ACUM.TV

Capitolul 3

[24] Printre modele postdecembriste religia este în mare trecere. Persoane care până mai ieri habar n­aveau de Biserică şi se băteau în piept cu legitimaţii şi permise de liberă trecere emise de PCR şi UTC, astăzi, cu complicitatea unor ierarhi compromişi, şi­au redescoperit vocaţii mistice şi­au populat chiliile valahe, din nordul Moldovei până la Muntele Atos şi Ţara Sfântă. Au avut loc convertiri celebre. Inşi din cele mai dubioase categorii ale societăţii, adesea foşti activişti care­şi petreceau concediile prin pivniţele mănăstirilor, sunt deja licenţiaţi şi chiar doctori în teologie. Unii şi­au descoperit cu adevărat vocaţia şi scriu în reviste ortodoxiste, dau sfaturi şi chiar povestesc itinerariile lor spirituale în lucrări tipărite în tiraje halucinante. Cei mai mulţi sunt lichele care­şi schimbă haina după vreme. Acum au devenit vip­uri ale ortodoxiei, dau conferinţe în ţară şi peste hotare, publică articole şi studii despre monahismul atonit, editează lucrări de mistică etc. Puţinele persoane cinstite venite din exterior spre teologie, care formează o minoritate în lumea teologală românească, pot aduce un suflu nou apaticei noastre teologii. Ei pot aduce un vocabular nou, un stil diferit de cel al anchilozatului cler ortodox, care­i invitat doar la simpozioane pentru a poza şi a vorbi contra avortului! Teologia ortodoxă română are nevoie de înnoire, şi mai ales să se adreseze omului într­un vocabular modern şi pe înţeles. Este frumos să editezi suplimente religioase în care publici texte scrise prin anii ‘30 de Stăniloae şi Crainic, dar amice Costion Nicolescu, am intrat în secolul XXI! Stăniloae este, poate, cel mai mare teolog român, dar teologia sa este una statică, iar rândurile zaharoase ale lui Sandu Frunză despre Stăniloae, publicate la Dacia, ne fac să credem că editura clujană a ajuns vai de mama ei (O salvează totuşi Robert Lazu cu Farmecul discret al Teologiei, 2001)! Teologia vlădeanului Stăniloae se mişcă numai în zona ortodoxiei şi ortodoxismului antioccidental. Punct. Să o sfârşim cu beatificarea lui Stăniloae. Dumitru Stăniloae n­a fost un sfânt. A fost un om ca fiecare şi dacă vrei să­ţi aminteşti matale, dragă dle Nicolescu, într­o epocă oarecare a scris şi prin «Glasul Patriei»! Stăniloae n­a fost singurul teolog român al acestui secol. Vorbind numai de Stăniloae am reuşit să umbrim personalităţile şi lucrările celorlalţi. Iar opiniile lui Stăniloae despre omul modern erau aşa de diferite de ale lumii de astăzi, încât el nu poate fi un model pentru tinerele generaţii de teologi. Stăniloae era un conservator, un naţionalist ortodox. Scrierile sale sunt o odă adusă ortodoxiei şi o perpetuă polemică cu protestantismul şi catolicismul. Ca şi pentru Noica, pentru Stăniloae Occidentul era o civilizaţie de bye­bye, însă la amândoi le curgeau balele după o călătorie prin Apus după cărţi.

* * *

[25] Din nefericire, nu au existat mai multe Rohii. Cultura română nu a avut decât un Păltiniş, o Rohie, un Antim şi­un Câmpulung. Roadele acestor şcoli sunt acea comuniune de idei şi persoane care a reuşit să menţină vie o tradiţie culturală, laică şi religioasă şi să ofere neamului românesc şansa de a nu se împlini vorbele Cioranului despre «neantul valah». Am mai avut «Rugul Aprins» şi rândurile lui André Scrima ne fac să regretăm că nu am trăit alături de Sandu Tudor, prin Bucureştii sfârşitului deceniului patru, ori prin Munţii Neamţului în anii cincizeci. Frumoase sunt paginile închinate de dramaturgul Mihai Rădulescu acestei epoci şi mai ales lui Sandu Tudor (Mihai Rădulescu, Rugul aprins. Duhovnicii Ortodoxiei sub lespezi, în temniţele comuniste, Bucureşti, 1993, reluate într­o ediţie îmbunătăţită în 1995, sub titlul Testament între înger şi diavol, Bucureşti).

* * *

[26] Aşa­zisa teologie mioriţică nu este decât produsul unei generaţii. Înainte şi după, un deşert fără sfârşit. Ba poate că înainte a mai existat câte un Dosoftei sau un Varlaam. După, numai ţârcovnici, paraclisieri şi clopotari. Teologia de după război nu a dat nici un nume comparabil cu cele de dinainte. Cu toate alunecările lor spre dreapta legionaro­fascistă, teologii de dinainte de război au pus bazele teologiei orthodoxe moderne, scoţând teologia românească din Ceasloave şi Cazanii, creând un vocabular adecvat şi un oarecare prestigiu. Facultăţile de teologie încep să aibă şi profesori universitari şi, încetul cu încetul, Europa descoperă că pe Dunăre, în aval, se scrie teologie în româneşte. Primele ecouri în Occident le datorăm teologilor români aflaţi la studii, care vor demonstra occidentalilor că pe Dâmboviţa, corcitura de celulă valahă ţine şi la teologie. Un Ioan Mihălcescu (1874­1948) a publicat în premieră o culegere de texte din tradiţia ortodoxă la Leipzig, în 1904 şi o teologie simbolică în franceză (La théologie symbolique du point de vue de l’Eglise Orthodoxe Orientale, Paris­Bucureşti, 1932, tradusă de N. Chiţescu). În ce facultate de teologie ortodoxă din România se mai pomeneşte numele pionierilor teologiei ortodoxe române, ca patrologul Vasile Radu (1887­1940), liturgistul Petre Vintilescu (1887­1974), teologul unit Vasile Suciu (1873­1935) sau teologul catolic Anton Durcovici, mort în închisoare la Sighet, pe 10 decembrie 1951? Ca totul să aibă un nume, Academia de Teologie Catolică din Bucureşti poartă numele martirului Anton Durcovici, iar Facultatea de Teologie Ortodoxă din capitală îl are pe frontispiciu pe cel al patriarhului Justinian Marina, conducătorul cortegiului funebru al lui Petru Groza şi în acelaşi timp patronul spiritual al temniţelor mănăstireşti unde aveau domiciliu forţat ierarhii greco­catolici. Pură întâmplare? Sau cine­şi mai aminteşte de primul mare orientalist român, teologul Silvestru Isopescu (1878­1922) ori de patrologul Cicerone Iordăchescu (1882­1966)? Câţi din funcţionarii ţanţoşi şi plini de funcţii de prin birourile episcopale, fundaţiile religioase sau secretariatele viitorului minister al cultelor au răsfoit, măcar din curiozitate, depăşita astăzi «Gândirea» a lui Nichifor Crainic (1889­1972) sau «Predania» lui Ghiţă Racoveanu (1900­1967), «Memra» viitorului preot Mihail Avramescu (1909­1984) sau «Floare de foc» şi «Credinţa» ale lui Sandu Tudor (1889­1963)? Sau câţi profesori de teologie cu doctorate de cinci lei, luate cu whisky şi kent, la facultăţile de teologie, înfiinţate doar pentru parale, au admirat pictura lui Arsenie Boca (1910­1989) ori câţi din noua generaţie de teologi ştiu cum îl batjocoreau şmecherii din administraţia Bisericii pe Arsenie Boca, pentru că picta, atenţie !, «încet», avându­l în nomenclatorul pictorilor bisericeşti tocmai la categoria a III­a? Ce n­am da să mai avem astăzi un Tit Simedrea (1886­1971) sau chiar un Iuliu Scriban (1878-1949), decât să auzim inepţiile unor vlădici de prin Gotia! Nu trebuie uitaţi acei preoţi care dădeau Certificate de Botez evreilor pe timpul lui Antonescu, pentru a­i scăpa de deportare în sinistra Transnistrie, dar nici creştinii români botezaţi după toate tradiţiile şi canoanele care, după ce luau Sfânta Împărtăşanie, se ofereau prin aceeaşi Transnistrie, în aceiaşi ani, pentru a face parte din plutoanele de execuţie, ce urmau să trimită pe lumea cealaltă vieţi nevinovate de evrei, popor în sânul căruia S­a născut Iisus Hristos!

* * *

[27] Criza din învăţământul teologic românesc nu îngrijorează ierarhia Bisericii, care face coadă la intrat în Academie, unde tăia şi spânzura până mai deunăzi, alde Mihnea Gheorghiu, C. I. Gulian, iar şef de bandă a fost, două cincinale, bătrânul Eugen Simion. Dacă Bartolomeu Anania a refuzat intrarea, fostul episcop de Alba Iulia, Emilian Birdaş era primit cu braţele deschise, membru de onoare prin 1992, în acest ultim cuib de rezistenţă al foştilor nomenclaturişti. Mai mult, oficiosul acestui «sanatoriu de lighioane», «Academia» (Revistă de ştiinţă, cultură şi artă) are ca moto o frază deloc «naţionalistă» din «europeanul» convins Nicolae Iorga: «Limba naţională trebuie să fie singura limbă de stat». Mai este nevoie de comentarii? Academia oferă politrucilor un fotoliu liniştit, unde calinicargaţii mioriţismului pot gândi nestingheriţi la trecutul lor romantic, din care vor ieşi memorii apoase lansate la defuncta Fundaţie Culturală Română (actualul Institut Român), condusă pe vremuri de patriotul transilvan, exdizidentul Buzura. Dacă Emilian Birdaş, fostul Episcop de Alba­Iulia, fusese invitat la Academie, după mazilirea trasă scurt de omul de casă, actualul Epsicop Andrei Andricuţ, Patriarhului României, Teoctist Arăpaşu i se decernează titlul de d. h. causa al Universităţii din Bucureşti şi Craiova! Nici sfântul părinte cracovian nu a rămas insensibil la gloriile trecătoare ale acestei lumi şi a primit în audienţă pe moş Iliescu şi ‘nea Simion, din mâinile cărora a primit ruşinosul titlu de academician + însemnele. Sandinistul a profitat de ocazie şi a lansat în cizma etruscă, tocmai la Academia di Roma, lucrarea Dove va la Romania?(Ion Iliescu, Dove va la România?, 2001). Printre cei prezenţi se aflau şi Arhiepiscopul catolic de Bucureşti, Ioan Robu şi vicarul Patriarhiei, Vicenţiu Ploieşteanul. Nu peste mult timp, conservatorul pontif va primi din mâinile tătucului Aurelian Bondrea, rectorul pe viaţă al Universităţii «Spiru Haret» din Bucureşti, titlul de dr. h. causa. S­or fi interesat consilierii infailibilului prelat despre trecutul glorios a lui Aurelian Bondrea, şmecherul funcţionar comunist care a desfiinţat printr­un ordin telefonic Casele Corpului Didactic din România cu câţiva ani înainte de căderea regimului?

* * *

[28] Sub comunişti, o parte din intelectualii care au vrut să salveze ceva din cultura română veche şi să salveze şi propria lor existenţă culturală (Alexandru Duţu, Virgil Cândea, Dan Zamfirescu), s­au lansat pe un drum al «umanismului» şi al «raţiunilor dominante». Umanismul românesc a devenit un Golem înfiorător prin dimensiuni şi titluri răsunătoare, dar gol de substanţă şi, ca orice golem, mut. Creatorii acestora nu sunt nici magicieni, nici mistici, deşi una din caracteristicile acestora este «panşantul» spre orthodoxie. Ei sunt acei intelectuali care, în regimul trecut, participau la conferinţe şi congrese şi ocupă astăzi scaunele, în primele rânduri, la aceeaşi blestemată Academie.

* * *

[29] A critica mioriţismul ca român ortodox înseamnă a te autoexclude dintr­o anumită parte a culturii române, care nu este obişnuită cu disputele intelectuale pe teme etnico­religioase. Când, în 1924, Eugen Lovinescu publica primul volum din Istoria civilizaţiei române moderne, a fost atacat în mai toate publicaţiile vremii, cu deosebire cele de centru­dreapta şi de dreapta. Ceea ce nu puteau accepta fanaticii ortodoxismului era nu atât critica ortodoxiei noastre valahe, ci pro­occidentalismul, ca alternativă la orientalizarea noastră. Scufundaţi la umbra iconostaselor seculare, adormiţi în psaltichia bizantină, o bună parte a intelighenţiei valahe nu putea concepe viaţa altfel decât la umbra fumului de lumânare. Din primele pagini, Lovinescu expune deschis analiza sa, care este una cât se poate de obiectivă şi clară: «Cel mai activ fervent al orientalizării – spune Lovinescu – a fost însă ortodoxismul (…) ortodoxismul ne­a impus o limbă liturgică şi un alfabet străin (gând latin exprimat în slove cu cerdacuri!), fără a ne ajuta la crearea unei culturi şi arte naţionale.» (Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, Bucureşti, 19974, p. 2). Pierduţi în suficienţa românismului, pe când în Moldova şi Valahia ştiutorii de carte «făceau pluta» pe sacrosanta chirilică, Samuil Micu (1745­1806) publica la Viena în 1779, Carte de rogăciuni pentru evlavie omului chreştin, în caractere latine. Şi tot Samuil Micu publica un an mai târziu, tot la Viena, una din primele gramatici ale limbii române, Elementa linguae daco­romanae sive valahicae. Dogmaticile noastre ironizează catolicismul medieval pentru utilizarea exclusivă a latinei ca limbă de cult or, la noi, de o parte şi de alta a Milcovului, limba de cult a fost secole în şir, «gând latin în slove cu cerdacuri». «Din veacul al X­lea, adică odată cu alcătuirea temeinică a bisericii bulgăreşti, ortodoxismul ne­a ţinut în slavism; de la Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir şi până la Tudor Vladimirescu, adică mai mult de un veac şi jumătate, forma superioară a culturi româneşti a fost greaca.» (Op. cit., p. 8). O bună parte din romanticul ev mediu românesc nu prea a fost românesc, sau nu prea ne­am exprimat în româneşte. Mănăstirile evului mediu românesc nu sunt comparabile din punct de vedere cultural cu cele ale Apusului. Începând cu Vitruvium şi Monte Casino, fondate, culmea, de strămoşii noştri Sfinţii Gherman şi Ioan Cassian şi continuând cu Cluny şi Chartres, mănăstirile occidentale au fost porţile prin care cultura antică a intrat în Occident. Din secolul al XII­lea, teologia monastică va polemiza cu noua formă de teologie ieşită din întâlnirea Occidentului cu Aristotel, prin intermediul arabilor, adică teologia urbană sau orăşenească, pentru că locul unde se vor desfăşura aceste polemici vor fi şcolile de pe lângă catedrale şi mănăstirile oraşelor occidentale. Cu toate că din secolul al XIII­lea, odată cu fondarea primelor universităţi, rolul mănăstirilor în cultura occidentală scade, disputele din strada Fouare au fost duse, pentru vreo câteva secole, de către persoane care aparţineau mediului bisericesc: canonici, călugări, fraţi din ordinile franciscane, dominicane etc. Nu mai vorbim de sistemul de învăţământ pus la punct de Dominicani, ce vor înfiinţa în fiecare mănăstire un studium. Pe plaiurile moldave, dacă ştiau să buchisească, bieţii călugări români copiau texte în slavonă sau făceau imixtiuni pe textele altora. Pe malurile Dâmboviţei şi ale Bahluiului, teologia monastică este încă dominantă, iar teologia urbană, descoperită vremelnic în secolul trecut, a sucombat repede în mioriţismul crainico­păulescian, fiind definitiv scoasă de pe scenă prin aportul teologic al marelui Dumitru Stăniloae. În 2006 continuăm să rumegăm temele teologiei monastice bizantine, refuzând să urbanizăm teologia valahă, deşi majoritatea capetelor gânditoare valahiote locuiesc la bloc, dar au încă mintea prin beciurile mănăstirilor, unde se răcoresc la câte un praznic în toiul verii. Oricât s­au străduit Alexandru Duţu, Virgil Cândea, Dan Zamfirescu, Răzvan Theodorescu, Petre Guran, Alexandru Elian, Emilian Popescu să scoată ceva din evul mediu românesc, în afară de câteva «raţiuni dominante», nu găsim decât un neant fără sfârşit. Dacă Umberto Eco s­ar fi născut în România, n­ar fi scris niciodată Numele trandafirului. Semnul întrebării pus de Culianu culturii române va rămâne valabil şi pentru veacul următor. Biserica va fi pentru încă un secol bastionul conservatorismului şi regretă amarnic «Epoca de aur». În fond, are dreptate, pentru că are de ce!

* * *

[30] Pentru liniştea mioriţismului ortodox, prea sfinţii părinţi preferă compania partidelor naţionaliste care, şi ele la rândul lor, se simt bine şi la adăpost la umbra protectoare şi dulce a Bisericii Naţionale, pentru că, să nu uitam, BOR este şi Biserică Naţională. După fiecare recensământ se anunţă ceremonios că ortodocşii sunt majoritari într­o ţară ortodoxă, de parcă ar fi o noutate. Când vezi Biserica mână­n mâna cu statul într­un moment de profundă criză socială, îţi vin în memorie perioade de prin evul mediu latin sau oriental, când Biserica şi Statul cezaropăpau nestingheriţi peste capetele idioţilor. Când vroiau să se revolte, erau ameninţaţi cu Iadul, iar dacă o făceau erau trecuţi prin Purgatoriul Inchiziţiei. Din fosta şi încă actuala mezalianţă Stat­Biserică nu a ieşit decât un avorton monstruos, de care ne este ruşine şi în care nu avem curajul să ne recunoaştem, deşi noi l­am conceput. Tânjim după modele şi ajutoare occidentale deşi pentru Apusul «post­creştin», noi nu reprezentăm decât o adunătură de ţigani de la gurile Dunării, la care mai pot încă găsi ultimii descendenţi ai dinozaurilor, sturionii. Ierarhia a devenit o clasă pseudo­aristocrată, plină de parveniţi şi delatori de profesie. Preoţii, o castă pauperă, prost plătiţi, mulţi cu suflet curat. Credincioşii sunt mai săraci decât ieri şi decât mâine, într­o continuă căutare de roşcove, niciodată sătui, cu gândul la Prea Curata şi la Moş Crăciun. Preotul ortodox a lucrat pământul cot la cot cu creştinul căruia îi dădea cuminecătura şi, clăcaş fiind, cu mâinile mângâia pământul şi cu aceleaşi mâini crăpate şi aspre îl atingea pe Hristos euharistic. Epoca modernă l­a găsit pe preotul român botezând prunci cu vorbe ţărăneşti şi în slove slavone. Vlădicii, adesea departe de pălmaşi, n­au îmbrăcat niciodată zale, nici coifuri şi nici n­au declarat cruciade. Nici seniori nu erau, chiar dacă aveau palate episcopale. Din nefericire, în ultimul secol, vlădicii noştri au devenit un soi de seniori medievali şi episcopiile, locuri unde se învaţă birocraţia. Peşcheşurile joacă rol de curriculum vitae şi armate de protopopi mititei şi descurcăreţi lucrează la operele celor ce vor să arate că nu sunt doar nişte nume urmate de apelative regionale, ci au şi opere academice. Conform Legii Bugetului pe anul 2005, un episcop poate ajunge la un salariu de 50 de milioane pe lună, patriarhul la 60, iar un preot debutant trebuie să fie mulţumit cu 4 milioane. În timp ce ultimii au familii şi greutăţi, ierarhii sunt monahi care au depus, la intrarea în monahism, votul sărăciei. Mai mult, pentru episcopi totul este pus la dispoziţie în palate luxoase, pe banii Bisericii, adică ai noştri, pentru că Biserica suntem noi, credincioşi şi ierarhie. De unde această diferenţă de salarizare şi în numele căror principii de morală creştină, un preot primeşte de zece ori mai puţin decât un episcop? Unde este iubirea aproapelui în această ecuaţie bugetară şi pentru ce S­a jertfit Fiul lui Dumnezeu dacă la 2000 de ani de la Întrupare, urmaşii lui Hristos au luat locul fariseilor şi saducehilor pe care Hristos nu a încetat să­i mustre şi să­i arate ca exemple negative? S­ar mai recunoaşte Hristos în chipul rotofei al unor ierarhi? La ce Dumnezeu mai cultivăm idealizarea în pictura byzantină şi ironizăm rujatele Madone renascentiste din bisericile occidentale, dacă lumea noastră este una plină de dolofani şi simoniaci?

* * *

[31] Primăvara lui ‘90 a adus teologiei româneşti multe nenorociri. Biserica a reintrat sub tutela statului, după câteva luni de independenţă şi, culmea, printre ierarhii proaspăt numiţi constatăm că, în realitate, nu noi i­am ales, ci ei erau eşalonul secund, pregătit de fosta Securitate pentru a lua locul generaţiei postelniculuitudor, alias nestorvornicescu. Noii ierarhi, croiţi după tiparul «noii clase conducătoare» (M.G.) sunt buni diplomaţi, amabili cu presa şi plini de zâmbre. Înfiinţându­se Banca Internaţională a Religiilor, în 1991, descopeream în fruntea acesteia pe fostul consul român din Franţa, pe vremea când statul român încerca să ia cu forţa Biserica românească din Paris, pe la începutul deceniului şapte. Numele său, Ion Popescu. Omul serviciilor fusese şi pe la Culte şi era în mare cinste printre ierarhi, doar el îi trimisese pe unii dintre actualii conducători ai Bisericii la «studii» şi pe alţii în «voiaje ecumenico­diplomatice». Chiar cei care reprezintă astăzi BOR în posturi internaţionale la Geneva sau Château de Bossey au plecat cu voia şi semnătura ofiţerului acoperit Ion Popescu. Cuvântarea ţinută de Ion Popescu în Aula Facultăţii de Teologie din strada Sfânta Ecaterina nr. 2, alături de majoritatea conducătorilor cultelor din România, cu ocazia înfiinţării acestei Bănci, a fost cea mai realistă confesiune a unui securist despre relaţia Stat­Biserică în timpul fostului şi noului regim. Falimentul acestei bănci, câţiva ani mai târziu, a fost unul programat. A luat vreo poziţie oficială Biserica Naţională în chestiunea falimentului acestei bănci, ţinând cont de faptul că, spiritual, Biserica o patrona şi mulţi creştini şi­au depus economiile, crezând în onestitatea Bisericii?

* * *

[32] Succesul mioriţismului ortodox se datorează şi sprijinului multor intelectuali importanţi, care iau apărarea peremismului ieftin al Bisericii, ori de câte ori aceasta este acuzată de lipsă de verticalitate. A scuza un ierarh de colaboraţionism, pentru că în acelaşi timp a ridicat o mănăstire, este argumentul cel mai pervers care deschide calea tuturor compromisurilor. Adică el, ierarhul, ziua stătea cu securistul la masă şi noaptea zidea, cu bani de la Ministerul Culturii, mănăstire. Putem compara pe adevăraţii luptători anticomunişti cu aşa­zişii opozanţi din mănăstirile reşedinţe de vacanţă? Dacă facem acest lucru, aruncăm cu noroi peste memoria celor care şi­au trăit tinereţea prin gherlele umede ale anilor ’50 – ‘60. Clerul românesc n­a suferit persecuţiile celor din Rusia şi nici exterminarea din Albania. Mulţi din clericii de astăzi regretă statutul din timpul odiosului, privilegiile şi angelismul funcţiilor de odinioară, când erau prezenţi cu drepturi depline şi în Marea Adunare Naţională şi în Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste. Călugări, preoţi, simpli creştini au fost închişi şi unii au murit la ocnă. După 1965 a început însă «epoca de aur», epoca recuperării. Exceptând câteva persoane care au fost persecutate şi după acesta dată, Biserica a dus o viaţă relativ calmă, făcând jocul regimului. Toate ctitoriile din acei ani s­au făcut cu ştirea celor de sus, fiind un compromis de ambele părţi. Zecile de mănăstiri refăcute, cel mai adesea cu fonduri de la Stat, ajunseseră un fel de staţiuni de odihnă pentru activiştii de partid. La marile praznice, mănăstirile adăposteau torţionarii culturii române, refugiaţi în liniştea chiliilor. Cum la umbra isihastelor chilii valahe turnătoria era la ea acasă, frumos ar fi dacă s­ar găsi un anonim să ne spună câte ceva din lumea tainică a celor cinci decenii de vegetare sub «vechiul regim opresor». Măcar cum au făcut­o fraţii noştri anonimi catolici, un oarecare grup de oameni de bine, acum vreo câţiva ani (Groupe «Les millénaires», Le Vaticain mis à nu, Paris, 2000; ediţia italiană în 1999). După cacialmaua din decembrie 1989, aceleaşi mănăstiri adăpostesc aceiaşi oameni. Atunci erau cei de la partid, astăzi sunt foştii binefăcători, oamenii de bine care au ajutat Biserica. Tu rămâi acelaşi şi dormi, ori în cort, la poarta mănăstirii, ori, dacă te place stareţul, prin vreun turn, lângă porumbei şi cucuvele. Şi culmea, toată lumea justifică acest mizerabil compromis. De la ultimul preot de ţară până la patriarh, de la cel mai mărunt funcţionar până la politicienii de marcă din toate partidele, toţi susţin că, vorba proverbului, «Capul plecat sabia nu­l taie». Atunci, în numele cărui Dumnezeu mai ţinem calendare pe pereţi şi ne mai închinăm la sfinţi, dacă justificăm compromisurile? Pentru ce au murit timp de trei secole creştinii şi nu şi­au plecat capetele în faţa morţii? Paginile scrise de Mirko Djordjevič (Mirko Djordjevič, La voix d’une autre Serbie. L’Anti­journal, Saint­Maur, 1999) despre naţionalismul orthodox sârb sunt valabile şi pentru România şi orthodoxia românească. Ca şi în România, o parte din scriitori, Academia şi Biserica au fost pilierii regimului naţionalist sârb. Nici la greci nu­i mai bine, antioccidentalismul elen este chiar una din sursele antioccidentalismului românesc. Nici la ruşi (Vezi Laurence Beauvisge, La Croix et la faucille. La religion à la preve du postsoviétisme, Paris, 1998) nu­i mai roz: în 1990, preotul «reformator» Alexandru Men a fost asasinat şi, în 1998, la Ecaterinbourg, orthodocşii ruşi au ars lucrări de teologie ale ruşilor din diasporă.

* * *

[33] În această lume în căutare de senzaţii tari, Michael Jackson a trecut la mozaism, o formaţie de rock alcătuită din călugări greci are mare succes în Elada, Alexandru Şafran a fost ales membru al Academiei Române şi onorat de către lumea politică şi culturală din România. La începutul lui 2001 (21­25 feb.) s­a sărbătorit, la Palatul Patriarhal, 100 de ani de la naşterea lui Justinian Marina. Patriarhului Bartolomeu de Constantinopol îi este decernată Diploma Honoris Causa a Academiei Române (peste câţiva ani va primi titlul de dr. h. causa la Craiova) şi­n 2004 este ales membru plin. Dumitru Popescu, (autorul unei poliloghii cu un titlu care spune totul, Omul fără rădăcini, Bucureşti, 2001) director de studii la Consiliul Ecumenic al Bisericilor în timpul comuniştilor, pe vremea când Securitatea l­a ucis pe teologul român Florin Pătru, la Fribourg, predă ecumenismul la Bari în Italia şi de curând a primit scaun plin la Academie, unde este coleg cu ceilalţi rusofoni.

* * *

[34] În acelaşi timp, creiere valahe au început să judece, în cheie mioriţică, opera lui Ioan Petru Culianu. Nu ştim cât de mare este «eroarea lui Culianu», nici dacă toată opera sa am putea­o reduce la o «istorie a fantasmelor», cum se trezesc unii care nu au apucat să­l citească integral să afirme şi să demonstreze, odată în plus (de parcă era nevoie), că am fi o naţie cu spirit critic în genă (de­ar fi doar atât!). Cultura română nu l­a asimilat pe Culianu şi dinspre «Biserică» (anumiţi teologi şi gânditori religioşi din aşa­zisa «noua generaţie») bate deja un vânt cu iz de Index. Dacă Biserica nu l­a iubit pe Giordano Bruno (şi judecând din bârlogul papal, avea toate motivele să nu­l iubească), nu înseamnă că trebuie să­l etichetăm pe Culianu cum a făcut­o Stăniloae cu Blaga.

* * *

[35] Un francez, Jean Bourdarias, a publicat, în 1991, o lucrare despre relaţiile dintre episcopii francezi şi marxismul (Jean Bourdarias, Les évêques de France et le marxisme : l’histoire d’une convivence, Paris, 1991). Ce frumos ar suna şi o lucrare despre episcopii români şi marxismul! Ce istorii groteşti ar putea descoperi cetitoriul valah? Cu ce minunăţii ne­am desfăta sufletul? Dar are cineva curajul să o scrie? Poate tot vreun francofon, de care nu s­ar putea lega nimeni şi, nefiind orthodox, nu l­ar putea caterisi adunarea din Dealul Patriarhiei! La ce să mai vorbim de martiri şi să­i pomenim în rugăciuni dacă noi, la rândul nostru, nu am avut şi nu avem curajul să mărturisim adevărul şi să spunem «NU», şi Dumnezeu ştie că în joc nu a fost niciodată viaţa noastră, ci numai interese mărunte, legate, cel mai adesea, de cariera noastră cea de toate zilele sau de un paşaport, pentru care am sacrificat, nu o dată, prietenii de o viaţă.

* * *

[36] Uşor deasupra mioriţismului se situează teza de doctorat a P.S. Serafim Joantă (Romul Joantă, Roumanie. Tradition et culture hésychaste, Abbaye de Bellefontaine, 1987), deşi nu reuşeşte să iasă definitiv din hipnoza oiţei din balada culeasă de Alecu Russo la Soveja. Occidentalul snob, interesat de curiozităţi, va descoperi o lume plină de «surprize». Însă, pentru un boier luminat, care mai cunoaşte oleacă de istorie şi de literatură română veche, unele din afirmaţiunile sfinţiei sale sunt puţin «exagerate». Nu suntem doar Ţara împăratului şi regelui ţiganilor sau Ţara manelelor, dar şi leagănul isihasmului post­byzantin. Teologii riscă adesea să cadă în ceea ce frumos descrie Vasile Andru – «capcana mistagogiilor folclorice» (Vezi Vasile Andru, Mistici din Carpaţi şi alţi oameni slăviţi din istoria mântuirii, Bucureşti, 20002). Or să creadă cei din Vest că, pe plaiurile noastre, ziua ne băteam cu turcii şi noaptea, la gura sobii, practicam Rugăciunea inimii. Ziua trăgeam turcii în ţeapă şi noaptea o petreceam în levitaţiuni. Reuşim să ne imaginăm aşa de departe de realitate încât, pentru occidentali, suntem o naţie orientală, pentru orientali, prea europenizaţi. Nici budişti, nici creştini. Hyperboreeni ar fi spus Vasile Lovinescu. Nemuritori ca geto­dacii, pentru unii. Invincibili ca romanii, pentru alţii. Bine că papa l­a aşezat pe Petru şi nu pe Andrei pe soclul Columnei. Atât ne mai lipsea: să avem «Apostolul românilor» pe Columna lui Traian!

* * *
Va urma

Acest articol a fost publicat luni, 22 octombrie 2007 la rubrica Perspective spirituale.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.