ORTODOXIA MIORIŢICĂ
Creştinismul valah, de la gotul Ulfila
la evreul Wurmbrand
Lucrare aparuta la Editura Pallas, Focşani, 2006, preluata cu permisiunea autorului
ORTODOXIA MIORIŢICĂ
Creştinismul valah, de la gotul Ulfila
la evreul Wurmbrand
Lucrare aparuta la Editura Pallas, Focşani, 2006, preluata cu permisiunea autorului
În loc de prefaţă
Într-o regiune pe care huntingtonlogii ultimilor decenii o situează ba în centrul Europei, ba la Est, ba în Balcani, cu veacuri în urmă trăiau ascunse prin păduri nişte triburi horthodoxe, pe care osmanlâii le-au numit, nu pe nedrept, ghiauri. Ei înşişi se considerau ghiauri şi fiecare trib purta alt nume, până când, prin intrigile sfântului părinte şi ale confederativei Viene, un trib din acestea trei s-a trezit cu «jalba-n proţap» la Roma, «unit» cu Roma, pe la 1700. Aşa am descoperit lupoaica şi pe italieni şi nu mult a lipsit să cozăm în limba ochioasei patapieviciene Beatrice. Eram, în sfârşit, urmaşii Romei, cum algerienii erau, pe la începutul secolului al XIX-lea, urmaşii astericşilor şi obelicşilor. După ce am învăţat lecţia de istorie şi-am aflat câte ceva despre ăi (din) bătrâni, am început să construim hortodoxia şi-am zămislit «Mioriţa». Astfel am inventat, la sfârşitul secolului al XIX-lea, românismul, care nu are nimic cu romanitatea şi spaţiul c.-d.-pontic al gimbuticei marii. La început de mileniu trei, ideologic nu suntem departe de «Porunca Vremii» şi economic semănăm cu exmobuticele republici bananiere din anii romantici ai decolonizării. Pe meleagurile valahe, Biserica este aceeaşi ca acum o mie de ani, iar duhul Evangheliei a fost întinat de gălbeaza oiţei din poveşti. Aceleaşi mentalităţi folclorizante ca în anii Crainicului Nichifor, aceeaşi ortodoxie exclusivistă a mefistofelicului Nae Ionescu, acelaşi duh cu iz de «mistică a caftanului», taxată just de Vasile Băncilă. În cele 107 capete ale acestei lucrări am descris maniera în care duhul Evangheliei a fost pervertit de mezalianţa dintre ortodoxie şi românism, prin care Biserica a fost subordonată intereselor naţionale, fiind redusă la frontierele statale. În această horă naţionaloidă, oamenii bisericii s-au prins zdravăn şi dacă mâine va izbucni un război interetnic sau interreligios, aceşti oameni le vor binecuvânta steagurile de luptă, cum o fac ortodocşii greci, sârbi şi ruşi, uitând că Iisus Hristos Însuşi ne-a spus că «Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema». Ortodoxia mioriţică este formalismul nostru bisericesc şi nebunia care a cuprins România după 1989, când am pierdut simţul măsurii şi am început să construim biserici în toate intersecţiile şi parcurile ţării, abandonând tocmai omul sfâşiat de haosul tranziţiei. Or, Hristos nu S-a întrupat pentru ziduri şi betoane, ci pentru restaurarea firii umane distrusă de păcatul adamic. Dar asta nu interesează pe conducătorii Bisericii care se întrec în a raporta anual numărul de biserici zidite şi sfinţite. Va veni însă şi Ziua Judecăţii, când vom veni fiecare în faţa Dreptului Judecător. Eu cu aceste hârtii, ierarhii cu tablourile votive din megalomanicile construcţii. Vor fi de faţă şi cei care au murit de foame şi frig, uitaţi de Biserică prin orfelinate, aziluri de bătrâni, ospicii, spitale şi mahalale. Deşi forma acestei lucrări ar putea deranja anumite feţe bisericeşti, fondul nu este decât o simplă cronică a depărtării Bisericii de spiritul Evangheliei. A venit timpul să intrăm, din nou, în catacombe pentru că din creştinismul primelor secole nu a rămas nimic, iar viaţa noastră este o lungă ipocrizie, pe care o putem numi, fără să greşim, ortodoxie mioriţică.
Dedic aceste rânduri preoţilor umiliţi de ierarhi şi spoliaţi de şleahta de funcţionari bisericeşti – secretari, protopopi, consilieri, inspectori, vicari, care au adus aceşti sacerdoţi la stadiul de «sclavagism religios». Tuturor acestor «sclavi pentru Hristos» le ofer această carte scrisă din suflet, pentru că într-o zi eu însumi voi deveni, poate, «sclavul» acestor ipochimeni. Cei care conduc destinele Bisericii ar trebui să citească Sfânta Scriptură, să coboare printre oameni, să înveţe limba poporului, să asculte nevoile preotului de rând şi să nu uite că Fiul lui Dumnezeu s-a născut într-o iesle, nu într-un palat, a venit pentru cei săraci, a trăit în mijlocul pescarilor şi nu a leviţilor la templu, a murit pe Cruce, condamnat de preoţii evreii şi niciodată nu a locuit într-un palat cu hoarde de servitori cum locuiesc episcopii noştri astăzi.
[1] Ortodoxia mioriţică este stadiul ultim al siluirii mesajului iubirii Fiului lui Dumnezeu, «Carele, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt, şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om». Mioriţismul este temniţa de veci a creştinismului nord-dunărean şi cea mai mare ofensă pe care acest popor nefericit a adus-o Fiului lui Dumnezeu care «S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat şi înviat a treia zi, după Scripturi». În mioriţismul teologic valahiot, Evanghelia a ajuns o unealtă în mâna unei caste de sorginte fanariotă, pentru care drumul Golgotei nu a existat, iar Învierea nu-i decât o poveste sau prilej pentru pelerinaje la Locurile Sfinte. Dacă mâine vom fi martorii Parusiei, ideologii academicieni ai acestei erezii eclesiologice Îl vor crucifica, din nou, pe Iisus Hristos, pentru că ei nu se mai recunosc în chipul Treimic al Fiului. «Marele Inchizitor» imaginat de F. Dostoievski se poate naşte oricând în sânul atotsuficienţei românismului. Între două sejururi la zarcă, Petre Pandrea scria profetic, pe la jumătatea anilor ‘50, că ieromonahul Ioan-Silviu Iovan de la Vladimireşti va ajunge, într-o zi, Patriarhul României (Vezi Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, Bucureşti, 2001; Id., Călugărul alb, Bucureşti, 2003). Nu mult a lipsit ca, în primăvara lui 90, năuca societate civilă să-l aşeze în locul fugitivului Teoctist Arăpaş pe fostul duhovnic al Vladimireştilor, caterisit de Sfântul Sinod, în 1956, pentru simplul motiv că nu se înhămase la căruţa «Apostolatului social» a Patriarhului Justinian Marina, (Vezi Justinian Marina, Apostolat social, 12 volume, Bucureşti, 1948-1976. O culegere de predici şi cuvântări despre adaptarea Bisericii la noul regim instaurat în România la 6 martie 1945). În schimb, profeţia provocatoare a prea repede uitatului ontolog de la Păltiniş a devenit, paradoxal, realitate. «Dacă lumea de mâine nu va fi una de brute, va fi una de teologi» (Constantin Noica, Jurnal de idei, Bucureşti, 1990, p. 119), scria musceleanul în carnetele sale, pe la sfârşitul anilor ’60. La începutul secolului al XXI-lea suntem deja o ţară de foşti activişti de partid deveniţi teologi semidecoţi, de intruşi obscuri, ajunşi specialişti în cele sfinte, de agronomi cu studii la fără frecvenţă unşi, peste noapte, slujitori ai Bisericii. Manufacturile laico-ecleziastice produc, de mai bine de un deceniu, cateheţi idioţi pe bandă rulantă şi profesori de teologie atei. Chiriarhii cu seminarii şi facultăţi de teologie au din ce să trăiască şi România are cei mai mulţi teologi pe cap de locuitor. Nu înseamnă că poporul român este un popor religios, ori că românii au o dispoziţie particulară pentru cele sfinte, deşi România are cele mai multe mănăstiri pe cap de locuitor din Europa, iar capitala României este unul din oraşele cu cele mai multe biserici din lume. Suntem singurul popor fără eretici, cu cele mai puţine mişcări sectare, unde mănăstirile ajunseseră, pe timpul comunismului, un fel de ceapeuri, iar ignoranţa a făcut să rămânem, de două mii de ani, în sosul căldicel al cazaniilor şi în şoricăraia de la pangarul din pronaosul bisericii. «Or, nu ştiu cum stau lucrurile cu religiozitatea românească; ea nu mi-a produs o impresie adâncă. Cei mai înalţi prelaţi mi-au părut acolo nişte paradoxuri vii, în măsura în care lasă să li se vadă un exterior care, pentru mine, cel obişnuit cu Rusia, apare asociat indisolubil cu gravitatea şi cu stricteţea, deşi în realitate ei sunt mai degrabă nişte abaţi ai secolului al XVIII-lea; despre unii dintre ei erau colportate cele mai galante aventuri, care abia dacă le dăunau reputaţiei», scria, între cele două războaie, Hermann Keyserling despre religiozitatea valahă şi feţele noastre bisericeşti (Citat din ediţia românească, H. Keyserling, Analiza spectrală a Europei, traducere de Victor Durnea, Iaşi, 1993, p. 280). Din nefericire, rândurile austriacului sunt dureros de actuale şi ar trebui să dea de gândit fanarioţilor îmbrăcaţi ca nişte paşe de raiale turceşti din «palatele brâncoveneşti». Rotaţia cadrelor din conducerea şi administraţia bisericească şi cele câteva nume de episcopi, numiţi în primăvara mineriadei iliesciene nu au schimbat cu nimic politica Bisericii Ortodoxe Române (BOR). Cumetreala vieţii bisericeşti şi intransigenţa pe care le manifestă BOR-ul în raporturile cu celelalte culte amintesc de românismul exclusivist al anilor ‘30. Dacă, atunci, Constantin Rădulescu-Motru, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Dumitru Stăniloae and co justificau, prin false silogisme, mioriţismul ortodox, acum, după experienţa gherlelor anilor ’50, unde ortodocşi, catolici, greco-catolici, protestanţi şi neoprotestanţi s-au împărtăşit din acelaşi potir, nu mai avem dreptul să vorbim de «ortodoxie şi românism». În plus, noi, ortodocşii, am fost temnicerii unor ierarhi greco-catolici, pe vremea când aceştia aveau domiciliu forţat în mănăstirile ortodoxe de pe lângă Bucureşti et ailleurs. Neretrocedarea de către ortodocşi a lăcaşurilor de cult şi a imobilelor greco-catolicilor, la peste un deceniu de la schimbarea regimului, este un act de o gravitate extremă. Ultimul proiect de Lege a Cultelor din 2005, aflat încă pe site-ul Ministerului Culturii şi Cultelor, nesemnat de greco-catolici, pe bună dreptate, adânceşte prăpastia dintre Bucureşti şi Blaj, iar mazilirea greco-catolicilor, în 1948, rămâne o pată neagră pe obrazul BOR-ului, pe care, culmea iresponsabilităţii, ortodoxia valahă nu şi-a asumat-o decât în parte. Ridicarea Mitropoliei greco-catolice a Blajului la rangul de Arhiepiscopie Majoră în această primăvară, echivalentul întrucâtva a Patriarhiei Ortodoxe, a dat lovitura de graţie naţionalismului ortodoxist.
* * *
[2] Exemplul clasic al mioriţismului valahiot, din prima parte a secolului trecut, îl descoperim în toată splendoarea sa, din confruntarea virtuală a opiniilor a doi din gânditorii importanţi ai filosofiei româneşti interbelicoase, ambii construind la revista «Gândirea» (1926-1944) acest monstru hidos care este mioriţismul. Primul este Lucian Blaga, omul care a crescut cu laptele «Mioriţei», dar pe care l-a abandonat pentru schweitzerul helvet, lucru impardonabil în ochii emulilor lui Nichifor Crainic. Din anii ‘40 şi până astăzi mioriţismul ortodox ţine astfel pe unul din cei mai importanţi filosofi români la Index. Celălalt este Nichifor Crainic, primul teolog care a adus pe lume mioriţismul, transformând teologia, dintr-o ştiinţă a sacrului într-una a etnicului. Poetul «şesurilor natale» (Nichifor Crainic, Şesuri natale, Craiova, 1916) a fost omul care a divinizat «Mioriţa», aducând gălbeaza oiţei năzdrăvane în ortodoxia românească. Dumitru Stăniloae nu a făcut decât să preia zerul «Ortodoxiei şi Etnocraţiei» (Nichifor Crainic, Ortodoxie şi Etnocraţie, Bucureşti, 1938), să-l facă brânză şi să-l ridice la grad de caşcaval, sub titlul «Ortodoxie şi Românism» (Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi Românism, Sibiu, 1939). De mai bine de şapte decenii, Evanghelia este prizoniera mioriţismului şi în numele lui Iisus Hristos vorbesc toţi nebunii. Dar să revenim la cei doi filosofi care arată, prin propriile lor cuvinte, stadiul mioriţismului ortodox: Crainic – un mioriţism rupt definitiv de comuniunea cu Biserica Universală; Blaga – valahul care a schimbat telemeaua valahă cu brânza franţuzească. Deşi scria la «Gândirea» lui Crainic şi într-o oarecare măsură îl aprecia, Europa culturii lui Blaga nu era aceeaşi cu a ţăranului Ion Dobre. Într-o scrisoare din 22 nov. 1934, vorbind despre lucrarea sa, Eonul dogmatic (Lucian Blaga, Eonul dogmatic, Bucureşti, 1931), Blaga îi scria lui Basile Munteanu: «E, după umila mea părere, întâia încercare originală românească de a depăşi filosofia curentă. Cred că ar interesa şi pe filosofii francezi. Şi, de aceea, m-am gândit la Dta, dacă nu cumva ai fi dispus să scrii un mic studiu în vreo revistă de filosofie parisiană. Pe cât se poate de rezumativ.» (Basile Munteanu, Corespondenţe, Ed. Ethos, ediţie îngrijită de Ioan Cuşa, Paris, 1979, p. 170). Într-o scrisoare din 23 iulie 1938 către acelaşi Basile Munteanu, Nichifor Crainic îi vorbeşte despre munca sa cotidiană la redactarea unui tratat de mistică ortodoxă, mărturisindu-i speranţa că acesta va fi tradus. «(…) cred, când va apărea, va fi tradus şi în celelalte limbi coreligionare, adică balcanice.» (Op. cit., p. 342). Blaga dorea să se măsoare cu filosofii parizieni, Crainic se gândea la teologii coreligionari din Balcani. Nu este o întâmplare dacă, la noi, sunt în vogă, după 1989, teologii fundamentalişti antioccidentali sârbi şi greci. În afară de Stăniloae, tradus într-un anumit context, teologii români nu s-au măsurat niciodată cu teologii occidentali şi nici nu au de gând să o facă, cel puţin pentru acest început de secol. Dacă pentru Blaga, Europa era Parisul şi inteligentzia pariziană, pentru gruparea de la «Gândirea», Europa erau Balcanii, «Mica Antantă». Ne traducem şi ne citim între noi. Europa acestora este spaţiul cuprins între Beograd, Bucureşti şi Atena. Şi editurile de tendinţă sămănătoristo-poporanistă colportează din 1990 încoace această inteligentzia balcanică, triumfalist orthodoxă, deschis anti-occidentală, pentru că în acest areal geografic tronează peste ortodoxiile vecine tot un fel de mioriţism autohton.
* * *
[3] Privită din exterior, ortodoxia mioriţică contemporană nu este prea diferită de ortodoxia veacurilor trecute. Aceleaşi odăjdii arhiereşti, acelaşi monoton timp aliturgic, un continuu dolce farniente, între Utrenie şi Mezonoptică. În liniştea apăsătoare a Cazaniilor, creştinismul valahiot pare a trăi un fel de «viaţă fără de moarte», dând impresia că la poalele Carpaţilor româneşti a fost descoperit leacul nemuririi. Religiozitatea valahului este un soi de budism atemporal, unde timpul a avut şi mai are atâta răbdare. Religiozitatea mioriţică nu-i decât o proiectare sentimentală a naţionalismului, un fel de dedublare în plan metafizic a sentimentului naţional. Religiozitatea noastră este copia fidelă a valahismului nostru. Suntem religioşi în măsura în care suntem români. Sentimentul religios la români a fost, tot timpul, legat de sentimentul naţional. Românii n-au cunoscut magia occidentală, cu savantele sale evoluţii, nici ezoterismul oriental. La noi magia n-a depăşit stadiul mahalalei şi ea nu a urmărit să transforme metalul în aur, ci a fost legată de banalele activităţi de zi cu zi ale ţăranului sau târgoveţului, departe de piatra filosofală. Ştefan Cel Mare n-a fost un sfânt, nici Matei Basarab ori Vasile Lupu. Numai moartea martirică îi justifică Brâncoveanului locul din calendar. Este singurul domnitor român care a mărturisit credinţa şi a primit moarte martirică. Constantin Brâncoveanu, cu toate păcatele sale, este sfântul care a redat poporului român demnitatea pierdută de conducătorii acestui neam. Mănăstirile ridicate de ei sunt capodopere ale culturii religioase medievale din provinciile româneşti şi nu produse ale religiozităţii valahe. Românul începutului de veac douăzeci şi unu, când vede aceste bijuterii arhitectonice îşi imaginează că în evul mediu românii nu făceau altceva decât să ridice mănăstiri. Cultura noastră medievală este una monastică pentru că atât am putut. Occidentul descoperea lumea nouă, noi vegetam la umbra clopotniţelor şi ne cocoţam prin scorburi după miere. Când universităţile europene sărbătoreau jumătate de mileniu de existenţă, noi inventasem pridvorul bisericii, unde taica popa învăţa pe clăcaşi buchia, cu Ceaslovul. Târziu au fost înfiinţate primele Academii domneşti (la Iaşi în 1642 şi la Bucureşti în 1665) şi-atunci cu dascăli străini şi-n limbi străine. La noi cultura şi civilizaţia au venit mult mai târziu şi nu-i de mirare că în România de astăzi omul de cultură este un «prost» care-şi pierde timpul cu cărţile şi nu produce nimic. Cultura română laică a avut un Mihai Şora, un Petru Creţia, un I. D. Sârbu, un David Prodan. Ortodoxia mioriţică n-a avut personalităţi de talia celor citaţi mai sus. Exista doar o «şcoală Stăniloae» mai mult ca mentalitate decât ca instituţie de ucenicie. Între «şcolile» vlădeanului Stăniloae şi a păltinişanului Noica, amândouă lovite de gălbeaza mioriţei, s-a impus, de departe, Rohia şi evreul Nicolae Steinhartd. Nu se putea da o lecţie mai măreaţă bizantinismului valah, mioriţismului teologic postbizantin şi-o umilinţă mai cruntă pentru nefericiţii apostoli ai românismului, decât lecţia de omenie a acestui evreu providenţial!
* * *
[4] Ţinut sub obroc după 1944, mioriţismul teologic s-a trezit, în decembrie 1989, asaltat din toate părţile. Ca şi Biserica, momentul revoluţionard a găsit teologia nepregătită, incapabilă să-şi asume rostul şi rolul în societatea românească. În 1945 s-a creat «Uniunea Preoţilor Democraţi», împotriva căreia Patriarhul Nicodim nu avea nici o putere. Numai Dumnezeu ştie în ce condiţii a murit Nicodim şi cum a fost înscăunat Justinian. De la un an la altul, preoţii legionari au devenit preoţi democraţi. Dintre teologii democraţi amintim câteva nume, pentru ca nepoţii acestor cameleoni să le recunoască: C. Budurcea, I. Vască, Al. Ionescu, Justin Moisescu, Liviu Stan, Spiridon Cândea. În anii ‘50 proslăveau democratura, munca şi colectivismul în revistele Bisericii, astăzi fiii şi nepoţii acestora, teologi dăştepţi, participă în comisii mixte româno-comunitare şi sunt ecumenişti convinşi. Monseniorul Vladimir Ghica murea pe 16 mai 1956 la Jilava şi fu aruncat la groapa comună, ei slugăreau «Soarele de la răsărit» şi pregăteau funeraliile religioase pentru Petru Groza. Despre Vladimir Ghica scriu astăzi străinii, fostului patriarh Justin Moisescu, ucenicul Galeriului Părinte – Sorin Dumitrescu, îi editează Opera Omnia! Să tot ironizeze GDS-ul Biserica şi instituţiile sale, pentru că ecleziarhii noştri s’en foutent şi de GDS şi de toată societatea civilă. Biserica a pierdut rendez-vous-ul cu istoria şi în secolul XXI, Biserica şi societatea civilă nu au intrat pe aceeaşi uşă. Poate că nici una, nici alta n-au pierdut mare lucru, fiecare, de partea sa, crezându-se mai «tare». Societatea civilă «pune placa» cu tradiţiile sale laico-franţuzoide, Biserica, prin ţârcovnicii ei, aminteşte vechea poveste cu tinda Bisericii, unde Taica popa lumina boborul. Rezultatul? Luaţi trenul de la Botoşani la Bucureşti şi veţi descoperi toată cultura şi civilizaţiunea mioriţică, laică şi religioasă! Societatea civilă, alias Mme Mungiu, uită că tradiţia noastră laică n-ar alcătui decât câteva note explicative la sfârşitul unui capitol, în timp ce mulţi din clerul «conducător» habar nu au că abia sub fanarioţi analfabetismul preoţilor a început să fie vindecat, cu forţa, de Mavrocordaţi. A trebuit să vină un georgian pentru a traduce, în româneşte, cărţile de cult! Nicolae şi Constantin Mavrocordat au făcut mai mult pentru cultura religioasă valahă decât toţi domnitorii români de dinaintea lor, prin reformele privind introducerea limbii române în Biserică şi prin alfabetizarea clerului. Deşi pare de necrezut, astăzi nici un istoric mioriţic nu vorbeşte despre lipsa «ortopraxiei». Aşa depărtaţi erau creştinii de Biserică, încât a fost nevoie ca Nicolae Mavrogheni să dea legi, ca pe timpul lui Carol Cel Mare în Occident, prin care să-i oblige pe creştinii ortodocşi, sub aspre ameninţări, să participe la liturghiile dominicale. Singura mare diferenţă dintre legile lui Carol Cel Mare şi ale lui Nicolae Mavrogheni era timpul când au fost date. În Occidentul carolingian aceste legi fuseseră date cu o mie de ani în urmă! Comentariile sunt de prisos! Cât despre «creştinismul filocalic» valah, doar Costion Nicolescu cu a sa eretică teologie ţărănească (A se vedea Costion Nicolescu, Elemente de teologie ţărănească. Chipul creştin ţărănesc al lui Dumnezeu, Editura Vremea, 2005) şi isihaştii mioriţici de la Muzeul Ţăranului Român o pot afirma, iar Sorin Dumitrescu şi Constantin Schifirneţ să o demonstreze. Şi tot ei să creadă. Sfânta Biserică Ortodoxă Română şi filocalicul creştinism românesc au ţinut sute de ani ţiganii în sclavie pe moşiile mănăstirilor şi ale episcopiilor! Unde era atunci duhul Filocaliei? Unde era iubirea aproapelui sau cu ce se deosebea BOR de stăpânii de sclavi din America plantaţiilor de bumbac din acei ani? Nici despre acest capitol sumbru, sfârşit abia la 1844 în Moldova şi la 1845 în Muntenia, nu vorbeşte istoria oficială a BOR. De ce nu a tradus BOR pentru milioanele de ţigani Biblia în limba ţiganilor pentru a-şi plăti păcatele când i-a tratat pe ţigani ca englezii americani pe sclavii negri? Aş vrea să văd la Muzeul Ţăranului Român sau la Muzeul Satului, alături de bisericile de lemn, şi o şatră de ţigani care să reprezinte robii ţigani de pe moşiile Bisericii pentru ca tinerele generaţii să înţeleagă creştinismul românesc aşa cum a fost el, nu cum ni-l livrează unii famelici teologi cu trei paie în barbă, care habar nu au despre Hristos şi Biserică. S-au apucat de teologie după 1989 pentru că s-a dat liber la teologie şi este o ştiinţă la modă şi prinde şi la proşti, iar cărţile de teologie cu cât sunt mai proaste, cu atât par mai interesante. Priviţi ce titluri se vând mai bine prin librării şi-o să înţelegeţi diferenţa dintre Teologie şi pseudo-teologiile tuturor refulaţilor şi complexaţilor care şi-au găsit adăpost sub sutana Bisericii! Dacă s-a decis deschiderea unui Muzeu al Holocaustului în România, să se deschidă şi unul al Holocaustului ţiganilor din România, pentru că în aceleaşi cuptoare erau arşi şi evreii şi romii, iar în faţa lui Dumnezeu un suflet de evreu nu valorează mai mult decât unul de ţigan, nici mai puţin decât un suflet de român.
* * *
[5] Pentru a hrăni monstrul ideologic născut între cele două războaie mondiale, păpuşarii ortodoxismului postdecabrist au adus, din trecutul lor «franchist», figuri de martiri celebri. În acest context trebuie înţeleasă revenirea lui Moţa şi Marin în conştiinţa naţionaliştilor români după 1989. O parte a clerului ortodox predica, în 1990, cu emoţie, de eroii Moţa şi Marin şi chiar unul din părinţii celebri din Grupul de Reflecţie al BOR, care-l fugărise pe Teoctist, susţinea chiar canonizarea acestora. Nu eram departe de atmosfera incendiară a sfârşitului deceniului al treilea, când cei doi au avut parte de funeralii naţionale, la care Biserica şi clerul au participat deopotrivă. Ce timpuri! ar putea spune vreun nostalgic nonagenar de pe la Mănăstirea Cernica, care devenise, pe timpul legionarilor, leagănul cântecelor Căpitanului, ce l-a determinat pe Ion Antonescu să închidă Seminarul monahal, lucru pe care nu-l aflăm din Istoria Bisericii Ortodoxe Române a mult respectatului Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu (Cea mai recentă ediţie este Istoria Bisericii Ortodoxe Române, 2 volume, Iaşi, 2004). În istoria sa, Mircea Păcurariu nu aminteşte nici cum au găsit străinii Biserica de pe aceste meleaguri (A se vedea cele 9 volume, sub titlul Călători străini despre Ţările Române, publicate între 1968-1997)! Moţa şi Marin au fost plimbaţi, într-un tren, de la Cernăuţi spre Bacău – Cluj – Sibiu – Bucureşti, în 1937, cu aprobarea Patriarhului, care a permis preoţilor şi episcopilor să primească, în gări, cortegiul funerar, cu toate onorurile. Este vorba de acelaşi Patriarh care, în acelaşi an, a semnat o lege prin care i-a condamnat pe legionari. Un patriarh căruia i se publică, post-mortem, 3 volume de acte, documente şi corespondenţa (ediţie alcătuită şi îngrijită de Antonie Plămădeală, între 1984-1987, la Sibiu), dar despre care nu ştim dacă era credincios sau ateu! Ştim în schimb că pe timpul comuniştilor, C. I. Drăgan a primit aprobarea să dezgroape resturile pământeşti ale lui Moţa şi Marin, de la «Casa Verde» şi să le înmormânteze la Dămăroaia. Ghiciţi cine le-a prohodit şi cine era patriarhul României înainte de 1989? Nici despre aceste «nimicuri» ale istoriei BOR nu se vorbeşte în istoria oficioasă a Bisericii. Poate or să apară şi istorii bisericeşti alternative şi o să putem afla mai multe despre dedesubturile vieţii bisericeşti din secolul trecut: despre povestea cu Dej şi Justinian, când ultimul era doar preot pe undeva prin sudul ţării şi primul era căutat de Siguranţă; despre povestioara ascensiunii rapide a profesorului Moisescu, de la catedră la jilţul de Patriarh; despre misiunile preoţilor din diasporă; despre lupta pentru posturile ecumenice sau cum se înfiinţează o episcopie după 1989. Pentru serviciile aduse Bisericii Neamului şi Neamului Românesc, Mircea Păcurariu a fost primit la Academie şi semnează prefaţa interesantului volum Partidul, securitatea, cultele, (Partidul, securitatea, cultele. 1945-1989, coordonat de Adrian Nicolae Petcu, Bucureşti, 2005), punând dintru început un bemol tendenţios celor 12 studii în care, printre altele, se vorbeşte şi despre relaţiile dintre unii slujitori ai BOR şi Mişcarea legionară. Cititorul începe lectura cu predoslovia bătrânului istoric care oferă, din capul locului, şi cheia în care ar trebui înţeleasă lucrarea. Ar fi bine de citit în paralel şi rândurile lui Racoveanu despre Mişcare şi Biserică, pentru a rămâne în atmosfera epocii interbelice (Gheorghe Racoveanu, Mişcarea legionară şi Biserica. Omenia şi frumuseţea cea dintâi. Prefaţă de Constantin Papance, editura Samizdat. Nu se precizează locul şi anul!).
* * *
[6] Între societatea civilă şi ortodoxie nu există dialog. Pentru intelectualii acestui neam, stigmatizarea lui Lucian Blaga de către ortodoxia românească, la jumătatea secolului trecut, este încă actuală. În memoria contemporanilor, Blaga este «ereticul» descris de Stăniloae (Vezi Dumitru Stăniloae, Poziţia dlui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, Sibiu, 1942) şi nu «energia românească» descrisă de Vasile Bancilă (Vasile Bancilă, Lucian Blaga, energie românească, Bucureşti, 1938, lucrare reeditată la editura Marineasa din Timişoara în 1995, prin grija fiicei autorului, Ileana Băncilă). Toate aceste clişee continuă să fie prezente pe obrazul pestriţ al orthodoxiei valahe şi cât timp Biserica nu va coborî din palatele sale lângă omul de rând, ea nu va fi decât un loc unde românul merge să-şi boteze pruncii, să-şi cunune odraslele, să înmormânteze bătrânii şi nimic mai mult. Noţiunile fundamentale ale creştinismului: dragostea, comuniunea, iertarea, iubirea aproapelui, nu sunt decât lozinci. Când anumite evenimente trăite, anumite cărţi citite, întâlniri cu persoane deosebite, nu schimbă cu nimic viaţa noastră, înseamnă că undeva, înlăuntrul nostru, este ceva putred. Când nu eşti sensibil la zâmbetul unui copil, la mirosul unei flori, la frumuseţea unei femei, la ciripitul unei păsări, acesta este semnul că ai pierdut orice relaţie cu lumea de lângă tine, că viaţa curge în contratimp cu a celorlalţi. Mai-marii noştri sunt în situaţia de mai sus şi viaţa lor nu are nimic comun cu viaţa noastră, cu lumea noastră. Vlădicii noştri sunt acolo sus, «nemuritori şi reci», insensibili la misterul lumii de jos. În seraiul lor copiii nu au zâmbet, florile nu au miros şi singurul ciripit este cel al cucuvelei, pe care fiecare mitropolit o vede la palatul celuilalt şi la unii uită să mai vină. Mitocănia care domneşte pe culoarele birourilor administraţiei bisericeşti şi-n sufletele unor ipochimeni a atins cote halucinante. Vedem tot timpul celibatul şi formalismul liturgic al catolicilor şi nu ne împiedicăm de tonele de bârne din ochii noştri. Ne-am făcut o pasiune în a acuza catolicii şi protestanţii de fel de fel de erezii imaginare şi nu avem curajul să recunoaştem că viaţa noastră religioasă a devenit mai săracă decât a occidentalilor. Cel puţin ei ştiu că merg la Mesă, să bea o cafea, după. Noi mergem că bate clopotul. Aici este rana însângerată a ortopraxismului valah. Am trecut din habotnicismul evului mediu într-un modernism lipsit de orice prezenţă divină. În afară de câteva mii de ţărani de pe acoperişurile Carpaţilor, care încă se mai salută cu «Doamne ajută», în rest nu auzi decât «Iasu», «Ciau» şi… «O zi bună»!
* * *
[7] Talibanii mioriţici ai României Mari visau, în anii ‘20, la un om nou. Legionarii începuseră să-l construiască prin tabere şi schimnicii voluntare. Comuniştii au transformat taberele voluntare în colonii patriotice şi până la urmă visul a devenit realitate. Omul nou este, în sfârşit, pe străzi şi în librării. Numele lui: «Omul recent» (H.-R. Patapievici, Omul recent, Bucureşti, 2002). De la Bucureşti la Botoşani, de la Săpânţa la Vama Veche, omul recent se declină la toate cazurile. Că nu seamănă cu cel dorit de Căpitan sau de Cioran, nici cu zinovievicul homo sovieticus, asta este o chestiune secundară şi ţine de accidentele formative ale acestei creaturi, nu de substanţa sa. Important este că avem un om nou şi în această corcitură turco-valahă s-au întrupat toate idealurile creştino-legionare, paulesciene, iorghiste, gheriste, nichiforocrainiciste şi reveriile marxist-leniniste în variantă autohtonă. La acest om nou visa şi geograful Simion Mehedinţi în 1941, când scria despre «omul nou, educat în spiritul legiunii» (Simion Mehedinţi-Soveja, Creştinismul românesc. Adaos la caracterizarea etnografică a poporului român, Bucureşti, 1941, p. 110), pentru care «românismul (…) nu-i altceva decât vechiul dacism, peste care s-a altoit doctrina nouă a creştinismului». Baciul vrâncean a reuşit să dedice un capitol idealului legionar, pe care l-a făcut parte componentă a creştinismului românesc, lăudând suferinţa ca mijloc de purificare morală (Op. cit., capitolul IX, pp. 103-111). Mai mult decât atât, geograful sovejan aderat la ideile anumitor curente de factură gobinistă, concluzionând că toate nenorocirile care s-au abătut asupra României au venit de la influenţele nefaste ale «elementelor mongolice, infiltrarea ţiganilor şi a evreilor». Deja ne aflăm pe drumul spre Auschwitz, iar de la teorie la practică nu-i decât un pas. Când utopia «devine» realitate, comentariile nu-şi au locul, mai ales când, schimbând planurile, epocile şi idealurile, «omul recent» l-a trimis de-o manieră stalinistă pe exdizidentul Buzura la pensie şi tronează mândru peste capetele celor din defuncta fundaţie, actualul Institut. Anglofona mână dreaptă a acestui «om recent» a reuşit să jignească toţi intelectualii români aflaţi la studii peste hotare, demonstrând că poţi să asculţi şi să scrii despre muzica divină a lui L. Cohen în «revista ideilor în dialog», să scoţi apoi un volum despre Cohen şi-n suflet să rămâi o javră, sigur o javră de Temeşvar!
* * *
[8] Una din ereziile moderne ale creştinismului este naţionalismul. Viziunea iudaică a etnicului şi religiei s-a mutat la fiecare popor ortodox şi fiecare neam drepcredincios are în subconştientul său ideea de popor ales. Ca fenomen istoric, «naţionalismul recent» s-a născut odată cu formarea naţiunilor. Ca fenomen religios, naţionalismul creştin este apogeul acestui primitivism civilizaţional, care transformă în victimă persoana care nu aparţine aceluiaşi trib, într-un moment istoric bine definit. Silogismele teologilor şi filosofilor naţionalişti (români, sârbi, greci, ruşi), prin etnicizarea divinului, se depărtează de mesajul universalist al Evangheliei, de jertfa mărturisitoare de la capătul Golgotei. Dacă istoricul poate vorbi despre naţiune, emite teorii, judecăţi, concluzii, în schimb, pentru teolog, naţiunea nu poate constitui un subiect de studiu, pentru că teologul nu este un etnolog, deşi multe pagini antologice ale teologiei româneşti sunt pline de folclor. Atâta timp cât geneticienii nu au găsit nici o genă care să poată individualiza naţiunile, cum este posibil ca un teolog să introducă etnicul în teologie, fără să întineze Învierea? În momentul când teologia devine o noţiune care serveşte etnicul, acea teologie nu mai este o cale către cealaltă lume, iar teologul, fie el şcolit la Bossey sau Saint Serge, Roma sau Strasbourg devine un sofist, chiar dacă este ucenicul lui Dumitru Stăniloae. Dacă rămânem în acest raţionament, ajungem la lucrări de tipul Pentru o teologie a neamului («Fiecare în rândul cetei sale». Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda. Ediţie îngrijită, introducere şi note de R. Codrescu, Bucureşti, 2003), un titlu care ne poate duce cu gândul la orice, numai la Dumnezeu, nu. Teologia nu are nimic comun cu opţiunile noastre politice, deşi studiile din volumul citat sunt pline de texte biblice. Titlul este răsunător şi mulţumeşte tot spectrul naţionalist autohton. De la colţul cel mai darwinist al stângii până la obsesiile descoperitorului insulinei. Nu au aşteptat negrii sud-africani până în 1986, ca Sinodul Bisericii Evanghelice Olandeze din Africa de Sud să renunţe la aparheid şi să recunoască egalitatea în drepturi a negrilor cu albii africaneri? În catolica Rwandă, la sfârşitul primăverii lui 1994, Tuţii şi Hutu au pus în practică, la îndemnul episcopilor catolici, o teribilă teologie a neamului, «à la machette» (un fel de cuţit cu o lamă lungă şi lată), teologie inspirată şi cultivată de Biserica romano-catolică în fosta colonie belgiană, vreme de decenii. Gândind în spiritul unei teologii a neamului, fantasmele ortodoxiei vin de la sine şi R. Codrescu are tot dreptul să le amintească în a sa «Carte a îndreptărilor» (R. Codrescu, Cartea îndreptărilor, Bucureşti, 2004). Ca teolog al neamului devii automat apologet al neamului. Numai că noii apologeţi nu se «bat» pentru ideile apologeţilor creştini din primele secole. Visul lor este unul secular, sectar, gregar. De unde şi erezia politico-religioasă a cuiburilor legionare, bazată pe cultul conducătorului şi al sacrificiului. Doar locuit fiind de această eretică «teologie a neamului» poţi porni «în căutarea legiunii pierdute» (R. Codrescu, În căutarea legiunii pierdute, Bucureşti, 2002), căutare unde erudiţia şi melancolia îşi dau mâna pentru a demonstra angelismul celor care au aceleaşi principii cu fundamentaliştii islamişti din zilele noastre. Chiar vrem să otrăvim şi generaţiile de astăzi cu amintirile «Buneivestiri», ale «nicadorilor», «simiştilor», «brigadierilor», «mexicanilor» şi a altor «papanace» suveniruri de asasini fanatici?
* * *
[9] Câteva teze de doctorat, două-trei volume de articole adunate din buletine parohiale sau penseuri ratate ale unor teologi şmecheri, cu biografii romanţate pe malurile Tamisei, Senei sau ale Rhinului, nu dovedesc existenţa unei teologii ortodoxe contemporane. Lozincile ortodoxismului mioriţic (apofatismul; mistica; mănăstirile; pustnicii; Crainic şi primul curs de mistică într-o facultate ortodoxă; Stăniloae, primul traducător al lui Palamas într-o limbă modernă; tocita «oază de latinitate» etc.) nu justifică nici ele existenţa unei veritabile teologii mioriţice. George Enescu odihneşte la Père Lachaise şi nu la Bellu. Visarion Puiu a murit departe de ţară, caterisit de Sfântul Sinod, în vreme ce «preoţii democraţi», sub oblăduirea vajnicului Justinian, cădelniţau după 1944 dricul blenoragic al democraţiei interbelice şi participau la naşterea «democraturii populare». De vreo câţiva ani, bisericile noastre sunt goale, iar tribunalele pline. Pe creştinul român îl interesează mai mult pământul decât cerul şi toate ţuţianismele musceleanului nu-s decât vorbe de efect. În afara Mitropolitului Nicolae Corneanu, nici un nabab din Sacrosantul Sinod nu a recunoscut că a fost colaborator al Securităţii. Culmea, s-au declarat ei înşişi victimele regimului pe care l-au slujit cu credinţă. Aş fi mândru de capii Bisericii strămoşeşti dacă aş fi contemporanul unui dialog între aceştia şi unul din intelectualii acestui neam, în genul elegantului dialog (martie ‘95 – ianuarie ‘96) dintre Umberto Eco şi cardinalul Martini, Arhiepiscop de Milano, editat în 1997 în italiană şi tradus în franceză un an mai târziu (Croire en quoi? Paris, 1998). Sau al celui dintre Jean-Didier Vincent şi Jacques Arnould (La Dispute sur le vivant, Paris, 2000), extraordinar schimb de idei între un om de ştiinţă şi un dominican, având ca subiect viaţa.
* * *
[10] Sindromul «fratelui Alexandru» (inspirat din celebra lucrare a lui Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Bucureşti, 1990) a lovit crunt Biserica după 1989. Ortodoxia caută temeiuri pentru a se ruga pentru fratele Alexandru, fie el Moghioroş, Dincă, Roşianu, Stanciu, Popescu, pentru că ea însăşi, la un moment dat, a stat la masă cu fratele Alexandru. A împărtăşit victoria şi bucuriile cu fratele Alexandru şi acum îl face părtaş pe fratele Alexandru la biruinţa vremurilor. Te poţi ruga pentru fratele Alexandru când ai înaintea ochilor Harta concentraţionară a României? Este atât de coruptă firea acestui popor, să-l ierte pe fratele Alexandru, să-i tămâieze mormântul de călău şi să-i cânte «Veşnica pomenire» în Ghencea? Ne-am trezit în Agora post-decembristă cu personaje din Damian Stănoiu, ce dădeau unei ţări întregi lecţii de morală şi patriotism, tocmai ei care jucaseră «Baba oarba» în spatele iconostaselor. Mai cinstit histrionul de Simion Tatu de la Mănăstirea Plumbuita, celebru parlamentar al FSN-ului, care mergea în campanie electorală pe la APACA, alături de Petre Limbădelemn, fiul stalinistului Walter Roman. Nu şi-a schimbat nici prietenii, nici obiceiurile. Păcat de suferinţele Înaltului Plămădeală, (Dumnezeu să-l ierte!) ajuns prea devreme în «ograda» baptist-hortodoxului Vadim. Şi totuşi, preotul Buga are dreptate când cere imperativ să ne rugăm pentru fratele Teoctist (I. Buga, Rugaţi-vă pentru fratele Teoctist, Bucureşti, 2005), deşi sună a «Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru», în cheie nicasiană.
* * *
[11] De vreo câteva decenii bunişoare aşa-zisa teologie mioriţică şomează. Teologii născuţi sub regimul «democrat-popular» au cunoscut «gloria» trecătoare a acestui sfârşit de veac, dar din punct de vedere «ştiinţific» creaţiile lor sunt NULE. Operele de «sertar» ale acestor «teologi ai rezistenţei», interzise de cenzură şi publicate în ultimii ani, nu sunt, în realitate, decât culegeri de predici şi pălăvrăgeli (h)omagiale. Aceleaşi nume care ieri negau dărâmarea bisericilor dau acum interviuri la gazetarii din Occident, povestindu-le cum au salvat creştinismul românesc, trăgând clopotele în timpul Liturghiei şi cum sfidau Puterea, plimbându-şi bărbile printre palatul patriarhal şi marea adunătură naţională! Citeşti şi nu-ţi vine să crezi. Vezi negru pe alb şi ai impresia că visezi. Hai, Bre! Or fi proşti jurnaliştii din Ţara lui Obelix, dar mai lăsaţi minciuna fraţilor şi nu ne mai intoxicaţi cu amintiri din «gherlele» chiolhanelor voastre praznicale! Cam acesta este stadiul teologiei academice româneşti şi a eminenţelor sale la sfârşitul veacului trecut. Ceilalţi reprezentanţi ai clerului n-au dat interviuri patriotice înainte de 1989 şi nu publică în «Memoria. Revista Gândirii Arestate». Cei mai şmecheri dintre ei – protopopi, consilieri, vicari, secretari etc. sunt membri în comitete, comiţii şi fundaţii filantropice, primesc ajutoare şi invitaţii de peste hotare, apar la emisiuni spirituale sau chiar la tembela OTV. Pe vremuri erau invitaţi la fosta viaţă spiritulă a tvr-ului când Titi se ocupa şi de spirit. Îi dădeai un telefon lui Titi Dincă, îţi pregăteai un «logos» tare, el îţi trimitea întrebările, tu îţi munceai răspunsurile. Venea seara spirituală. Audienţă maximă, dialoguri şoraniene. TD arunca răspunsurile, MS scotea din tolba sa palavre ce uluiau invitaţii. Dialogul se precipita când personajul confunda răspunsurile. Tensiunea creştea, eram în plin teatru grec şi ne-amintim ce frumos era cu Andrei Şerban la Naţional şi cum Mona Muscă nu l-a adus la Naţional pe Şerban pentru a nu încălca legea! Corul intra în scenă şi serata religioasă se încheia în lacrimi de emoţii şi «pupăciuni», ca la robingorevelionul everacului.
* * *
Va urma