Pentru cine bate inima mea? zise omul.
Hoaţo, credeam că tu eşti doar a mea! Credeam că eşti legată bine în colivia mea de oase! dar nuuuu!! Nu mai eşti a mea! zise omul şi se aşeză întristat la marginea cărării. Vântul deşertului se porni uşor precum o mângâiere, învârti nor fin de nisip, amestecă în el frunze şi pene, scaieţi şi ramuri uscate, mătură albia seacă a râului şi se opri, aşa cum începuse, ca o şoaptă.
Pereţi de rocă se ridicau pe margini, zbârciţi, cu riduri adânci. Păsări clădiseră cuiburi în cavităţile obrazului lui. Smocuri groase de frunze şi petale se învârtiseră în crăpături şi curgeau în ghirlande vesele. Aripi tăiau liniştea cerului. Cu vuiet mare se prăvăleau ici colo blocuri de piatră fărâmicioasă şi răni adânci se deschideau în carnea pământului.
Omul îşi privi mâinile:degete lungi şi fine, pielea încă tânăra şi albă, palma netedă. Mâinile omului erau frumoase şi înţelepte: ştiau să măsoare proporţiile obiectelor, să mestece culoarea, să rupă lemnul cu dalta, să şlefuiască roca, să dănţuiască uşor cu pensula pe pânză. Mâinile lui erau demiurgi şi năşteau lumi, poveşti în pigmenţi, vise în lemn şi iubire în piatră. Omul sufleca mânecile şi şi trecea palmele mari peste curbura rece a stâncii, peste obrazul de fibră al lemnului şi ele înviau şi ele fremătau.
Şi uite cum stătea omul în albia seacă a deşertului. Se gândea la Da Vinci şi la Vermeer. Nisipuri colorate înţepeniseră în tăcerea malurilor.Ele jucau în lumina deşertului în nuanţe de roz şi violet. Colţuri se hlizeau negre şi făceau umbre ca aripi de corbi fantastici pe cer, ziduri întregi galbene se sumeţeau spre înalt şi pereţi verzulii tremurau sfioşi descojindu-se. Soarele apunea totdeauna în mari guri de ocru intens şi neruşinat.
Mâinile bărbatului stăteau cuminţi în poală. Dar palmele fremătau dor de atingeri. Şi palmele erau îndrăgostite.
Pentru cine bate inima mea? zise omul. Nimeni nu răspunse cu vorbe. Dar gândul merse tiptil şi se ridică spre tâmplă şi acolo încolţi frumos şi începu să crească lujeri şi flori şi se gândi la Seraphina şi marile ei panouri de lemn înflorat. Apoi florile se ofiliseră şi se făcură ghicitori verzi ce pluteau prin aer şi se făcuseră ceasuri lichide în căldură şi simţi o boare de Magritte şi un zâmbet şmecheros de Dali. Apoi omul scutură capul să alunge gândul, dar nu avu nici o şansă căci gândul era iute şi schimbător, el se îmbracă în lumina lui Caravaggio şi pe sub pleoape îi trecu caravana sofisticată şi demnă a lui El Greco.
Mâinile omului ţineau o inima vie. Mâinile omului ţineau inima ei în palme. Şi ea zvâcnea cu sânge şi mare zgomot şi mâinile lui se făcuseră roşii şi violet şi ocru. Gândul se suci şi se înverşună sub tâmplă şi explodă în toate culorile. Gândul omului era un curcubeu şi era iubire.
În depărtare se zări o nălucă, ea venea cu inima în palme şi zâmbea.Atunci omul ştiu pentru cine bate inima lui. Închise ochii şi aşteptă inimă peste inimă, palmă peste palmă, buză pe buză, roşu peste roşu.
Nisipurile colorate erau înţepenite in maluri înalte şi un vânt de deşert adună cununi de spini şi flori.