Şi atunci când nimic nu mai necesită rostit, când visul tău dorit s-a ivit…
eu stau singur împietrit în faţă altarului şi mă rog să fii catedrala tăcerii!
Sakura în gândul meu… Kyoto se lăfăie în flori de cireş. Paşii mei nu l-au călcat niciodată, dar am
visat. Kyoto din alte vremi cu kimono şi geishe, cu ceremonial complicat şi picioare înţepenite în
aştepatare, cu grădini în care gândul piaptănă pietrele în nemişcarea lor şi doar şuvoi mic de apă se
prelinge în scocul de lemn şi el susură. Lampadare de hârtie luminează poteci de pământ, troc troc fac
saboţii de lemn în întuneric şi n raza de luna joacă o clipă praf de orez vânturat de pe faţa
trecătoarelor. Dar paşii mei n-au atins locul acesta decît în vis.
trupul meu e templu din carne
ochii mei ogivă pentru lumina
buza mea e tăcere
inima mea e altar
asta e catedrala, gândesc, şi ea te cuprinde mereu pe tine în rugăciune tăcută… aşa se scrie cuvântul
meu în tăcere şi picioarele mele pedalează aer, alerg dar rămân pe loc, trupul meu e aici dar eu
nu… De cîte ori am recitit în mine cuvintele tale căutând înţelesul ascuns. Ce e metafora tăcerii?? Gura
mea tace dar cuvântul meu aleargă în vârful degetelor!
Şi atunci când nimic nu mai necesită rostit, când visul tău dorit s-a ivit…
tu stai singură în făţă altarului , încremenită, şi te rogi SĂ FII!
Să fii stâncă, pământ de regat, stăpână în timp peste anii
Să fii dorită, iubita, să fii urlet şi cântare… şi TĂCERE împlinită!
Şi eu, uite aşa stau culcat, tolănit în verdele de mentă la marginea apei
în pădure, la malul lacului… şi sînt izvor din care tu ai băut.
Şi visând te întinzi peste căldura corpului meu alb de piatră şi te visezi
atinsă cu degetele gandului.călător peste meridianele plăcerii.
Şi uite aşa stai culcată, lungită-n visare de verde
şi uiţi că eu sunt născut prin rugăciunea ta…
Şi atunci, când nimic nu mai necesită rostit, când visul tău dorit s-a ivit.
eu stau singur în făţa altarului încremenit şi mă rog să fii catedrala tăcerii!
Şi aşa stau în gândul meu pe sub cireşi, ghemuită pe un petec verde, cât o batista. Mă gândesc la
mierlele uitate în soare. Ele cânta doar dimineaţa devreme, doar seara pe-nserat. Atunci lumea toată
este tăcere, doar trilul lor răzbate aerul! Demulte ori l-am ascultat încordată, căutând să desluşesc
ceva din dialogul lor. O mierla cânta însăilat cu sunete înalte şi întrebătoare, cealaltă răspunde în
tonuri joase şi complicate. Mă gândeam, cântecul lor e ca o panglică de mătase ce se învârte şi face
bucle mari prin aer, apoi în plutire lînă se aşează în iarbă şi boarea dimineţii o vântură uşor, ea
tremură o clipă şi adoarme cuminte în nemiscar, în tăcere.
Şi dacă mierlele plâng? poate cântecul lor e poveste plină de lacrimi şi o spun aşa în răcoarea
dimineţii, în nostalgia înserării.
Troc troc fac saboţii pe poteca de pământ bătătorită în Kyoto. Cireşii scutură alb în părul fetelor şi
ele râd cu zgomot mare. Băieţii înclină uşor capul într o parte şi le privesc cu dorinţa ascunsă.
Foşneşte mătasă colorată, cling cling fac pahăruţele de lut şi sake-ul arde gâtlejul. Un dans de evantai
feliază aerul cald, dar eu nu înţeleg nimic din poveste. Capul meu se nveleste în verde, lujeri
proaspeţi nasc idei şi pe buze, de frunză se face cuvânt. Doar în ureche am mierle bosumflate şi ele
plâng de dorul potecii însorite într o dimineaţă ,devreme. Cireşii pleacă ramuri albe, colivie peste
lume şi-n mine cuvintele sunt liturghie.
Sînt catedrala tăcerii tale!
Iar eu în vârful picioarelor voi iesi de aici pentru a nu deranja armonia cuvintelor pline de puteri magice.
Îti multumesc, Adriana, pentru ca si de data aceasta ne-ai încarcat cu o energie placuta.
sa mai vii! multumesc!