Julian Alden Weir, Stanci in Tara de LemnJulian Alden Weir, Stanci in Tara de Lemn, a noua alegere. Imi aminteste de o fotografie pe care am vazut-o acum ceva vreme tot la Phillips Collection: Martha’s Vineyard a lui Aaron Siskind. Fiecare cu povestea ei. Pictura lui Weir este un moment de odihna intr-o drumetie prin munti, fotografia lui Siskind este o poarta la care spatiul nostru se termina.
Phillips Collection gazduieste o expozitie dedicata impresionistilor americani, artisti din New York, din Noua Anglie, din Pennsylvania, Hassam, Prendergast, Weir, Lawson, Tack, Twachtman, Spencer, Robinson, Luks, printre altii.
Iar o alta expozitie s-a incheiat ieri, tot la Phillips: Washington Color School, artisti care au devenit cunoscuti in anii saizeci, Noland, Gene Davis, Morris Louis, Willem de Looper, Alma Thomas, Mehring, Downing, Paul Reed. Impresionisti din anii de sfarsit ai secolului XIX si de inceput de secol XX si coloristi din anii ’60 si de dupa aceea… Lucrarile dintr-una din expozitii isi aflau echilibrul in cealalta. O sala cu picturi de Georgia O’Keeffe, Van Gogh, Franz Marc, Rousseau Vamesul facea tranzitia mai usoara.
Ma gandesc din nou la filmul lui Brakhage, Unglassed Windows Cast a Terrible Reflection (Ferestrele fara geamuri joaca reflectii teribile – sa recunoastem, probabil ca nu alegerea titlurilor era cea mai mare calitate a lui Brakhage). Ultima imagine, cu varfurile brazilor, imi sugereaza o alta dimensiune a filmului.
Paul Schrader a studiat dimensiunea transcendentala a filmelor lui Ozu, Bresson si Dreyer. El a observat ca actiunea in aceste filme parcurge trei stagii: cotidianul, disruptia, stasis-ul. Fiecare film al lor incepe cu prezentarea unei situatii normale de viata, unde totul este explicabil, iar personajele sunt in control. Evenimente neasteptate creaza o tensiune crescanda, situatia devine din ce in ce mai inexplicabila, personajele isi pierd din ce in ce mai mult controlul, totul evolueaza spre un punct de disruptie. Sfarsitul filmului este o imagine care nu explica inexplicabilul, nu rezolva disruptia, dar o transcende. Schrader numeste stagiul final stasis pentru ca este un fel de incremenire, de inghetare a realitatii noastre intr-o realitate de ordin superior a carei revalatie o avem brusc. In finalul filmului vom accepta inexplicabilul pentru ca ne vom da seama ca tot ce s-a intamplat isi gaseste o ratiune intr-o ordine superioara.
Ei bine, filmul lui Brakhage incepe cu un grup de adolescenti aflati intr-o excursie cu masina prin munti. Exista o sugestie erotica, un posibil love triangle, dar fiecare personaj pare sa fie in control. Este banalitatea cotidianului.
Masina are o pana si tot ce urmeaza conduce catre momentul de disruptie, moartea celor doi baieti. Iar Brakhage se dovedeste un maestru al limbajului filmic: tensiunea crescanda este redata prin schimbari subtile ale ritmului luminii.
Finalul filmului nu explica realitatea, dar o transcende. Imaginea varfurilor brazilor ne spune ca exista o ordine cosmica, deasupra maruntisurilor noastre si ca orice intamplare isi are ratiunile ei deaupra intelegerii noastre.
Ar fi interesant de analizat un alt film timpuriu al lui Brakhage, The Way to Shadow Garden, (Drum catre Gradina Umbrelor), realizat in 1954. Era al patrulea film al sau. Dureaza 11 minute. De aceasta data subiectul nu mai exista deloc, este un film pur simbolic.
Un adolescent se afla in drum spre casa, prin noapte. Furtuna se apropie. Tanarul intra in casa, inchide ferestrele, dar simte ca isi pierde gradual controlul. Desi incearca sa faca actinui simple si normale, sa ia un pahar cu apa, sa ia o carte sa o citeasca, camera pare sa devina o capcana. Sparge paharul si isi raneste ochii cu cioburile. Paraseste camera, pentru a se gasi deodata in gradina umbrelor: imginea se schimba deodata in negativul ei, intunericul este alb, ochii sai sunt albi, pielea lui este neagra, florile sunt negre.
Cred ca aici avem un stasis negativ: transcendentalul (gradina umbrelor) nu ne mai aduce de data aceasta linistea, omul ramane prizonier al spatiului. Iar la Brakhage spatiul inseamna lumina in miscare in dialog cu subiectivitatea noastra. Ar fi interesanta o paralela intre Brakhage si Moholy-Nagy (Lichtspiel: Schwartz – Weiss – Grau) sau Schlemmer (Das Triadische Ballett).