Venea la ei în sat soţia regelui.
Iar de când auzise vestea asta flăcăul nu-şi mai găsea liniştea.
O ştia doar din pozele pe care le mai vedea din când în când prin ziarele iarmarocului.
Frumoasă femeie!
Se vedea că îşi avea rădăcinile la Curtea Inglaterrei.
Se şi închipuia îngenunchind în faţă ei…
Dar doar aşa, cu mâna goală, ca un ţăran prost?
Oare ce i-ar fi putut dărui ca să-l ţină minte?
Iar zilele treceau şi el se chinuia la gândul că nu va afla darul potrivit.
“Apăi ce-i poate face mai multă plăcere decât floarea ce-i poartă numele?” – îl întrebă a sfat ăl bătrân.
Flăcăul îşi trase cuşma pe cap şi porni a urca muntele.
Mai aluneca, mai se poticnea.
Dar nici urmă de edelvais.
Tocmai când aproape se lăsase bătut, zări pe o stâncărie golaşă nişte steluţe alburii.
“Că nu m-oi întoarce fără ea, acum când e atât de aproape…”
Alaiul sosi în sat şi plecă.
Dar băiatul nu era de găsit pe nicăieri.
La vreo două săptămâni, un cioban îl află la poalele povârnişului.
Avea ochii încă deschişi.
Cătând la albumiţa palidă din pumnul însângerat.
Frumos. M-ai impesionat.