Într-un ceas răsturnat în buzunarul adânc,
clipeşte minutarul,
tu îţi spui cu teamă,
e poarta cea mare a cetăţii ori am greşit intrarea,
te loveşti cu fruntea de ziduri,
te strecori cu greu printre ani,
orice căutător e orb
în drumul lui
către casă.

Strada,
magnolia destramă prima zi de primăvară
aşa cum părul ei te învăluia
în prima noapte de iubiri.
Toate se repetă într-un poem
şi tu ferecat în fosfor minicinos
– imitând lumina,

aşa cum fardul apasă, doare întoarcerea
şi ai vrea să mai rătăceşti.

Castanul se înclină,
trenul de miazănoapte cu nume de vals vienez
te cheamă,

şi cine ştie e ultima cursă…