La 98 de ani, Rosemonde Pujol, reputată militantă a cauzei feminine, scriitoare, jurnalistă economică la France Inter şi Figaro, aduce un elogiu mişcător micului apendicul ce focalizează o mare parte a sexualităţii feminine, clitorisul, în curajosul său volum „Un petit bout de bonheur”.
În acelaşi timp, pe Continentul African, leagăn al umanităţii, asistăm la perpetuarea unei practici de o cruzime fără seamăn, ablaţiunea clitorisului, potrivit unor tradiţii ancestrale obscure, moştenite din noaptea timpurilor. În afara absurdităţii actului, maniera inumană în care această „chirurgie” barbară şi inimaginabilă se practică, îţi dă frisoane de oroare şi de revoltă. Mi-a fost dat să vizionez un documentar al „Ginecologilor fără frontiere” în care se arăta în amănunte aşa-zisa intervenţie cu lama de ras: Pe ecran, o fetiţă de 6 ani excizată, îşi relata sinistra soartă la care tradiţia a supus-o. „Operaţia” mutilantă a fost realizată fără nici o urmă de anestezie, iar plaga, cusută cu ghimpi, a fost acoperită cu un pansament de plante şi de cenuşă pentru a facilita cicatrizarea, picioarele fetiţei rămânând legate împreună timp de două săptămâni în acelaşi scop.
Procentul de supravieţuire, cu toate rezistenţele naturale ale vârstei, nu sunt câtuşi de puţin încurajatoare, două fetiţe din zece îşi lasă viaţa in urma „intervenţiei” lipsite de orice justificare raţională. Pentru cele care au rezistat acestor torturi din epoca de piatră, consecinţele se vor întinde de-a lungul întregiivieţi: dureri, sterilitate, jenă urinară, complicaţii obstetricale cu decesul fetusului la naştere, etc. Cum ar suna argumentele celor a căror minte îi duce la astfel de practici aplicate adolescentelor impubere (între 10 şi 12 ani) sau asupra tinerelor fete la vârsta căsătoriei? S-ar putea atribui religiei asemenea monstruozităţi? În nici un caz. În Burkina Faso, 7% din femeile excizate sunt creştine şi 24% musulmane; în Kenia proporţia este inversă. În ceea ce priveşte Franţa, ţară de emigraţie africană, se estimează între 45.000 şi 60.000 numărul femeilor şi a fetelor mutilate sau ameninţate de a fi excizate.
Adevărul este că aceste practici au la bază credinţe dintre cele mai debilo-obscurantiste cum ar fi: „Clitorisul riscă să ucidă omul în momentul raporturilor sexuale sau bebeluşul la naştere. Fiinţele umane se nasc bisexuale, trebuie deci excizate fetele pentru a elimina partea lor masculină…”. Explicaţiile de ordin sociologic sunt şi ele cam de acelaşi aluat: „Excizia este un rit iniţiatic şi de trecere la vârsta adultă…”, sau „Trebuie redusă sau atenuată dorinţa sexuală la femeie, prezervând astfel castitatea şi virginitatea înaintea căsătoriei şi fidelitatea în timpul vieţii conjugale”…
Nu cred că bărbatul african realizează că, în acest context de suferinţă fizică, un act sexual dominat de durere, nu mai reprezintă o complicitate bărbat-femeie, chiar în scopul procreaţiei. Multe din femeile mutilate ignorează probabil sensul vocabulei „plăcere”.
Cu toate astea şi în pofida suferinţelor suportate, unele tinere solicită excizarea pentru simplul motiv de a intra în rândul celorlalte femei supuse, sau pentru a nu fi marginalizate şi chiar îndepărtate de comunitate. Pentru adolescentele care trăiesc în Franţa şi care vor să semene colegelor de şcoală, dar cărora le este teamă că vor renega propriile lor origini, situaţia devine paradoxală.
Din aprilie 2006 Codul Penal a prevăzut pedepse severe pentru auitorii mutilărilor sexuale, aplicate atât pentru faptele comise în strainătate cât şi pe teritoriul naţional, indiferent de naţionalitatea părinţilor. „Să luăm aminte, noi profesioniştii din cadrul sănătăţii – atrăgea atenţia doctorul Philippe de Haranguer – că ne facem vinovaţi dacă nu ştim să reperăm, să semnalăm şi să punem în gardă o femeie care se pretează la un voiaj în ţara sa de origine pentru a-şi exciza ficele”. Este vorba desigur de non-asistenţă la persoană în pericol, un delict susceptibil de urmărire penală.
Dacă actualmente în educaţia sexuală şcolară se explică în amănunte rolul organelor genitale femeieşti şi bărbăteşti, clitorisul a rămas încă sub semnul tabuului sau al ignoranţei. Cu toate că, comparativ cu penisul, el posedă între 8.000 şi 10.000 captatoare senzitive, în timp ce omologul lui masculin e limitat la 3000 sau 4000. Captatorii neuronali ai clitorisului sunt mult mai numeroşi decât cei ai degetelor, ai buzelor sau ai limbii şi, odată stimulaţi, permit eliberarea unui hormon al plăcerii, ocytonin. Astfel, clitorisul devine un veritabil mijloc de supravieţuire a femeii. Înainte vreme, în Evul Mediu, moaşele mângâiau clitorisul femeilor însărcinate, deoarece tot ce face femeia gravidă fericită, profită implicit fetusului. Se zice că italienii, pentru a evoca mângâierile clitorisiene, avansau metafora „cântecului la mandolină”.
Nu mă pot împiedica să citez o frază din Rosemonde Pujol, această avocată a clitorisului, „le bouton magic”, aşa cum îi place ei să-l numească: „Le clitoris e un organ poetic, care este unul dintre rarele organe care n-au nici o utilitate productivă. El este evaziune, duioşie… Clitorisul permite unei femei urâte să se simtă frumoasă. De altminteri, ea nici nu se mai simte; ea pluteşte pe valurile fericirii.”
Ce idee şi pe africani să suprime acest dar divin conferit eternului feminin!