Ne pierdem paşii printre povârnişurile cu buruieni, scaieţi, ciulini
mai jos de Dunăre.

valurile sunt tremur de clape şi argint,
ar fi începutul anilor noştri de dragoste.
ee atunci eram tineri şi dansăm pe pietriş desculţ,
nu ne sângerau inimile
şi râdeam către soare,
ce altceva mai uşor ori în cuvântul frumos încape strălucirea, lumină într-o dalie înfiptă în păr.

Alunecă trenul nopţii în pas de dans cu fluviul,
e doar rotunjime de solzi pe corpul bestiei numită timp.

Îţi lipeşti fruntea de geamul înceţoşat,
bătrâneţea e o altă miopie
de nevindecat,

aşa cum nu poţi să împaci nimic,
şi ai vrea, să compui în descrieri îndelungi ziua de primăvară
a primelor atingeri de degete,

înflorirea
şi alămurile, cadenţa şi tinereţea fără margini.
Trenul nu ştie de stele, de şoapte de mâinile încremenite în urmă lui, să nu mai vorbim de metalul mut,
clopot fără glas.

Ai vrea şi te ridici în moleşeala de mai,
să mai coborî printre anii mai în jos de fluviu.
E ca şi cum ai vrea să mai dezgropi talanţii de aur din albia bestiei,
apa în solzi şi mai mult decât atât
aruncaţi de dacii ucişi în râset,
în dans ultim cu moartea.

Vagoanele se leagănă şi îşi poartă încă puţin lumina ajunsă mai târziu,
după căderea soarelui
în cealaltă vale a plângerii.