Capitolul 2
[12] Oricât am fi de cinici nu putem nega vulcăneasca «ispită bizantină» – mănăstirile valahilor. Nu trebuie să ne imaginăm însă că ele sunt populate de sfinţi! Nu spunea Nicolae Steinhardt că erau pe cale să devină ceapeuri? Un Paisie Olaru se naşte o dată la o sută de ani. Eugen Lovinescu avea dreptate să critice ortodoxia românească, creştinismul dunărean postbizantin şi inconsistenţa culturii religioase româneşti : florilegii, omilii, danii la locurile sfinte. Marile realizări culturale ale evului mediu românesc poartă pecetea străinilor aflaţi în pribegie prin provinciile olahe. Tot străini au fost şi «naşii» Academiei lui Şerban Cantacuzino I (1680) şi a lui Antioh Cantemir(1707). Blânda ortodoxie a ţinut Scriptura departe de graiul românesc. Am înghiţit chirilica şi greaca câteva secole pentru că ierarhii noştri nu erau, de cele mai multe ori, de prin părţile noastre. Am dormit în ortodoxie până pe la 1848, când am aruncat şi ultimii şalvari. Am mai luat un şut în fund cu secularizarea lui Cuza, condamnată fără noimă de capetele bisericeşti şi până prin deceniul cinci al veacului trecut am lâncezit între clopotniţă şi pridvorul bisericii. După reeducare ne-am pus din nou pe somn până-n iarna lui ’89 – ‘90. Evenimentele neelucidatului decembrie au adus ortodoxia la tvr-liberă, şi-n câteva săptămâni aveam deja star-urile noastre. Scădea audimatul, apărea un om în sutană, o «Veşnică pomenire!» în direct, de la cimitirul victimelor iliesciene, un marş pe la Piaţa Romană, un «Tatăl nostru» la Universitate etc. A mers spectacolul până în toamna lui nouăzeci. Între timp Patriarhul şi-a reintrat în drepturi, ierarhilor din staff-ul administraţiei bisericeşti li s-au creat noi centre episcopale (Slobozia, Giurgiu). Totul pentru liniştea noastră. S-au mai schimbat câteva nume pe ici, pe colea, şi uşurel viaţa a reintrat în normal. Cine din ofiţerii sutanofori, din birourile de la Mănăstirea Antim, gândea, pe vremea răposatului, c-o s-ajungă peste noapte în jilţuri arhiereşti? Restauraţia ultimilor ani a pregătit BOR-ul pentru mileniul trei. Schimbul de mâine a fost deja asigurat. Mulţi din aceşti coconi parveniţi se comportă ca pe vremea când episcopii nu vorbeau limba poporului. Scopul lor, acum, ca şi atunci: căpătuiala. De aici la nepotism nu-i decât un pas. Nepotismul este o plagă vie, cunoscută de toată lumea şi în faţa căreia toţi închidem ochii. Acest sistem este aşa de puternic încât birourile administraţiei centrale sunt legate prin fire nevăzute de tot felul de rubedenii. Vrei să nu mori Popa Prostu pe «unde a înţărcat Mutu iapa», fă-ţi un fin care este vărul unui cumătru, care, întâmplător, este Inspector bisericesc! Şi el, la rândul său, este finul unui Vicar, care este nepotul unui Episcop. Şi acesta, la rândul său, are un «negru», protopop prin Ţara Vrancei, care poate apela la unul din ai săi zeci de cumetri din tot judeţul şi problema se rezolvă. Dacă eşti teolog vei primi parohie în buricul târgului şi fonduri de la Culte pentru biserică. Dacă eşti maţe fripte, ori alt gen de coate goale şi până în 1989 ai vându blugi şi ţigări, te bagă taica popa la Facultate şi-n câţiva ani te-aduce taica la Focşani, la o parohie cu vad. Te-nsoară cu o fată care vinde lumânări, laşi golăneala şi seringile, te face popă în oraşul Unirii şi predai şi religia la o şcoală centrală. Nu te regăseşti într-una din aceste ipostaze, n-o să vezi Parisul pe o Bursă ecumenică în veci şi nici America la vreun congres, să asculţi traducerea în căşti. Cumetria în lumea universitară despre care vorbeşte Luca Piţu (Luca Piţu, Breviarul nebuniilor curente, Iaşi, 19982, pp. 77-90) este valabilă şi în tagma bisericească şi în învăţământul teologic ortodox. Adio metafizici şi filosofii păgâne, «dacă n-ai neamuri la Ierusalim». Iţi faci studiile la Bucureşti şi-o să vezi Occidentul prin cablu. Te mulţumeşti cu B. Pivot (sau te mulţumeai), cu «Cercul de la miezul nopţii» şi cu ce mai pică pe Arte. Rămâi un ramolit în ale culturii şi-o să fii mulţumit să mergi cu Dacia la Căminul preoţesc, la Techirghiol. Desigur, c-un plocon. Dacă nu, dormi pe plajă la nudişti şi meditezi la spiritualitatea geto-dacilor. N-ai somn, te mănâncă ţânţarii, îl citeşti pe I. Gh. Coman şi crezi că proto-românii sunt (sau erau) pe acelaşi picior cu grecii şi romanii şi historia nu mai începe la Sumer, ci la Sucidava! N-a spus-o literatul Coman, o spune Maria Gimbutas!
* * *
[13] Dumnezeul ortodoxiei mioriţice este ca Dumnezeul metafizicii occidentale, un Dumnezeu mort, asfixiat în stufărişurile din iatacurile chiriarhale. Prins în polemicile naţionalist-ortodoxe ale primei jumătăţi de secol, creştinismul s-a topit în faţa istoriei naţionale, transformându-se într-o ideologie cu priză la mase. Am renunţat la veşnicie, la lumea de dincolo, pentru a trăi în mahalaua noastră cea de toate zilele. România acestui început de secol este o ţară de calcute, unde flacăra vieţii se aprinde şi se stinge sub privirile insensibile ale celor din jur. Ni s-a făcut deja scârbă de prezenţa plictisitoare a cerşetorilor prin metrouri, iar dacă fură, îi dăm pe mâna poliţiei. Mâine, poimâine o să plătim mercenari, să-i împuşte, ca prin Brazilia. La noi este mai rău ca-n Somalia şi Eritreea, unde seceta prelungită şi războiul au distrus totul. România a ajuns după 1989 «Etiopia Europei» (I. P. Culianu).
* * *
[14] Creştinismul mioriţic nu este cel din istoriile oficiale, el se apropie mai degrabă de folclorismul lui Crainic. Spiritualitatea românească nu este una pur creştină, cum afirmă istoricii creştini şi teologii protocronişti autohtoni, ci mai degrabă un folclorism interesant, care amestecă elemente păgâne, practici religioase neopăgâne cu idei şi principii creştine. Dacă am elimina partea necreştină din «tradiţiile noastre creştine», creştinismul mioriţic ar fi un fel de creştinism reformat, cu pereţii goi şi reci. Frumuseţea creştinismului nostru o dau tocmai datinile şi obiceiurile păgâne care, la adăpostul noii religii, s-au metamorfozat în rituri şi «tradiţii creştine». Ţăranul român crede mai mult în superstiţii decât în icoane şi-i este frică mai mult de descântece, blesteme şi vrăji decât de Judecata de Apoi. Cine nu a fost descântat măcar o dată de deochi cu misterioasele descântece populare, unde se întâlnesc practici păgâne şi «Tatăl nostru», binecuvântări creştine şi scuipături rituale? Cine vrea să înţeleagă creştinismul românesc, nu trebuie să meargă la Biblioteca Universitară sau cea a Academiei. Să-şi ia rucsacul şi să urce prin Carpaţi, acum, cât mai sunt ţărani care-şi blesteamă vecinii şi le deoache animalele şi nu au emigrat cu toţii la muncă prin Occident. Să le asculte descântecele, pentru că descântecul este cea mai sublimă simbioză a spiritualităţii româneşti. Poţi ajunge nemuritor la Academie fără să cunoşti sufletul românesc, dacă citeşti doar istoriile oficiale. Sunt mulţi care au ajuns şi predau aceste istorii prin zecile de facultăţi particulare, fără să aibă habar de ceea ce reprezintă adjectivul «românesc». Ţăranul român n-a ajuns definitiv la Muzeul Satului, cu toate că nu a rămas decât o idee din ţăranul de altădată. Babele noastre hâtre mai dau în boghi pe ascuns, mamele mai pun busuioc odraslelor sub perini de Bobotează, la nunţi se mai taie cozonacul pe capul miresei, ursitoarele sunt nelipsite, după mort se sparge ulcica şi cu aţa mortului se leagă cununii. Trist va fi când acestea n-or mai fi decât pe discuri de la romanticul Electrecord şi vom auzi doar «Hai să-ţi dau cu ghiocul!» prin Piaţa Matache şi muzica copilului minune prin Berceni! Acesta este creştinismul românesc: un folclorism trăit anonim şi nu o istorie presărată cu momente cruciale. Istoria neamului românesc nu este una bogată în personaje mitice. Totul s-a petrecut la nivelul omului de rând, departe de marea istorie. Şi totuşi, în neistoria valahă, celebrul necunoscut Vasile Lovinescu a găsit înţelesuri şi simboluri care dau o oarecare importanţă puţinelor noastre coborâri în istorie. Neamurile care locuiau versanţii Carpaţilor s-au trezit, la capătul a câtorva veacuri, vorbitorii aceleaşi limbi şi purtătorii aceloraşi tradiţii. Impunând astăzi date epocale şi canonizând personaje istorice, nu vom schimba în bine trecutul, ci vom maimuţări memoria unor personalităţi care aveau toate calităţile, în afara aceleia de Sfânt.
* * *
[15] O boală necruţătoare se va abate asupra Bisericii Ortodoxe Române în secolul în care tocmai am păşit: ICIOGLĂNIA. Se pare că, nu peste mult timp, Biserica va fi «cârmuită» de icioglani. Istoria unui icioglan nu poate fi niciodată istoria unui mec, pentru simplul motiv că icioglanul nu-i un mec, el este un codoş. Icioglanul nu-i mârlan, e chiar un tip subţire. Icioglanul este tot timpul în primele rânduri, cu ochii după flash-uri şi microfoane. Icioglanul nu doarme niciodată. Dacă muritorul de rând visează umbre şi chipuri din trecut, el visează la chipuri pe care nu le-a văzut niciodată. Icioglanul este un vizionar. Nimeni nu are curajul să polemizeze cu icioglanii. Doar preotul I. Buga a ridicat privirea şi a ajuns în faţa Consistoriului Bisericesc. Chiar dacă ai noştri n-au avut o Inchiziţie, au avut alte mijloace de constrângere, mai curate, care funcţionează şi în zilele noastre: caterisirea, adică excluderea din rândul clerului şi interzicerea oficierii cultului divin. Această metodă a mers sub toate regimurile şi prin toate ţările ortodoxe. Chiar serenisimul Patriarh de Constantinopol, la cererea turcilor, l-a caterisit pe Antim Ivireanul. Asta nu scuză caterisirile care au urmat pe plaiurile «Mioriţei», mai ales în ultimul secol. Dimpotrivă, dacă nefericitul Patriarh de Constantinopol risca să-şi piardă capul, mitropoliţii şi patriarhii noştri n-ar fi pierdut mare lucru dacă refuzau să se desolidarizeze de preoţii Bisericii lor. Pentru câteva avantaje trecătoare ei n-au întors spatele doar suferinţei acelor oameni, mai mult, ei i-au condamnat şi le-au luat şi singura posibilitate de a-şi câştiga o pâine. Am putea crede că aceste fapte sunt de domeniul trecutului, dar constatăm că această practică a caterisirii este actuală şi conducerea Bisericii nu ezită să o folosească. Deocamdată icioglanul este marginal, adică n-a ajuns la Eforie, dar va ocupa, din ce în ce mai mult, peisajul existenţei noastre. Dacă, acum ne permitem să-l ironizăm, într-o bună zi, într-un viitor nu prea îndepărtat, va trebui să învăţăm şi noi să rânjim ca icioglanii. În acea zi nu vom fi mai săraci, nici mai nefericiţi decât astăzi, dar feţele noastre nu vor mai fi oglinda sufletelor, ci măşti spoite cu varul duplicităţii cotidiene. Pentru ca acea zi să fie cât mai departe, ar trebui să lăsăm făţărnicia de o parte şi, riscând interesele mărunte, să arătăm icioglanii cu degetul şi chiar să-i punem după «gratii». Dacă nu vom face aceasta astăzi, mâine vom fi noi trimişi la «ocnă», pentru că, în împărăţia icioglanilor, cine nu este icioglan este împotrivă. Să dea Dumnezeu ca aceasta să nu se întâmple, iar Biserica să nu încapă pe mâna icioglanilor, care nu aşteaptă decât apusul teoctistului şi al bătrânilor, pentru a orweliza ceea ce a mai rămas humanoid în «ferma animalelor».
* * *
[16] După două mii de ani de la întruparea Fiului, Bisericile au ajuns simple oficii de prestat servicii mortuare, iar preoţii, funcţionari cu leafă de la stat, plini de necazuri şi greutăţi, umiliţi de ierarhi şi dispreţuiţi de clasa noilor îmbogăţiţi. Se ridică zeci de biserici în fiecare an, iar oraşele României nu au case pentru oamenii fără adăpost ori cantine pentru săraci. Câteva zeci de asociaţii filantropoide şi câteva capele prin spitale nu sunt decât picături de apă în oceanul nevoinţelor năpăstuiţilor acestui neam. De la copiii abandonaţi şi până la bătrânii muribunzi de prin căminele uitate de lume, totul este un întreg univers de lipsuri şi dureri. Statul nu are bani, Biserica este săracă şi totuşi, primul risipeşte bani pe proiecte economice falimentare, iar Biserica a căzut într-un megalomanism fără limite. Rămâi înmărmurit când mergi prin oraşele României şi descoperi temelii ale unor catedrale, ce-ar putea adăposti toţi abandonaţii de prin (auto)gări. Suntem în China lui Mao sau în Coreea de Nord? Pentru cine construim asemenea mastodonţi de fier şi beton? Bisericile şi aşa sunt goale! Cine o să umple noile hale friguroase şi neprimitoare? Conform datelor oferite de Biserică, între 1996 şi 2000 s-au construit peste 1000 de aşezăminte religioase, dintre care aproape jumătate de către ortodocşi, care se vaită că nu au bani! Cum Bucureştii nu erau destul de schimonosiţi, ierarhii ortodocşi au decis să construiască o Catedrală a Mântuirii Neamului, ca şi când mântuirea se face ca munca la CAP, adică la grămadă. Nici măcar atât nu au reţinut din şcolile teologice mai marii noştri, că mântuirea este individuală şi nu se face la grămadă! Institutele de cercetare medicală închid porţile, unul după altul, şi elitele României fac donaţii pentru catedrale, obiective turistice pentru japonezii care vin la Bucureşti să se fotografieze lângă Casa Poporului. Ultimul amplasament propus pentru catedrală este la umbra Casei Poporului. În felul acesta japonezii vor avea, pe acelaşi diapozitiv, şi Casa Poporului şi Catedrala Mântuirii Neamului, două simboluri triste ale nefericirii acestui popor blestemat, care a avut parte de pământuri bogate, dar de conducători proşti. Cu banii risipiţi pe aceste ziduri ale ruşinii s-ar fi putut construi case pentru săraci şi cămine primitoare pentru orfani. Construim aceste temple pentru a linişti orgoliile unor ierarhi, care se şi văd pictaţi pe pereţii acestor betoane. Pentru unii slujitori, ieri membri de frunte în FDUS şi MAN, azi titulari la Academie, important este eternizarea numelui şi a chipului de câţiva metri pe un perete de beton armat.
* * *
[17] Multe din aceste «nenororici» le aflăm cu uşurinţă din hebdomadarul mioriţismului nord-danubian, «Vestitorul Ortodoxiei». Ce citeşte creştinul amărât în «Vestitorul Ortodoxiei»? Întâlnirile diplomatice ale Fericitului! Explicaţii credule ale fenomenelor religioase, date de universitari horthodocşi, specialişti în ale liturgicii, articole pe care le publică apoi în volum. Scrisori antiecumenice, trimise redacţiei de nu ştiu ce bezmetic «popă Izmană» din Olteni, care protestează, săracul, în limitele inteligenţei sale, contra sectelor care vor să ne vândă ţara! Dacă asta numim noi, ortodocşii, presă, atunci nici nu are rost să ne răcim gura. Dacă vreunul din ecleziarhii din Dealul Mitropoliei crede că oficiosul BOR este un jurnal, în înţelesul european al termenului, atunci fie el este nebun iar noi antiortodocşi, fie el este un idiot, iar noi nişte proşti, pentru că le permitem să-şi bată joc de sentimentele religioase ale unei naţiuni şi nu-i luăm de guler să-i băgăm la balamuc. Dar în colţul nostru de Europă totul are o altă dimensiune, iar viaţa nord-dunărenilor se desfăşoară după alte criterii şi se măsoară cu alte valori. În Ţara spoitoruluifane apele curg din aval în amonte, copacii cresc cu rădăcinile-n soare, oraşele devin sate cu câini turbaţi, satele au ajuns oraşe cu vile rustice. Biserica a întors spatele cerului şi stă la masă cu minciuna, omenia şi bunacuviinţă sunt sinonimele omului prost şi flămând. De ce ar semăna vestitorul ortodoxismului mioriţic cu «La Croix» sau «Osservatore Romano»? Ironie a culturii române, unul din cei mai buni jurnalişti ortodocşi ai momentului este un fost om de casă la Eugen Barbu, Dan Ciachir. Acesta este unul din cei mai informaţi gazetari creştini, care a ţinut o rubrică în anii nouăzeci, la «Cuvântul». Din punct de vedere teologic, cronicile sale sunt mult mai interesante decât toate oficioasele BOR. Dovada, succesul celor trei volume ale cronicilor din «Cuvântul». Editorialele sale din «Ziua» despre «scolasticizarea învăţământului teologic», scrise în stil naionescian, sunt un semnal de alarmă despre «doctorandizarea teologiei» şi lipsa duhovniciei din palatele episcopale, despre «duhul impotenţei spirituale» care planează deasupra facultăţilor de teologie ortodoxă din România. Interesantă «reforma învăţământului teologic» pe care o recomandă tânărul teolog Mihail Neamţu, dar cine să o facă? Noii ierarhi, aleşi după 1989, despre care se crede că fac parte dintr-o structură paralelă a Bisericii numită Biserica Creştinilor Ortodocşi Tradiţionali a Valahilor de Pretutindeni, ultimul şi cel mai grav pericol care ameninţă ortodoxia românească? Deşi presa bisericească nu spune o vorbă, ameninţarea sciziunii BOR este un pericol iminent, iar serviciile secrete ar putea lămuri multe… Aceasta cu atât mai mult cu cât membri ai acestei organizaţii bisericeşti semi-clandestine fac parte din ierarhia BOR şi din administraţia superioară a Bisericii. Singurul care a ieşit în media este jurnalistul Silviu Alupei. În ciuda dezvăluirilor senzaţionale şi bine argumentate, BOR nu a luat nici o poziţie oficială. Gravitatea acestui pericol este dovedită şi de faptul că subiectul a ajuns pe masa serviciilor secrete, iar surpriza cea mai mare va fi atunci când se va dovedi că această structură paralelă cu nucleul la Cernăuţi nu este decât o construcţie a serviciilor secrete române şi ruseşti. Patriarhul participă la sesiuni ale Academiei alături de «eternul Simion», teologii, în atotsuficienţa lor, scriu tratate despre măreţia ortodoxiei, iar vipere în sutană cu engolpion sapă la temelia creştinismului românesc.
* * *
[18] Prin anii ‘30, cei din teapa cioranului, ai «Crinului Alb» şi ai ionesculuieugen se războiau cu babalâcii acelor vremuri. Noi, cei de astăzi, nici prin cap nu ne trece o asemenea trăsnaie. Ne aşezăm la umbra lor protectoare şi aşteptăm să le luăm locul. Şi la Facultatea de Teologie şi la Grădina Zoologică a Academiei. Şi noi, la rândul nostru, o să luăm sub aripele noastre alte fiinţe care vor aştepta să ieşim la pensie, «că de n-o fi, nu s-ar mai povesti». Nici vorbă de schimbare. Aşteptăm să ne vină rândul. Şi-o să se facă seară şi peste secolul acesta, şi-or să mai fie şi alte secole. Şi va fi din nou seară şi dimineaţă şi nimic din ce-i cu neputinţă n-o să se întâmple culturnicilor teologi români şi netrebnicilor inspectori bisericeşti. Polemizează cu ei şi-or să te numească heretic! Vrei să fii declarat vândut catolicilor? Scrie o carte obiectivă despre creştinismul românesc şi pun ortodocşii pe tine toată tălibănimea legionară, de nu mai scapi nici în fericitele braţe ale Patriarhului! Scrie ceva care să contrazică poziţiile oficiale ale ortodoxiei olahe şi sar şi zamfireştii şi cândeştii! Aminteşte de «fondul nostru nelatin» şi-o să pună teologii academoşi toată Şcoala Română din Roma pe tine, plus theodoreştii şi drăganii, cu toţi tracii lor imaginari ! «Noi suntem români» este sloganul poporănimii române, adică «noi suntem ortodocşi», deşi în jurul nostru sunt vreo trei milioane de cetăţeni ai altor etnii şi confesiuni religioase. Nu suntem departe de ruşi, unde catolicii nu sunt recunoscuţi ca Biserică şi nici de greci, unde aceiaşi catolici nu au dreptul să efectueze stagiul militar, nefiind consideraţi cetăţeni cu drepturi depline. Dacă mai adaug că prima episcopie atestată la începutul mileniului al II-lea este una catolică şi asta pe pământul Vrâncioaiei, pe la Odobeşti, unde prin secolul al XIII-lea aveam mai mulţi cumani decât români, mai mulţi «catolici» decât «ortodocşi» sau că a doua episcopie atestată în mileniul trecut este tot una catolică, undeva prin Nordul Moldovei, ori că prima adevărată şcoală a fost Colegiul Latin de la Cotnari (fondat în 1562, sub conducerea lui Ioan Sommer), risc să creez seisme în căpăţânele goale ale celor care au crezut şi mai cred că pe plaiurile moldo-valahe existau ortodocşi încă înainte de căderea Romei. Să nu mai idealizăm istoria şi creştinismul românesc! Să le vedeam aşa cum au fost, nu cum ar fi trebuit să fie. Să luăm creştinismul românesc medieval cum ni-l povesteşte cronicarul, pentru că, în toată subiectivitatea lor, cronicarii au trăit în acea lume şi creştinismul medieval românesc este mai aproape de cel al cronicarilor decât de «lumea brâncovenească» a Gabrielei Gabor (Gabriela Gabor, Lumea brâncovenească. Eseu în istoria civilizaţiei româneşti, Bucureşti, 2002) sau cea a atemporalelor murale picturi moldave descrise filosofic de Anca Vasiliu (Vezi doar Anca Vasiliu, La traversée de l’image. Art et théologie dans les eglises moldaves au XVI-ème siècle, préface d’Olivier Clement, Paris, 1994 ; Id., Monastères de Moldavie: XIVe–XVIe siècles. Les Architectures de l’images. Préface d’Olivier Clement, Bucureşti – Milano – Paris, 1998). Lumea acestora din urmă este prea încărcată de poezie şi filosofie, prea barocă şi prea frumoasă pentru a fi adevărată.
* * *
[19] Suntem o naţie cleptomană dintru începuturile vieţuirii noastre. Nu ne-au stricat turcii sau grecii. În secolul al XV-lea se fura pe rupte. Ca să stârpească această nelegiuire, renascentistul principe Ţepeş a tăiat mâini şi capete. După moartea lui Ţepeş, hoţia a redevenit sport naţional. Cinci sute de ani mai târziu, legionarii vor aplica aceeaşi politică românilor. După eşecul legionarilor, sportul rege continuă să pasioneze viaţa noastră. Suntem mai lipsiţi de caracter decât mulţi din sălbaticii junglelor amazoniene, pentru care proprietatea este un lucru sacru. A atinge proprietatea cuiva înseamnă a întina spaţiul sacru al aproapelui. La noi, popor creştin, spaţiu sacru nu există decât în studiile cercetătorilor fenomenelor religioase. Toate teoriile acestor cercetători, care de altminteri ne îndulcesc sufletul, nu ţin în faţa realităţii. Uneori, muierile de pe la ţară şi de prin mahalalele proletare aruncă fecalele în ograda vecinilor, ca să-i «spurce»! Acesta-i creştinismul românesc, autentica spiritualitate românească, cu vrăji şi (des)cântece de moarte şi oricât ar căuta savantul Andrei Oişteanu explicaţiuni despre anumite practici şi obiceiuri ale istoriei de început a neamului nostru, trebuie recunoscut că, de la Vasile Pârvan încoace am idealizat prea mult şi mulţumim lui Dumnezeu că, de vreo câţiva ani, unii istorici români în frunte cu Lucian Boia au început să demitologizeze lumea românilor de ieri. Destul cu imaginea idilică a fecioarei care năştea la patru luni după nuntă! Baltagul nu-i o poveste despre frumuseţea păstoritului la români sau despre metafizica transhumanţei. Imaginea biblică a blândului păstor nu are nimic comun cu păstorii români şi ocupaţiunile lor. Dar Mioriţa, această Iliadă a Europei răsăritene? Ei, bunii păstori, craii înălţimilor, ce pun ei la cale? Clonatul mioarelor? Ne adăpăm din surse trunchiate, mai ales din Herodot, pe care-l citim cu şablonul şi ne imaginăm că la Sarmizegetusa se compuneau Upanişade, iar De la Zalmoxis la Gengis-Khan (M. E.), pe plaiurile noastre au fost numai mistici şi cititori în stele. Mai vine şi Vlad Ionescu cu năzbâtiile sale nostradamice, de-ţi vine să crezi că pe culmile Carpaţilor se află Tibetul şi despre România se vorbea mai-nainte ca aceasta să poarte acest nume. Cădem într-un soi de patetism patriotard şi vorbim despre creştinismul românesc ca despre o culme a spiritualităţii creştine, uitând că moldovenii şi muntenii s-au războit tot evul mediu românesc de se minunau şi străinii de ura dintre români. Dacă-l citeşti pe Iorga cazi într-un fel de melancolism de două parale şi zici că-i de ajuns să fii român ca să te mântuieşti. Este drept, am avut Filocalia în limba poporului cu mult înaintea vecinilor. De aici şi până la afirmaţii că românii au fost şi că mai sunt un popor filocalic este o distanţă lungă. Ca să faci asemenea afirmaţii trebuie să fii de-a dreptul iresponsabil şi lipsit de orice obiectivitate. Nu cred că ţăranii români aveau acces la Filocalie, mai ales că ei erau, în parte, analfabeţi. Suntem un neam creştin ca toate celelalte şi avem calităţile şi păcatele noastre. Uneori am fost intoleranţi cu minorităţile şi prin satele româneşti bântuia stafia iudeului ucigător de prunci şi încă se mai spune că evreii folosesc pentru pască sânge de copil creştin. Dacă se converteau la creştinism nu o făceau de voie sau din convingere, ci de frică (Vezi Mihai-Răzvan Ungureanu, Convertire şi integrare religioasă în Moldova la începutul epocii moderne, Iaşi, 2004) !
* * *
[20] Teologii valahi au făcut ca şi ceilalţi intelectuali români până-n 1989: au închis ochii să nu audă vaietele celor care urlau după Adevăr şi cu sutanele lor grisonate au acoperit atrocităţile comise în România. Cum scriitorii n-au aderat la «Mişcarea Goma», excepţie Ion Negoiţescu şi Ion Vianu, nici preoţimea română n-a simpatizat cu «Momentul Calciu». Doar câţiva preoţi mai curajoşi au avut demnitatea să-i ia apărarea. Nefiind nişte nume cunoscute, nu s-au bucurat de mediatizarea Monicilor la Paris, fiind declaraţi nebuni de către statul român şi caterisiţi de către fostul şi actualul Sinod, din care făcea parte şi actualul Patriarh. A revăzut acest Sinod, după 1989, oficial, caterisirile făcute la comandă politică, înainte de 1989? Au fost reabilitaţi preoţii pedepsiţi pe nedrept de Biserică, la cererea statului comunist? Acelaşi Sinod, care condamnase deja în 1954 pe monahii de la Mănăstirea Sihastru (Vrancea) şi monahiile de la Mănăstirea Vladimireşti (Galaţi), cu binecuvântarea Episcopului Antim al Buzăului, care le avea în grijă duhovnicească, şi cu complicitatea tăcută a unor nume celebre ale ortodoxiei de mai târziu, Andrei Scrima, Sandu Tudor, Arsenie Papacioc şi chiar marele Cleopa. Tot ce s-a «ridicat» în prima jumătate de secol, s-a dărâmat sistematic în deceniile care au urmat. Dacă, astăzi, se poate vorbi despre o teologie românească, aceasta se datorează generaţiei de teologi născute înaintea primului război, teologi care au creat o teologie românească şi din rândul cărora mulţi au pătimit prin catacombele României din anii ‘50. Deşi în ultimul timp s-au publicat câteva studii româneşti despre Biserica şi teologia ortodoxă din secolul al XX-lea, din păcate, nu există nici o lucrare de referinţă, deoarece, tot ce s-a scris poartă pecetea atemporalităţii stilului cazaniilor, iar limbajul este unul liturgico-pastoral.
* * *
[21] Exceptând perioada anilor ‘50, când puşcăriile României erau pline de oameni în sutană, după dezgheţul de la jumătatea deceniului şase, reacţiile anticomuniste dinspre lumea bisericească au fost izolate şi, spre ruşinea ei, în Biserică n-au existat călini-nemeşi dispuşi să-şi dea foc în faţa Patriarhiei Române atunci când bisericile au început să fie rase cu buldozerele. Numeric, am putea să arătăm generaţiilor de astăzi că Biserica a avut martirii ei în lumea şi universul concentraţionar al «obsedantului deceniu», şi unele lucrări dovedesc acest fapt. Dar nu asta-i menirea Bisericii? Să fie mărturisitoarea adevărului, să stigmatizeze minciuna! Să nu ne îmbătăm cu Brifcor! Cei peste două mii de slujitori ai Bisericii (ortodocşi, uniţi, catolici, neoprotestanţi) care au trecut prin temniţele comuniste nu justifică colaboraţionismul şi servilismul de care a dat dovadă Biserica în relaţiile sale cu statul comunist, din 1948 şi până mai ieri. În 1990, un fost deţinut politic, pr. Gheorghe Drăgulin, unul din tinerii teologi români ridicaţi de Securitate de la orele de curs ale Institutului Teologic din Bucureşti şi trimis la Canal prin anii ‘50, intra în corpul profesoral la vârsta când colegii săi de generaţie se gândeau la pensie. Pentru el viaţa universitară abia începea, iar conducerea facultăţii nu ştia cum să-l marginalizeze, ca şi când prezenţa acestei persoane mereu zâmbitoare era pentru ei ceva incomod. Decan era Dumitru Popescu, actualmente academician şi prodecan era Dumitru Radu. Preotul Drăgulin era omul care refuzase compromisul, ei erau produsele mezalianţei teologiei valahe. El venea după patru decenii de marginalizare, cu zâmbetul pe buze. Ei terminau o carieră de patru decenii de minciună şi corupţie. Asta o credeam atunci, în 1990. Acum, după mai bine de un deceniu, ei sunt tot ce-au fost «şi mai mult decât atât» şi sunt abonaţi, ca tot românul cu studii medii şi superioare, la «România Mare», «Şi totuşi iubirea», «Flacăra lui Adrian Păunescu», «Tricolorul»! Pe deasupra sunt membrii ai Academiei şi li s-au dedicat volume omagiale.
* * *
[22] În şcolile teologice din anii ‘80 se livra seminariştilor un subtil fundamentalism orthodox à la Sorin Dumitrescu, explicându-li-se cu argumente de sfertodocţi că noi, ortodocşii, eram cei mai tari şi cei mai mari. Jucam fără să ne dăm seama rolul ingrat a lui Bulă, dar fiecare credea că cel de lângă el este Bulă. În fond eram mai proşti ca-n bancurile cu Bulă, iar Bulă, ce-l din bancuri, era mai religios decât noi. Din când în când veneau în vizită personalităţi agreate de regim, tip Zoe Dumitrescu-Buşulenga, alias Maica Benedicta, Bartolomeu Anania etc. şi încercau să ne arate cât de fericiţi ar trebui să fim că ne-am născut români ortodocşi. Din acele promoţii caraghioase, unii şi-au urmat vocaţia, alţii sunt prin capitale europene la înalte studii! Din nefericire, mare parte din aceşti tineri «studioşi» nu au nici cea mai vagă idee despre cultura română şi despre locul teologiei în iconomia acestei ţări. Şi aceasta, pentru că, cine poate să ajungă cu o bursă groasă pe malurile Senei, ale Rhinului, ale Rhonului şi chiar ale Dunării în amonte, dacă nu, cei cu fruntea plecată, gata în orice moment să lingă picioarele stăpânilor? Ajunşi prin străinătăţi, scormonesc în tolba cu subiecte doctorale şi-auzi titluri de teze de doctorat: «Cădelniţa la români»; «Metafizica tămâiei» etc. Patru, cinci ani cu o bursă consistentă pui început bun vieţii. Te întorci în ţară, un cadou pe ici, o atenţie pe colea, mai pleci la câte o bursă de limbă şi ajungi profesor universitar la Facultatea de Teologie sau profesor la una din manufacturile mioriţice. Adevărată «tinereţe fără bătrâneţe»!
* * *
[23] Trăim un neorasism modern, subtil şi periculos, pentru că nu-l putem numi. Vrei să exprimi liber ceea ce gândeşti? Ţi se pune pumnul în gură. Dacă până în 1989 ni-l puneau lacheii unei ideologii inumane, acum ni-l pun trepăduşii paranoici ai naţionalismului etnico-religios. Îmi amintesc cu ruşine că aparţin temporal momentului când Petru Creţia a fost căsăpit de mineri în 1990 şi tot în acel an, participând la înmormântarea arhimandritului Benedict Ghiuş la Cernica, pe 13 iunie 1990, nu mai puteam reveni în căminele studenţeşti de frica minerilor. Au fost clipele când ura a atins paroxismul în sufletele românilor, iar noi, românii, în acel moment, ne-am rupt de spiritul lumii europene şi ne-am adăugat bandelor barbare ce jefuiau odinioară negustorii pe drumul Levantului. Cine erau acei tâlhari cu bâte, care au terorizat Bucureştii în mai multe rânduri? Unguri? Secui? Saşi? Aurolaci? Satanişti? Unde era personalismul energetic al lui Rădulescu-Motru? Românismul folclorizant al lui Crainic? Ortodoxismul filosofico-dogmatic al lui Nae Ionescu? Românismul spiritualizat al lui Dumitru Stăniloae? Ce dimensiune avea atunci existenţa românească? Nu regăsim în «arhetipurile» lui Horia Bernea de la Muzeul Ţăranului Român nimic din realitatea satului valah. N-o fi acest spaţiu aseptizat, proiecţia imaginară a antropologilor valahi? Nu este acest muzeu creaţia idealistă a ceea ce cred unii despre ţăranul român?
Va urma