falsuri grosolane găsim un subcapitol dedicat recensământului din 1992, care ne aminteşte, pentru a nu ştiu câta oară, că ortodocşii reprezintă 86% din populaţie, iar grecocatolicii doar 1%. Şi peremismul merge mai departe la capitolul al optulea – «Formarea poporului român creştin-ortodox» unde se spune negru pe alb, atenţie!: «(…) creştinismul românesc a fost de la început ortodox», asta cu un mileniu înaintea Schismei de la 1054! Cei care scriu asemenea aberaţii istorice fac grave deservicii BOR, deformând istoria. Ce fel de orthodox? Care creştinism românesc? Care început? Cu o mie de ani înaintea Schismei! Halal istorici! Halal ortodoxie! Creştinism românesc ortodox, înainte ca ruptura dintre Biserici să se fi produs?
* * *
[54] Ortodoxia mioriţică nu a dispărut în decembrosul 1989, aşa cum se aşteptau unii analişti ai fenomenului religios. Dimpotrivă, noile generaţii continuă să bată la putinei, laptele mioarei lui Crainic. Volumul Biserica în era globalizării (2003, AlbaIulia), un ghiveci de conferinţe şi studii, inegale calitativ, de la omilii antioccidentale la reflecţii despre locul Bisericii în societatea contemporană şi lecţii date Occidentului de părintele Andrei de Alba Iulia, este o mostră de ortodoxie mioriţică de veac XXI, imaginea plastică a gândirii religioase româneşti de la acest început de secol. «Aşa cum în vedenie, un bărbat din Grecia antică civilizată îl chema pe Pavel în ajutor, fiind deficitară din punct de vedere duhovnicesc, tot aşa europeanul apusean secătuit de valorile creştine îl poate chema în ajutor pe confratele său răsăritean», scrie P.S. Andrei, Arhiepiscopul de Alba Iulia. Fără comentarii! Nu avem nevoie de cercetări pentru a descoperi gândirea Bisericii sau locul ei în societate ori relaţia acesteia cu societatea civilă sau cu Occidentul. Fără săşi dea seama, oamenii Bisericii au descris adevărata lor viziune despre «doctrina socială a Bisericii ortodoxe» aşa cum o concep ei. Dacă o comparăm cu doctrina elegant descrisă în volumul editat de Ioan I. Ică jr. şi Germano Marani (Gândirea socială a Bisericii. Fundamente – documente – analize – perspective, Sibiu, 2002) nu mai înţelegem nimic. Numai că teologi de genul diac. Ioan I. Ică jr. nu umplu paginile jurnalelor, nici nu apar pe sticlă la emisiuni spirituale pentru a da şi opinia teologilor cerebrali din BOR. La jurnale apar numai sicofanţi cu engolpioane, duhovnici scăpaţi din ospicii şi protopopi dăştepţi care sau cumetrit cu jumătate din târg pentru a lua numai NUPuri. A venit vremea ca impostorii să fie trecuţi la canoane pe la mănăstiri fără curent electric, iar teologii din generaţia diaconului Ioan I. Ică jr. să ajungă pe prima scenă şi în primele locuri. Triumfalismul volumului editat de ortodoxia militanttriumfalistă de la Alba Iulia ne împiedică săl aşezăm pe acelaşi raft cu volumul plin de bun simţ editat la Sibiu. Ele diferă, şi ca formă, dar mai ales ca substanţă şi nu se adresează aceluiaşi public, reflectând fără să vrea două lumi diferite ale teologiei româneşti: una modestă şi cultivată, care stă în spatele sălii, pe ultimile locuri şi nu are priză la gloate; cealaltă, ortodoxia mioriţică a justinianului, a monahilor agramaţi, a naţionaliştilor de toate nuanţele, a funcţionarilor bisericeşti atotputernici, care jumulesc preoţii săraci din parohiile de categoria a IIa şi a IIIa, pentru care raiul este aici pe pământ, iar iadul este în grădina aproapelui, fie el catolic sau protestant.
* * *
[55] BOR nar trebui să fie o instituţie de fanatici sfertodocţi, de indivizi slinoşi şi habotnici, de bande antiavort, de încuiaţi şi analfabeţi. Nu bazaconiile unui Gheorghe Băbuţ sau ale fariseilor călugări greci de la Athos trebuie tipărite în editurile bisericeşti, ci lucrări serioase şi ziditoare de suflet, iar Băbuţ trebuie dus întrun azil de nebuni. Cum vrea Biserica să dialogheze cu partea gânditoare a hoitului acestei ţări dacă ea girează abjecţiile unor duhovnici nebuni, iar nenorocirea de la Tanacu nu este o pură întâmplare! Nu cum face sex creştinul trebuie săl intereseze pe duhovnic, ci cum se roagă creştinul, dacă se mai roagă! Nu abluţiunile postsexuale îi tulbură viaţa amărâtului de român, ci lipsa speranţei în ziua de mâine. Duhovnicii români vorbesc creştinilor mai mult despre diavol decât despre Dumnezeu şi asta se vede pe chipurile obosite şi schimonosite ale creştinilor. Chiar şi copiii din clasele primare sunt speriaţi la orele de religie cu diavolul şi profesorii de religie le vorbesc mai mult despre iadul pedepsiţilor decât despre iubirea aproapelui. IoanPaul al IIlea cerea în plin comunism polonezilor să lupte contra ideologiei atee şi mergea în mijlocul lor, ierarhii români însă mergeau în mijlocul inspectorilor de la Culte şi ţineau discursuri pentru pace pe stadioane, alături de primiisecretari!
* * *
[56] Ortodoxia mioriţică trăieşte sufocată în etnicul frontierelor politice şi nu vrea să afle că în Albania există 300400.000 de români ortodocşi, care aveau până la Al Doilea Război Mondial sute de biserici, şcoli, biblioteci, cimitire. În plus, şi nimeni nu remarcă, imnul naţional albanez este compus pe muzica lui Ciprian Porumbescu. Comunismul a distrus orice urmă de prezenţă creştină românească pe meleagurile albaneze. O istorie seculară a românilor de pe malurile Adriaticei a fost redusă la neant în doar jumătate de secol şi ne miră faptul că de la Daci nu avem decât câteva relicve lingvistice, şi acelea uitate de latinofilii carpatodunăreni. Puţinele comunităţi româneşti sunt pe cale de a fi înghiţite de expansionismul grecizant al urmaşilor fanarioţilor. Dar acest lucru nu interesează pe politicienii români, care nu pot săi înţeleagă pe unguri şi «Legitimaţia de maghiar», adică nu înţeleg de ce ungurii protejează cultura şi civilizaţia maghiară.
* * *
[57] O prezenţă insolită în lumea teologică occidentală, la care este abonată, de vreo câţiva ani, ortodoxia valahă este Institutul de Studii Superioare de Theologie Othodoxă de la Chambésy, înfiinţat la sfârşitul anilor ‘90, de către fostul mitropolit orthodox al Elveţiei, alunecosul Damaschinos, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice în Occident. Cadrele institutului sunt profesori greci, care vin de câteva ori pe an la Geneva. Acestora li se adaugă câţiva profesori de la Facultatea de Theologie din Fribourg şi Geneva, evident prieteni ai fostului mitropolit. Printre studenţi, alături de greci mai sunt şi români (destui), ruşi, bulgari şi câţiva de prin ortodoxia extremului orient. Sigur, pentru decor! Scopul acestui institut (pe hârtie) este unul măreţ şi nobil. Realitatea este alta : acest institut a fost creat pentru a hrăni orgoliul grecilor de la Chambésy şi al profesorilor greci din Elada. Ce studii superioare de teologie se fac la Chambésy-Geneva pot confirma cei care au trecut pe acolo. Spiritul şi direcţia acestei instituţii o puteţi afla citind doar titlurile unor lucrări apărute la editurile ortodoxe, fie traduceri din autori antioccidentali greci (profesori vizitatori pe la Chambésy), fie «producţii» autohtone! Poate, pe undeva, grecii au vrut să rivalizeze cu SaintSergeul ruşilor. În stadiul actual, unde o parte din grecii de la Chambésy vorbesc doar neogreaca, cum făceau ruşii la institutul lor din Paris, în vremea marelui Bulgakov (Serge nu Mihail), acest Institut este locul de vacanţă prin care unii români sau bulgari sunt recompensaţi de către profesorii sau episcopii din ţările respective, pentru activitatea lor şi mai ales pentru «buna credinţă». Acest Institut riscă să devină ca secretariatul permanent pentru pregătirea marelui sinod panortodox, adică o furtună întrun pahar cu apă… plată! Un secretariat care funcţionează de vreo trei decenii şi care nu a creat nimic concret, atât timp cât de acest viitor sinod se ocupă doar grecii. Cardinalul Martini, Arhiepiscop de Milano, vorbeşte de un posibil nou conciliu roman, iar noi am rămas la stadiul intenţiei, al declamaţiei, al retoricei ieftine, atât de prezentă în lumea diplomaţiei teologice geneveze, care funcţionează numai pe bază de relaţii şi copinaje. Chambésyul este un fel de Techirghiol românesc, un fel de staţiune de odihnă pentru grecii din Elada, şi asta pe banii guvernului grec, care nu ezită să finanţeze aceste proiecte falimentare, atât timp cât acest lucru serveşte helenismul. Cum trebuie înţeleasă decizia Patriarhiei de Constantinopol, din decembrie 2000, împotriva acestor sentimente naţionaliste orthodoxe numite filetisme? Dar cine ascultă vocea Patriarhului de Constantinopol, care are mai puţină autoritate decât un stareţ de la o mănăstire de mâna a doua, din cauza sărăciei în care se găsesc constantinopolitanii şi a atotputerniciei bisericilor ortodoxe naţionale care au pierdut orice legătură reală cu simbolul unităţii ortodoxiei – Constantinopolul? Ridicol este şi numărul dedicat, acum câţiva ani, fostului mitropolit, de revista ortodoxă ieşeană «Candela Moldovei». Tot la Iaşi, editura Mitropoliei ia scos diplomatului grec şi o carte de o nulitate extremă (Damaskin Papandreu, Biserică, societate, lume, Iaşi, 1999). Un mitropolit care na ezitat să propună resfinţirea bisericii de lemn româneşti din Geneva, adusă de români tocmai din Maramureş? Mai precis, singura biserică românească adusă din România cu multe sacrificii, a ajuns datorită intrigilor comunităţilor româneşti din Geneva să treacă sub jurisdicţia grecilor, deşi iniţial fusese sub jurisdicţia Bucureştilor, Biserica fiind sfinţită de P. S. Ioan, Episcopul român de Paris. Asta la zece ani de la căderea oficială a comunismului! Cu alte cuvinte, la Geneva sunt trei preoţi români sub trei jurisdicţii canonice, deşi toţi vorbesc aceeaşi limbă şi au aceeaşi istorie, dar sunt inevitabil şi purtătorii bolilor mioriţismului ortodox.
* * *
[58] Xenofobia ortodoxiei mioriţice se cultivă pe băncile facultăţilor de teologie. Între vocabularul Sectologiei diaconului David (Vezi Petre David, Călăuza creştină pentru cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectar, Arad, 1987, lucrare care va avea mai multe ediţii după 1989, cunoscută în general sub numele de Sectologie), utilizată ca manual de studiu în toate facultăţile de teologie ortodoxă, şi cel al «săptămânii pe scurt» din «România Mare» nu este nici o diferenţă, pentru că la «România Mare» diaconul David era, întrun timp, la el acasă. Ediţiile de după 1989 ale Sectologiei diaconului David, prefaţate de trei naţionalişti valahi, Virgil Cândea, Adrian Năstase, Dumitru Stăniloae, au toate şansele să intre în top tenul operelor naţionaloide din literatura română de specialitate. Petre David denigrează tot ce vine din afară, creează noţiuni, descoperă boli nervoase imaginare la cei de alte confesiuni, vede discipoli acolo unde nu există maestru şi la fiecare pagină nu uită să amintească despre relele care vin de la… secte, secte care vin, culmea, de peste ocean! Concluzia o trage studentul, viitorul preot ortodox! Ridicolul este că Sectologia, acest manual de ură a aproapelui, are girul Bisericii Ortodoxe Române şi a apărut cu autoritatea morală a celui mai mare teolog ortodox român din toate timpurile, Dumitru Stăniloae. Ne mai întrebăm de ce ecumenismul nu este decât o sinecură pentru ortodocşii români nu un proiect la care să adere din convingere!
* * *
[59] Când laicii se alătură la căruţa ortodoxismului, mioriţismul atinge cote nebănuite, iar argumentele fac să râdă şi pe cel mai prost informat istoric al religiilor. În mai multe lucrări doctorul Pavel Chirilă vorbeşte despre superioritatea medicinii creştine, pe care o numeşte «medicină eclezială» (Vezi Pavel Chirilă, Concepte de medicină creştină, Bucureşti, 2001; Id. Spitalul creştin. Introducere în medicina pastorală, Bucureşti, 2004). Dar medicinile celorlalte religii nu sunt şi ele, în felul lor, ecleziale? Nu aparţin comunităţii religioase din care fac parte? Nu concep şi aceste medicini o vindecare a omului ca întreg : trup şi suflet? Medicina indiană cu toate cutumele sale şi mai ales medicina chinezească şi cea egipteană nu sunt ele demne a fi cel puţin egale medicinii creştine, care nu este născută din ţărână ca Adam, ci a moştenit toate cunoştinţele medicinii grecoromane şi ale lumii mediteraneene? Doctorul Chirilă transformă medicina creştină întro culme a medicinii şi aşează filantropia creştină deasupra celorlalte acte caritative ale celorlalte religii sau chiar a actului caritativ gratuit. De ce atâta grandilocvenţă pentru o religie care nu a fost şi nu este superioară, ca principii morale, celorlalte religii? Nu riscă oare doctorul Chirilă să ajungă pe urmele marelui doctor Nicolae Paulescu?
* * *
[60] Pe alte meleaguri, mioriţismul sa întrupat sub alte păcate. Misionarii americani de exemplu, nu au cunoscut balada nebunaticei oiţe valahe, dar au administrat anumitor popoare un mioriţism sui generis, scoţândule practic din istorie. De curând, mioriţicii misionari americani au botezat şi ultimii papuaşi «păgâni». Leau schimbat numele şin locul frumoaselor nume tradiţionale, laicii misionari nordamericani leau livrat, în câteva minute, toată esenţa iudeocreştină. Ce legătură poate fi între un papuaş şi iudeocreştinism nu vedem. Vedem însă drama generaţiilor următoare de papuaşi, care nu vor înţelege de ce strămoşii lor purtau nume de munţi şi ape, iar ei se numesc astăzi Moise sau Iacov. Noile generaţii de papuaşi vor deveni ca indienii americani: drogaţi şi alcoolici, în grija serviciilor sociale protestante, care îi vor contabiliza, pentru că ceea ce contează este cantitatea. Pe locurile de cult ale papuaşilor vor construi temple creştine şi de trecutul acestor ultime popoare necreştine vom vorbi peste secole, dacă aceste locuri vor interesa vreun antropolog sau arheolog american, care vor descoperi sub templul protestant ruinele religioase ale papuaşilor. O istorie care se repetă periodic şi în ţările Americii Centrale, de fiecare dată când se fac lucrări de restaurare a edificiilor catolice ridicate de spanioli.
* * *
[61] Dacă ortodoxismul mioriţic doarme, Vaticanul a înţeles repede utilitatea reţelelor şi o armată întreagă de informaticieni a introdus catolicismul pe web. Documentele oficiale sunt transmise, în direct, pe Internet, încât deciziile ajung live, în cele mai depărtate colţuri ale lumii. O Biserică on line pentru care grija principală nu este iubirea faţă de nenorocitul de lângă noi ori că sute de mii de persoane mor de inaniţie la fiecare apus de soare sau câteva mii de copii africani se nasc zilnic purtători ai blestematului hiv, pentru că «Vicarul lui Hristos» nu vrea să înţeleagă justeţea utilizării unor mijloace contraceptive. Ceea ce importă este respectul faţă de lege, şi ca legea să fie aplicată (romanul Fiat justitia…) are grijă demonica prelatură personală Opus Dei. Un fel de imperiu roman îmbrăcat în aceleaşi culori, cu aceeaşi capitală, de unde Pontifexul se adresează supuşilor, pentru prima dată în timp real, la Roma şi la Ierusalim. Vivat urbi et orbi! Orbi sunt însă cei din noua generaţie de teologi catolici români, de altminteri bine formataţi în spiritul doctrinei romane, care se fac a nu pricepe subtilităţile politicii vaticane. Nau cunoscut ei înşişi, în perioada studiilor la Vatican, frumoasele Communione e Liberazzione? Nu ia impresionat neoconservatismul tineretului romanocatolic, cultivat în lumea studenţiei prin toate facultăţile pontificale vocabularul de lemn al acestor uteceuri creştine? Ar fi păcat pentru calităţile intelectuale ale primei generaţii de după epoca limbii de lemn să adopte o alta, în care sintaxa frazei este aceeaşi, doar subiectul este schimbat. Şi asta pentru a brava degringolada ortodoxă sau pentru a mulţumi generoaselor subvenţii de care au beneficiat domniile lor pe malurile pline de istorie şi ruşine ale Tibrului!
* * *
[62] Frumoasă rezistenţa poloneză, descrisă de idealiştii urmaşi ai fenomenologului din Cracovia, finanţată graţie relaţiilor întunecoase dintre înalţii prelaţi finanţişti ai Vaticanului cu bancherul Roberto Calvi. Cea mai celebră sutană romană a fost Paul Marcinus, supranumit «Gorila», preşedinte pentru două decenii al Băncii Vaticanului, care a murit în acest an în parohia sa din Phoenix (Arizona) unde se retrăsese, discret, în ultimii ani, fără să fi dat socoteală pentru vreo faptă săvârşită la Roma. Arestarea lui Calvi, pe 20 mai 1981, a dat frisoane Bisericii. Presupusa sinucidere a lui Calvi, la Londra, a lăsat o pată în plus pe obrazul plin de ruj al Romei. La care se adaugă «Afacerea Tornay», după numele vicecaporalului gărzii pontificale asasinat la 04.05.98 şi acuzat pe nedrept de uciderea comandantului gărzii pontificale Alois Estermann şi a soţiei acestuia. O crimă a ocultelor imixtiuni dintre serviciile secrete tributare mentalităţii războiului rece şi serviciile interne ale Vaticanului, cu adânci trimiteri la perioada când aceste servicii lucrau mână în mână, în cruciada împotriva comunismului, atât în Polonia, cât mai ales în America Latină.
* * *
[63] Actualul papă Benedict la XVIlea, în 1983, pe când se numea Joseph Ratzinger, a făcut o listă cu zece erori a lui Gustavo Gutierrez, teoreticianul «teologiei eliberării». Un an mai târziu, în 1984, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a condamnat «teologia eliberării», numindo erezie modernă, iar în 1985, teologul brazilian Leonardo Boff a fost condamnat. Pe timpul studenţiei la München, Joseph Ratzinger fusese profesorul său. Un deceniu mai târziu, în 1994, la Fribourg, în Universitatea Pontificală Misericorde, teologul peruvian Gustavo Gutierrez, fondatorul «teologiei eliberării» primea titlul de d. h. causa! După decesul papei IoanPaul al IIlea, gardianul credinţei, Joseph Ratzinger a fost ales papă sub numele de Benedict al XVIlea. Universitatea BabeşBolyai din Cluj ia acordat titlul de d. h. causa. În tot acest timp, în ţările latinoamericane «teologia eliberării» a ajuns o erezie iubită de nostalgicii anilor ‘70, Gutierrez este un teolog respectat şi de fideli şi de ierarhie, iar Leonardo Boff continuă, solitar, să poarte stigmatele puse de teutonul Ratzinger. Acesta din urmă se lăfăie în palatele papale romane, pe când L. Boff trăieşte cotidianeitatea creştinilor din bidonvilurile braziliene. Aceasta este adevărata faţă a creştinismului roman din 2006, nu poveştile cu episcopi angelici şi Madone rujate à la Moulin Rouge racontate de anumiţi teologi români şcoliţi prin şcolile vaticane.
* * *
[64] Pentru succesul catolicismului în Mexic, IoanPaul al IIlea, cel care dădea fioruri mistice unor teologi valahioţi în timpul vizitei la Bucureşti, a canonizat pe «indianul» Juan Diego, personaj pe care istoricii mexicani nul găsesc în istoria Mexicului, dar care face parte din legendele catolicismului latinoamerican, pentru că în gura acestuia au pus istoria viziunii Fecioarei de Guadalupe, de pe colina de la TEPEYAC, «întâmplător», locul de cult al zeiţei mame TONANTZIN. Pe ultimii metri ai maratonului pontifical, fenomenologul de la Cracovia a reuşit şi recordul de a canoniza o persoană care nu a existat în istorie. Un fel de Soldat Necunoscut, dar care aduce servicii imaginii Vaticanului în Mexic şi ţine această jumătate de continent sub sceptrul Romei, deşi valul noilor mişcări evanghelicopenticostale rupe an de an milioane de creştini din curtea Vaticanului.
* * *
[65] La 16 ani de la căderea cenzurii ideologice, nicio publicaţie ortodoxă nu a vorbit despre Florin Pătru, tânărul teolog ortodox român ucis la Fribourg (Elveţia), în 1986, de serviciile secrete române, după ce participase, cu o seară înainte, la o conferinţă a Părintelui Gheorghe Calciu. Oficial, no să aflăm niciodată cine la ucis, ca şi în cazul lui Culianu. Ştim însă că dosarul a fost închis de către Poliţia fribourgheză, fiind catalogat ca sinucidere, iar corpul a fost repatriat de către autorităţile româneşti, în secret, şi fără prea mari comentarii. La vârsta senectuţii, teologii români aflaţi la posturi în Elveţia la acea dată nu au nimic de comentat sau de povestit cu privire la această «sinucidere», pe care românii din diasporă au simţito, în epoca respectivă, ca un asasinat! O fi fost la un moment dat diaspora paranoică (şi poate că mai este), văzând mâna Securităţii peste tot, însă oamenii Bisericii din anii ‘80, care se ocupau cu externele, printre care anglofonul Trifon, acum arhiepiscop undeva la poalele Carpaţilor, întro fostă capitală a României, ar trebui să mărturisească, măcar în ceasul al doisprezecelea, mizeriile pe care leau girat cu numele lor.
* * *
[66] Catolicii au distrus religiile africanilor, sud-americanilor, au ucis chiar prin tortură slujitorii acestor religii şi astăzi, cinci secole după acea epocă blestemată, Europa catolică este dependentă de slujitorii proveniţi din aceste ţări creştinate prin forţă şi barbarie. Din cauza celibatului, catolicismul occidental îşi continuă drumul prin această lume graţie acestor preoţi extracomunitari, pentru care viza nu mai este o problemă. De această dată, misionarul creştin nu mai este franciscanul sau dominicanul, ori iezuitul, ci zairezul, congolezul, peruanul, bolivianul şi mai de curând polonezul. După genocidul ruandez, la modă a ajuns refugiatul preot ruandez, preot a cărei Biserică nu a fost străină de pregătirea ideologică a genocidului, prin hrănirea diferenţelor dintre TUŢII, etnia privilegiată, dominantă care constituia ELITA (în Ruanda şi Burundi) şi HUTU, cei de jos, domesticii. Sunt preoţii care perpetuează creştinismul latin, care predau religia în şcolile occidentale. Catehetul occidental este în 2006 africanul decomplexat, în sfârşit valorizat şi repus în drepturi după secole de ignoranţă. Acesta este, fără prea multe scuze, creştinismul latin: o comunitate majoritar albă, câţiva refugiaţi extracomunitari în jurul unui preot african sau latinoamerican. Sor mai fi întrebând oare teologii sfântului părinte dacă aceşti preoţi au suflet, sau pragmatismul ia făcut să uite celebrele dispute vallaloidienne?
* * *
Va urma