Într-o după amiază rece şi umedă din aprilie 1975 m-a vizitat acasă o cunoştinţă mai veche. A fost o surpriză: cu toate că ne cunoşteam de multă vreme, nu ne vizitam. Soţia lui era colegă de serviciu cu soţia mea. Ne întâlnisem de câteva ori la întrunirile colegiale de la şcoala unde lucrau soţiile noastre.
El lucra la vestita podgorie “Ştefăneşti” de lângă Piteşti în Argeş şi era unul dintre specialiştii renumiţi în prepararea cunoscutelor vinuri argeşene.
Nu a venit cu mâna goală. Abia cărase pe scările blocului până la etajul trei, două cartoane (cutii) cu câte douăsprezece butelii de vin, de trei sferturi de litru fiecare.
O cutie avea sticle cu vin din soiul “Fetească Regală” iar cealaltă era plină cu sticle cu “Merlot”.
Când l-am întâmpinat la intrare, după ce sunase scurt, am rămas mirat atât de prezenţa sa neanunţată în prealabil, cât şi de cutiile pe care marca şi numele staţiunii viticole erau imprimate cu caractere mari şi grafică de culoare cafenie pe un fond bej.
Am presupus că vrea să mă roage ceva, de venise cu sticlele lui cu vin.
Chiar dacă ne cunoşteam, pesemne se gândise că solicitarea lui va avea mai multe şanse de a fi ascultată dacă va fi însoţită de aşa numita “atenţie”.
Pe vremea aceea şi în toată perioada de atunci încoace, până în ziua de azi, obiceiul de a-ţi susţine o cerere, o dorinţă la autorităţi sau pe lângă o persoană influentă cu avansuri materiale de tot felul, cu binecunoscuta “şpagă”, s-a împământenit şi s-a accentuat fiind un fapt comun la toate nivelele societăţii socialiste.
Ploconul devenise motorul care mişca (şi mai mişcă încă) întreaga economie, într-un mod propriu societăţilor închise, dictatoriale, caracterizate prin domnia bunului plac al autorităţilor în faţa cetăţeanului dependent şi neajutorat.
Omul venise la mine cu o chestiune măruntă: Nepoata lui, absolventă a unei şcoli de chimie, lucra ca laborantă la departamentul de controlul calităţii. Absolvise şcoala cu doi ani în urmă şi nu mai voia să lucreze în schimburi. Intenţiona să se mărite în curând şi lucrul în trei schimburi i-ar fi fost dificil. Dorea să se transfere la Centrul de Calcul, să se recalifice ca operator de calculator sau la introducerea datelor.
Eu lucram la vremea aceea la unitatea de informatică a marelui combinat chimic. Vremurile erau grele, posturile erau în reducere, tehnologia informaţiei era fiica vitregă în fiecare întreprindere.
Am stat de vorbă la un pahar de vin de-al meu.
I-am povestit o întâmplare pe care o ştiam de la socrul meu Puşcaş Aurel, brigadier silvic şi om de o corectitudine exemplară, dusă până la rigiditate, oarecum anacronică în lumea aceea moale în principii, în care trăiam. M-a ascultat cu atenţie:
Prin 1918 Alexandru Gros, unchiul socrului meu, era cantor la biserica din comuna Dobrin, judeţul Sălaj. Avea vre-o 35 de ani, era însurat, avea cinci fete şi pe lângă gospodăria relativ mică, slujba “part-time” la biserică îi completa în mod fericit veniturile, resursele de subzistenţă. Era imediat după primul război mondial.
Ardealul fusese eliberat odată cu prăbuşirea imperiului austro-ungar şi prin voinţa poporului, Transilvania era independentă.
Preşedinte provizoriu al Transilvaniei a fost numit Gheorghe Pop de Băseşti, învăţat, mare jurist, şi om politic cunoscut printre ardeleni. El va pregăti, împreună cu guvernul provizoriu, unirea Transilvaniei cu Regatul României, prin hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.
Alexandru Gros, cantorul de la biserica din Dobrin, era nepot de soră al noului preşedinte al Transilvaniei şi după o îndelungată, lentă şi matură chibzuinţă, specifică ardelenilor, îşi luă inima în dinţi şi se hotărî să se ducă la “baciul Gheorghe” să-l roage să-l ajute să i se dea o slujbă mai bună, mai bine plătită; să fie şi el un “picher de drumuri”, om de serviciu pe la vreo primărie undeva, în orice caz o slujbă mai bună.
Zis şi făcut! S-a dus într-o duminică dimineaţa la Băseşti la conacul preşedintelui. Acesta l-a primit. Aflând cine este, l-a întrebat despre rudele de la Dobrin, în special despre mama sa, dar şi despre alţi oameni din sat pe care îi cunoştea.
Mai apoi, după ce l-a ascultat pe nepot si s-a lămurit despre ce este vorba, i-a pus nepotului următoarea întrebare: ” Nepoate, tu vrei o pâine mai albă decât cea de grâu?”
Alexandru Gros a plecat de la Preşedinte fără să i se dea o slujbă mai bună, fără să-l fi convins pe acesta să intervină pentru nepotul lui, ceea ce i-ar fi fost, fără îndoială, uşor să facă. O atare intervenţie însă i-ar fi încălcat “Baciului Gheorghe” principiile de cinste, de onoare si de echitate, după care se conducea şi care de fapt l-au pus, chiar şi provizoriu, în fruntea noului stat ardelean.
Alexandru Gros şi-a continuat slujba de cantor la biserica din Dobrin până la adânci bătrâneţe. La 76 de ani mai slujea încă. Se schimbaseră vreo doisprezece preoţi la biserică de-a lungul îndelungatei sale cariere şi a murit fericit şi împlinit la vârsta de 92 de ani, chiar în anul în care venise la mine cunoştinţa din Piteşti cu solicitarea lui şi cu cutiile cu vin.
A plecat după vreo două ore, după ce băusem şi o sticlă din vinul ales, adus de el. L-am condus apoi la maşină cu cutiile cu care venise. Am coborât împreună scările pe care el abia le urcase cărând singur marfa lui bună, cu două ore în urmă.
Am rămas prieteni până în ziua de azi şi n-am mai amintit niciodată, nici unul nici altul, despre întâmplarea care ne-a împrietenit.