Plouă, plouă, patru zile pe săptămână.
Sunt singur, e frig.
Din tavan mă priveşte un ochi de pisică.
Stropi grei explodează pe geamul spre Vest
Ca nişte mărgele din sticlă.
Îi privesc trist, mi-e gândul la tine.
Las la o parte idea puerilă,
Că ar fi lacrimile unor copile,
Ale unei prinţese pedepsite pentru o iubire nelegiuită,
Ori că ar fi apa care a spălat păcatele de pe feţele noastre,
Și se scurge în mare să se purifice, să uite.
Stropii lovesc zăbrelele ruginite.
Apa se scurge pe barele groase, pe zid.
Le privesc în fiecare zi; şi când nu plouă.
Caut puţină lumină,
Chiar soarele uneori, la apus, înainte de cină.
Îmi amintesc într-o fulgerare frântă undeva în adânc:
Mi-a rămas computerul în priză, cu ecranul aprins.
Plecasem în grabă.
Nu apucasem să termin ultimul vers.
L-am purtat cu mine, de-atunci:
„Stropi grei explodează pe geamul spre Vest.”