ACUM.TV

 
(Continuare. V. prima parte aici)

Chiar dacă orice revoluţie revendică privilegiul originalităţii, iar iniţiatorii săi postulează necesitatea rupturii cu trecutul şi cu paradigmele sociale şi etice care îi conferă legitimitatea, reflecţia insensibilă a istoricului alterează de cele mai multe ori acest caracter genuin al evenimentului de excepţie şi identifică permanenţe, succesiuni de episoade repetitive şi acte de conduită care pun în cauză semnificaţiile în relaţie cu evoluţia unei comunităţi.

Observatorul deprins cu lecturile entuziaste asupra idealurilor de egalitate şi fraternitate postulate de Revoluţia Franceză nu poate ignora atrocităţi precum decapitarea reginei Maria-Antoanetta sau masacrele produse de teroarea iacobină, nici degenerarea autoritară drapată în cavalcade războinice prin care se rezumă experienţa Primului Imperiu Francez. Aceleaşi ambivalenţe se pot aplica şi experimentelor socialiste mai vechi sau mai noi, iar unele abordări propuse de autorii pozitivişti şi neoconservatori admiră fără rezerve lumea anglo-saxonă care a cunoscut experienţe revoluţionare limitate, iar opţiunile impuse de leadership au evitat destructurarea eşafodajului social.

Recenta revoluţie din Ucraina nu reprezintă o excepţie, iar un examen sumar al istoriei acestui spaţiu de interferenţe o înscrie într-o succesiune de fapte similare, plasate în cadre social-politice şi economice specifice. Revoluţiile ucrainene au dat nota dominantă a istoriei premoderne a regiunii, fiecare dintre acestea a avut loc sub imperiul unei cauzalităţi proprii, a vehiculat idei şi opţiuni etice şi de politică externă şi a cunoscut procesul de interdevorare propriu oricărei încercări de a schimba sau accelera prin mijloace violente dezvoltarea organică a societăţii.

Istoricii caută să găsească sursa disponibilităţilor revoluţionare ale ucrainenilor, în măsura în care acceptăm această denominaţie pentru locuitorii arealului mărginit aproximativ de Velikaia Rossia şi de cursul Nistrului, de Carpaţii Păduroşi şi Marea Neagră, în prezervarea tradiţiilor unei anume democraţii participative a slavilor de est, perpetuată şi de tradiţia politică a Rusiei Kieviene, dar abandonate de continuatorii săi moscoviţi. În dezbaterile pe această temă s-au avut în vedere şi date ale moştenirii scandinave, în sensul importanţei leaderului militar şi al predispoziţiei pentru aventură şi inovaţie, dar şi reflecţii cu privire la predestinarea dată de caracterul de no man’s land al Ucrainei în secolele ce au urmat invaziei mongole.

Din perspectiva proximităţilor, Ucraina reproduce dilemele Europei Centru-Orientale în ansamblu în legătură cu apartenenţa la un centru de civilizaţie, clamând legitimitatea opţiunii sale pentru paradigmele occidentale, de la Christianitas la Europa naţiunilor sau la Uniunea Europeană, dar mereu în imposibilitate de a edifica o infrastructură instituţională şi un sistem economic compatibile cu acestea din urmă. Pluralismul extraordinar al proiectelor propuse Ucrainei de leaderii revoluţiilor sale satisface toate exigenţele celor interesaţi de speculaţiile din republica literelor şi ideilor. Dacă autorii romantici au găsit aici figuri ideale pentru arhetipul eroic şi au imortalizat în capodopere ale liricii figurile unor hatmani prea puţin vizionari, teoreticienii conservatori au găsit argumente pentru a respinge revoluţia ca antiteză a evoluţiei şi au putut invoca violenţele aduse de acestea drept cauză a eşecului politic şi a subdezvoltării economice. Libertarienii identifică aici exemple de cariere personale de succes, realizate în absenţa aproape completă a statului, iar autorii marxişti au căutat să identifice, cu mai mult sau mai puţină rigoare critică în conducătorii insurgenţelor ucrainiene apărători ai cauzei celor mulţi şi oprimaţi.

Fiecare din aceste abordări poate fi fortificată prin argumente şi nuanţată prin critică, dar o analiză guvernată de pragmatism impune constatarea că seria de convulsii care i-au implicat pe locuitorii Rusiei Mici nu a adus clarificări în privinţa opţiunii între Est, Vest sau Islam, nici nu a stabilit raporturi funcţionale între putere şi societate. Prin destinul său, Ucraina prelimină la începutul secolului al XVIII-lea evoluţia Poloniei, iar mitologia autojustificativă la care apelează ambele naţiuni invocă rolul nefast al inamicilor externi, fără ca prezenţa acestora să poată fi socotită cauza esenţială a eşecurilor repetate ale celei dintâi, sau a ezitărilor celei din urmă. Criticii apetitului expansionist al Rusiei se găsesc, mutatis mutandis, pe o poziţie similară cu cei care culpabilizează Statele Unite pentru dificultăţile întâmpinate de America Latină în ultimele două secole de existenţă noncolonială.

Tirania libertăţii de a alege

Prima diviziune petrecută în lumea rusă medievală a fost o consecinţă a ultimei revanşe a lumii nomade a stepelor asupra civilizaţiei agrare şi în curs de urbanizare din nord, odată cu apariţia Hoardei de Aur şi s-a tradus prin opţiunile diferite ale structurilor de putere care au supravieţuit primului impact. Dacă Rusia Mare a urmat o cale proprie de unificare statală în jurul puterii cneziale transplantate de la Vladimir la Tver şi apoi la Moscova, cnezatele ruse apusene au fluctuat între opţiuni contradictorii, rezistenţa în faţa pretenţiilor de suzeranitate ale Marelui Han şi acomodarea cu invadatorii. Prima opţiune impunea drept condiţie esenţială stabilirea unor relaţii confesionale cu papalitatea şi integrarea în sistemul politic al Europei catolice, iar cea de-a doua asigura supravieţuirea bisericii ortodoxe, devenită esenţială pentru identitatea etnică a locuitorilor.

Prăbuşirea puterii tătarilor şi formarea uniunii Polono-Lituaniene ca pol de putere al Europei de Est a determinat integrarea progresivă a cnezatelor din Rusia Mică şi Rusia Albă în cele două entităţi ale acestui Commonwealth, iar odată cu consolidarea sa prin Uniunea de la Lublin, actualul teritoriu al Ucrainei este asimilat instituţional posesiunilor Coroanei Poloniei. Faptul a avut consecinţe aparent pozitive, mai ales pe tărâm economic şi cultural, asigurând integrarea regiunii în circuitul relaţiilor de schimb ale lumii baltice şi difuzarea valorilor clasice în lumea ruteană.

Ca şi în cazul Poloniei, beneficiare ale acestor inovaţii au fost categoriile sociale care dispuneau de un statut juridic, o nobilime angajată în apărarea libertăţilor sale, guvernând o populaţie vulnerabilă în faţa insecurităţii generale şi a exigenţelor economice ale posesorilor de active funciare şi o elită urbană eterogenă din punct de vedere etnic şi interesată de imunităţi juridice şi fiscale. Fosta elită cnezială care şi-a asigurat propriile privilegii prin acte emise de Coroană s-a integrat progresiv în categoriile naţiunii nobile poloneze, la finele primului secol de coexistenţă. Fenomenul este sesizabil chiar în cazul unor familii de magnaţi recunoscuţi ca protectori ai ortodoxiei precum Ostrogski, Vişnoviecki sau Ogiski, ai căror descendenţi devin oficiali ai Coroanei şi chiar aspiranţi la demnitatea regală.

Abandonul tradiţiilor şi religiei ortodoxe de către descendenţii îndepărtaţi ai lui Rurik şi Gediminas este completat în mod nefericit de subdezvoltarea instituţională, tradusă mai ales în incapacitatea de a asigura securitatea supuşilor, exigenţă esenţială pentru funcţionarea statului medieval.

Reacţia în faţa acestor falii şi vulnerabilităţi a constat în formarea unei autoguvernări de inspiraţie locală, comunitatea cazacilor zaporojeni, constituită pe insulele de pe Nipru, stabilizată în aşa-numita Zaporojia Sici. Chiar dacă zaporojenii se vor identifica cu specificul Ucrainei, originile lor etnice sunt mixte, în zonele aflate practic înafara oricărei jurisdicţii găsindu-şi refugiul elemente rusofone de diversă extracţie socială, nobili şi ţărani polonezi, refugiaţi români sau grupuri de tătari. Lipsa unei autorităţi efective oferea spaţiul ideal pentru întreprinderi militare spectaculare precum atacuri împotriva oraşelor otomane de la Marea Neagră sau a cetelor de tătari din Crimeea, motivate de efortul de eliberare a captivilor creştini, dar în egală măsură de cupiditate. Opţiunea pentru acest mod de viaţă însemna şi asumarea unei morale aproximative, cu reguli şi constrângeri minime, un amestec de oportunism şi solidaritate, iar succesul pe câmpul de luptă asigurau prestigiu social şi, în unele cazuri, o ascensiune socială.

Oficialii şi magnaţii polonezi au încercat să valorifice potenţialul militar al zaporojenilor în promovarea intereselor proprii la Marea Neagră dar şi-au propus şi integrarea acestei realităţi în sistemul instituţional al Republicii prin subordonarea hatmanului de la Sici şi integrarea unor contingente în forţele teritoriale. Competiţia dintre magnaţii deveniţi adevăraţi regi în posesiunile de la frontieră şi noua elită militară căzăcească, desfăşurată sub arbitrajul ineficient al statului, s-a manifestat printr-o serie de revolte încheiate cu execuţia sau exilul iniţiatorilor precum Severin Nalivaiko sau Pavluk, dar şi cu ascensiunea unor loialişti ca hatmanul Petro Sahaidacinîi. Unii din aceşti rebeli precum Taras Fedorovici sunt invocaţi chiar în actualul imn al Ucrainei.

Fragilul echilibru dat de existenţa unor minime interese comune s-a prăbuşit odată cu revolta condusă de Bohdan Hmelniţki din 1648 care, graţie unor succese militare şi a mobilizării generale a maselor ţărăneşti, a destructurat autoritatea Republicii în regiunile ruse apusene. Cariera fostului secretar regimentar din Cehrin face încă obiectul interpretărilor istoricilor, care sunt unanimi în a-i recunoaşte abilităţile de negociator şi competenţa militară. Neegalat de contemporanii şi cu atât mai puţin de colaboratorii săi, Hmelniţki s-a dovedit în egală măsură un revoluţionar, atunci când şi-a fondat succesele pe încheierea unei alianţe cu vechii inamici tătari împotriva panilor polonezi, cu preţul a zeci de mii de captivi din rândurile ţăranilor ucraineni, dar şi un broker de putere care a arbitrat alegerile regale de la Varşovia şi a manevrat cu succes între facţiunile propriei sale tabere, utilizînd starea de spirit volatilă a cazacilor.

Însuşirile sale nu puteau însă suplini dezechilibrul militar dintre cele două tabere, materializat în înfrângeri suferite atunci când Republica recurgea la mobilizarea generală a forţelor, nici rivalitatea ce se năştea între cazacii moderaţi, care îşi însuşiseră o parte a bunurilor şleahticilor şi dominau Starşina, instituţia reprezentativă, şi radicalii inspiraţi de egalitarismul militar comunitar, mai exclusivişti şi xenofobi, care dominau adunările populare. Soluţia găsită de anturajul hatmanului a constat într-o nouă schimbare de alianţe şi cointeresarea, la capătul unor negocieri în care fiecare parte s-a angajat cât mai puţin cu putinţă, a Rusiei recent restaurate în apărarea privilegiilor căzăceşti.

Rada din Pereiaslav din ianuarie 1654 proclama intrarea cazacilor zaporojeni într-o relaţie specială cu Rusia, păstrându-şi autonomia instituţională şi primind, odată cu jurământul de credinţă, protecţia ţarului. Textul tratatului încheiat este la fel de confuz ca şi cursul urmat de relaţiile dintre cei doi parteneri, angajaţi de acum într-un nou război cu Polonia-Lituania, în care două state lipsite de mijloace militare moderne s-au întrecut în a patrona atrocităţi neegalate în Europa vremii, ale căror victime au fost locuitorii oraşelor şi satelor ucrainiene, expuşi din nou raidurilor tătarilor, trecuţi de acum de partea Republicii. Ostilităţile endemice au însemnat lichidarea aproape completă a aşezărilor urbane din Ucraina, iar fapt rămas în memoria contemporanilor şi prin masacrarea unei părţi a populaţiei evreieşti.

Relaţia cu Rusia care iniţiase măsuri de minimă eficientizare şi centralizare instituţională nu oferea prea multe satisfacţii atamanilor cazaci pentru care autoritatea voievozilor şi boierilor era mai greu de suportat decât aroganţa panilor polonezi, iar la moartea lui Hmelniţki, gruparea acestora condusă de Ivan Vihovski va iniţia o reconciliere cu Republica, prin negocierea Tratatului de la Hadjiac, perfectat în 1658. Documentul stipula constituirea unui ducat al Ruteniei ca parte egală a Uniunii Polono-Lituaniene şi reglementa pe baze aproape moderne relaţiile dintre cele trei părţi ale acesteia, dar devenea inaplicabil datorită anulării Uniunii religioase de la Brest, care-i atrăgea vetoul ierarhiei ecleziastice catolice. Chiar dacă susţinătorii acestei orientări vor repurta celebra victorie de la Konotop, din iunie 1659, devenită pretextul unor confruntări contemporane între filoruşi şi naţionaliştii ucrainieni, o revoltă condusă de atamanii Ivan Serko şi Ivan Bohun, eroii rezistenţei de la Beresteciko, a pus în eşec această ultimă încercare de reintegrare sub autoritatea Coroanei poloneze.

Războiul ruso-polon s-a tradus printr-un război între facţiunile căzăceşti, în care protagoniştii schimbă de câteva ori tabăra, iar vidul de putere va activa mai vechiul interes otoman pentru regiunile nord-pontice. Armistiţiul de la Andrusovo statua împărţirea de jure a Ucrainei pe linia Niprului, dar Rusia menţinea Kievul, păstrat graţie unui act de bravă insubordonare comis de prinţul Iuri Bariatinski. Hatmanul Ucrainei din stânga Niprului este tot mai dependent de autoritatea reprezentanţilor ţarului în teritoriu, iar cazacii rămaşi sub jurisdicţia Coroanei continuă jocul alianţelor cu ţarul, sultanul otoman sau vechii stăpâni polonezi ai ţării.

Oportunismul eroic

Momentul istoric care avea să asigure ascensiunea Rusiei la statutul de mare putere şi redeschiderea sa parţială spre lume a coincis cu o nouă tentativă de emancipare a structurilor sociale şi militare care asiguraseră bazele puterii lui Hmelniţki. Izbucnirea Războiului Nordic şi seria de înfrângeri suferite de aliaţii ruşi, polonezi şi saxoni, a scos încă odată la iveală disponibilităţile spre insurgenţă ale zaporojenilor. O revoltă izbucnită în teritoriile poloneze sub conducerea lui Semion Pali este înfrântă graţie intervenţiei mediatoare a noului hatman al Ucrainei ruseşti Ivan Mazepa, colaborator al lui Petru cel Mare şi iniţiatorul unei reconstrucţii instituţionale a puterii hatmanului, stabilit în noua capitală de la Baturin.

Înaintarea forţelor suedeze în Polonia şi iminenţa campaniei în teritoriul propriu-zis al Rusiei a creat contextul unui nou proiect revoluţionar, constând în alianţa lui Mazepa cu regele Carol al XII-lea al Suediei, chemat şi acesta să protejeze drepturile şi privilegiile cazacilor zaporojeni. Atenţia acordată de sursele contemporane factologiei militare nu ajută istoricul în încercarea de a documenta existenţa vreunor sensuri politice în schimbările de loialitate ale hatmanului ucrainean. Eforturile sale de centralizare a puterii personale în dauna instituţiilor colective, încercarea de a înfiinţa structuri militare proprii şi preocuparea, comună cu a predecesorilor săi Petro Doroşenko sau Ivan Samoilovici pentru prezervarea autonomiei în raport cu prikazurile moscovite ar sugera un interes mai larg al societăţii ucrainiene în direcţia unei autodefiniri în relaţie cu factorii politici din proximitate.

Totuşi, suportul limitat de care s-a bucurat alianţa cu Suedia şi aderenţa majorităţii la tezele oficiale ale bisericii ortodoxe care i-a anatemizat pe hatman şi pe adepţii săi lipseşte acest episod de aura sa eroică, limitându-l la una din numeroasele conspiraţii care dau savoare istoriei ruse. De altfel, rămâne cu totul lipsită de explicaţie insistenţa lui Mazepa pentru o campanie suedeză purtată prin teritoriile sale devastate de loialiştii ţarului, în defavoarea proiectului iniţial al lui Carol al XII-lea, un marş direct spre Moscova. Opţiunea ucraineană a oferit ruşilor răgazul necesar mobilizării masivelor resurse militare de care dispuneau şi în ultimă analiză marea victorie de la Poltava, care deschidea drumul către lichidarea imperiului maritim suedez şi lăsa hetmanatul ucrainean şi mai dependent de noua putere a Nordului. În pofida unor timide încercări de prezervare a ceea ce mai rămăsese din vechile lor privilegii, hatmanii sunt de acum simple instrumente ale politicii ţarului, iar însuşi titlul ca atare devine un obiect înscris în nomenclatorul oficiilor Curţii.

Acest articol a fost publicat marți, 11 martie 2014 la rubrica Istorie si actualitate, Ucraina.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.