ACUM.TV

Sunt în Israel pentru prima dată. De fapt, sunt pentru prima dată în această parte de lume. Înainte de a ateriza pe Aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv, în avion, încerc să îmi imaginez Israelul şi oamenii lui. Mă fascinează în special ideea că voi ajunge într-o stat construit, din multe puncte de vedere, de la zero, în condiţii vitrege, pe un sol a cărui supunere presupune un soi de încăpăţânare ce mă interesează. Apoi, limba… În călătoriile mele prin Asia, am descoperit că a-i auzi pe nativi vorbind în mediul lor natural, oferă limbii pe care o folosesc un exotism pe care nu-l poţi descoperi stând acasă, în faţa televizorului, ascultând vocile actorilor din cine ştie ce filme sau seriale tv. În aeroport, descopăr că ebraica are, pentru mine, sonoritatea limbii arabe, cu importanta excepţie a unor „h”-uri. Este, desigur, o apreciere eminamente subiectivă.

În Tel Aviv, mă întâmpină o vreme plăcută, un fel de primăvară timpurie românească sau toamnă târzie. Se întunecă devreme, iar seara este rece. Din maşina care mă duce către hotel văd palmierii aşezaţi de o parte şi de alta a drumului. Străzile Tel Aviv-ului sunt paralele, în aşa fel încât, nici să vrei, nu te poţi rătăci. Punctul meu de reper este faleza Mării Mediterane. De la Old Yaffa şi până în apropierea hotelului, o plimbare în pas lejer pe faleză durează cam 40-45 de minute. Clădirile Tel-Aviv-ului au toate aceeaşi nuanţă. De la alb la bej sau gri, ele oferă ochiului o imagine liniştitoare, de un calm cu care până astăzi asociez, poate în mod paradoxal, Tel Aviv-ul.

Tel Aviv

A doua zi plec spre Ierusalim. Voi sta in partea de vest a oraşului, într-un cartier arab al Ierusalimului. Ajung relativ repede, într-un autobuz în care vorbitul la telefon este interzis. E primul semn că mă aflu într-o ţară aflată, totuşi, în conflict. Este, de altfel, şi singurul moment în care aveam să trăiesc o asemenea senzaţie. În ciuda soldaţilor de pe străzi, a pazei militarizate din zona vechiului Ierusalim, nu aveam să mă simt niciun moment altfel decât în siguranţă. Cum nu e prima dată când iau contact cu lumea arabă, cartierul în care locuiesc îmi trezeşte o oarecare nostalgie. Dughenele înşirate de o parte şi de alta a străzii, oamenii care vorbesc şi râd zgomotos, acceptabila mizerie de pe străzi şi arabii care îşi beau cafeaua şi fumează aşezaţi pe scaunele din faţa dughenelor, povestind cu voce tare, toate ingredientele lumii arabe aşa cum am cunoscut-o eu în Asia, se regăsesc aici.

Ierusalim

Vechiul Ierusalim, la 5 minute de mers pe jos de la hotelul unde sunt cazat, este o cetate unde se poate intra prin mai multe porţi. Aleg Poarta Damascului şi, înarmat cu o hartă turistică, străbat străzile înguste, unele pline de turişti şi magazine de suveniruri, altele aproape pustii. Cartierele evreiesc, arab şi armean nu oferă turistului senzaţia că ar trece dintr-o lume în alta. De multe ori, dacă mergi prin vechiul Ierusalim fără hartă, îţi dai seama că ai trecut dintr-un cartier în altul atunci când magazinele de obiecte bisericeşti îşi schimbă oferta. Altfel, prezenţa turiştilor şi agitaţia permanentă cu care ei sunt întâmpinaţi nu te-ar face să crezi că ai depăşit atâtea graniţe culturale în doar câteva zeci de minute.

Este, totuşi, un pericol la care se poate expune turistul care, venit pentru prima dată în afara Europei, e strivit de atmosfera aceasta a Orientului. Dacă eşti interesat de vestigii religioase, poţi petrece în Vechiul Ierusalim o zi întreagă, cheltuind ceva bani şi ieşind de acolo complet debusolat. Lumea orientală te ispiteşte şi aici, ca, bănuiesc, peste tot, cu puzderia sa de ghizi. Dacă te laşi pe mâna lor, treci din biserică în biserică, străbaţi Via Dolorosa (Drumul Crucii) şi ţi se vor spune atâtea poveşti frumoase, încât, la finalul zilei, rişti să nu mai ştii unde ai fost şi ce ai văzut. Dacă m-ar întreba cineva, aş spune că cea mai comodă soluţie e să străbaţi Vechiul Ierusalim de unul singur, cu o hartă în mână. E imposibil să te rătăceşti. Deşi pare un labirint, urmând o direcţie clară, ajungi în cele din urmă la una dintre porţile de ieşire. Iar dacă se întâmplă să te rătăceşti, totuşi, vei găsi întotdeauna pe cineva care să te îndrume. Dacă intri pe poarta Damasc şi ieşi din oraş pe Poarta Zion, abătându-te din când în când din drum stânga-dreapta, ai şansa să vezi mare parte din Oraşul Vechi.

Old Jerusalem

Ajung la intrarea într-o moschee, unde sunt oprit de către soldaţi înarmaţi. Mi se explică politicos că intrarea nu e permisă decât musulmanilor. Mă întorc, ies din oraş pe poarta Herod şi merg către Muzeul Rockefeller. Intrarea e liberă, dezamăgirea maximă. Muzeul nu e deloc întreţinut; prăfuit şi cu exponate etichetate haotic sau neetichetate, cu vitrine obosite, cu geamurile crăpate pe alocuri, locul nu atrage decât prin nume.

Cu totul alta este situaţia Muzeului Israel, cel pe care îl vizitez a doua zi. Fabulos! Petrec acolo peste 4 ore fără să reuşesc să văd tot ce m-ar fi putut interesa. Fondat în 1965, Muzeul este cea mai vastă instituţie culturală din Israel şi unul dintre cele mai mari muzee de arheologie din lume. Galeria de artă e spectaculoasă: Marcel Duchamp, Max Ernst, Robert Delaunay, Pablo Picasso, Rembrandt şi atâţia alţii. Nu e vorba doar de aglomerarea de nume aici, ci şi de modul în care e construit muzeul. Modern şi cu bun-gust, el e realmente o istorie concentrată, sintetică, a evoluţiei culturale a întregii umanităţi. De la omul de Neanderthal şi până la omul de secol XXI, găseşti acolo milenii şi spaţii geografice dintre cele mai diverse, timpul şi spaţiul aranjate în faţa ta în aşa fel încât, la ieşire, în autobuzul care mă duce către Jaffa Center, mă surprind, mental, încă în interiorul muzeului. Până a doua zi, aveam să rămân în aceeaşi stare.

Muzeul Israel

Îmi amintesc şi astăzi cu exactitate momentul în care am intrat într-o galerie dedicată… prafului. O galerie de artă modernă care găzduia o expoziţie sub titlul „Collecting Dust”. Metafora prafului în arta israeliană… De cum am trecut pragul galeriei, am simţit realmente praful pe pleoape, între dinţi, pe mâini… Atât de bine sunt aşezate exponatele, atât de perfect se integrează în peisajul general, încât senzaţia e că intri într-o lume tridimensională. Totul e gândit şi expus în aşa fel, încât să nu te poţi detaşa nici măcar o secundă. Eşti, ca vizitator, parte integrantă a peisajului.

La ieşirea din oraşul vechi, ajungi la Zidul Plângerii. Pentru că nu ştiu ce să îmi doresc şi pentru că am serioase dubii că destinatarul dorinţelor mele nu are altceva de făcut decât să împlinească dorinţe, mă limitez la a admira ceea ce a mai rămas din Templul lui Solomon, construit în secolul X î.e.n şi distrus de babilonieni.

Zidul Plângerii

Vizitez Yad Vashem, Muzeul Holocaustului din Ierusalim. Nu departe de Knesset, Parlamentul izraelian, muzeul conţine mărturii audio-video ale supravieţuitorilor Holocaustului şi hărţi ce reflectă numărul populaţiei evreieşti înainte şi după Holocaust, precum şi numărul victimelor din diferite ţări europene. Discursuri ale lui Hitler şi pasaje din diferite legi anti-evreieşti emise în mai multe ţări europene, imagini cu suferinţa evreiască, cinismul şi gratuitatea unui genocid inuman mă fac să îmi pun aceeaşi întrebare la care m-am gândit când am vizitat Auschwitz-ul polonez sau Muzeul Genocidului împotriva armenilor (la Erevan): cum de a fost posibil?! Despre specia noastră ne place să credem că e una civilizată, sofisticată, morală. În realitate, după astfel de vizite, realizez întotdeauna că ne trebuie atât de puţin pentru a deveni animale feroce, ne trebuie atât de puţin până când ne hotărâm să devenim sangvinici. Status-quo-ul de astăzi este o iluzie. Nu cred ca lumea să fie fundamental mai bună decât acum un secol şi ceva. Echilibrul e instabil, toleranţa încă neasimilată în esenţa ei… Dacă preferăm să privim Holocaustul drept rezultatul exclusiv al unor minţi bolnave, din comoditate sau din confortul evitării confruntării cu propriii noştri demoni, ne aflăm, vorba lui Freud, in denial. Adevărul e că Holocaustul a fost posibil cu largul concurs al celor care au tăcut, unii din teamă, alţii, mult mai mulţi, din convingerea că lumea ar fi mai bună fără evrei. Nu l-au ucis ei pe Iisus, nu au pus ei mâna pe finanţele lumii, nu au infestat ei societăţile în mijlocul cărora se aflau prin faptul că, încăpăţânaţi fiind, refuzau să se integreze? Holocaustul e deja istorie, însă ce se întâmplă cu motivele care l-au declanşat? Au dispărut ele brusc, printr-un act bizar de exorcizare sau supravieţuiesc latent, aşteptând un context propice manifestării?!

Yad Vashem

Knesset-ul

Ierusalimul nu este un oraş foarte mare. Distanţele sunt rezonabile; atunci când nu pot fi acoperite pe jos, singura linie de tramvai care traversează oraşul te duce, confortabil şi relativ ieftin, dintr-o parte în alta a lui. De la Muzeul Rockefeller, cobor către Muntele Măslinilor, spre grădina Ghetsimani şi Oraşul lui David. Autocare cu pelerini sunt parcate în faţa Grădinii Ghetsimani. Locul, atât de bogat în semnificaţie pentru creştini, trezeşte emoţii nu prin sine însuşi, ci doar în momentul şi în măsura în care el e privit cu ochii celui care are în minte imaginea lui Iisus predicând şi mergând pe acolo. Altfel, la momentul în care îl vizitez, el e plin de fervoarea credincioşilor care sărută pietre, se prăbuşesc în genunchi, cu ochii spre cer şi bat mătănii.

Ghetsemani Cave

Pentru a ajunge în Betleem, trebuie să trec în Teritoriile Palestiniene. După ce depăşesc punctele de control, ajung într-o zonă care mă surprinde în primul rând prin senzaţia bunăstarea pe care o emană. Case arabe solide, mari, magazine luxoase, străzi curate, restaurante plăcute… nu am nicio clipă impresia că mă aflu într-un teritoriu ce se află într-o zonă de conflict. Logica aceasta a conflictului rămâne turistului din Betleem necunoscută.

Betleem

Mă întorc spre Tel Aviv a doua zi, cu gândul că Israelul este o ţară unde mi-ar plăcea să revin. Retrăiesc sentimentul pe care l-am avut în Armenia şi ceva în plus. În Erevan, semnele sărăciei se văd peste tot, însă calmul şi politeţea de pe feţele oamenilor şi din gesturile lor îţi creează o stare de confort. Aici, aceeaşi disponibilitatea de a comunica (lucru esenţial pentru orice turist) la care se adaugă, însă, mirarea permanentă de a te afla într-un spaţiu cu infrastructură bine dezvoltată, cu elemente de civilizaţie care pot rivaliza cu cele prezente în orice stat european. De ce „mirare”? Pentru că, din prima zi în care am ajuns în Israel până în ultima zi, tot ceea ce vedeam în jurul meu mă ducea cu gândul la efortul aproape supraomenesc de a crea o ţară funcţională din nimic. Am trăit aceeaşi uimire în Tokyo, acolo unde am văzut o insulă artificială plină de zgârie-nori, creată de japonezi. Adepţii teoriei marilor conspiraţii mondiale evreieşti îmi vor spune, poate, că nu e mare lucru să creezi un stat funcţional atunci când ai bani. Nu e, însă, numai atât. Să clădeşti pe nisip, coerent şi consecvent, vreme de generaţii nu cred să fie doar o problemă pe care s-o poţi rezolva cu bani. E acolo ceva care ţine de o perseverenţă pe care nu văd de ce nu am putea-o admira.

Conflictul arabo-israelian, situaţia politică a Israelului de astăzi, antisemitismul în creştere până şi în Europa civilizată, toate acestea sunt realităţi complicate; în ignoranţa mea de turist, nu pot înţelege adevărata dimensiune a întregii situaţii. Tot ceea ce ştiu eu e că, subiectiv, tot ceea ce văd în jurul meu merită admirat, fără iluzii sau naivităţi. Israelul, ca, de altfel, orice stat al lumii moderne, e eterogen, cu naţionaliştii şi ateii săi, cu extremiştii şi moderaţii săi. Însă, dincolo de toate, când reuşeşti să transformi o utopie în ceea ce este astăzi Israelul, cred că măcar gestul în sine, cantitatea de sudoare pe care îl presupune, pot fi admirate fără ipocrizie.

Ein Hod, Laboratorul Dada

La întoarcerea în Tel Aviv, mă îndrept spre Ein Hod, satul artiştilor. În 1953, Marcel Iancu are iniţiativa de a crea un sat al artiştilor. De atunci şi până acum, satul e locuit în exclusivitate de artişti. Alei înguste, cu galerii de artă şi sculptură deschise chiar în casele artiştilor, cu anticariate şi restaurante… Acolo se găseşte şi muzeul Marcel Iancu, un muzeu Dada în interiorul căruia este amenajat un laborator Dada. Plin cu valize, cărţi şi diferite alte obiecte aşezate în dezordine, laboratorul e folosit azi şi de către elevi. Are şi o mică scenă improvizată, acolo unde se pot ţine diferite spectacole. Intrarea în laborator te face să înţelegi dadaismul nu teoretic, ci în plenitudinea lui, în ceea ce are el mai profund, din punctul meu de vedere: anume, atmosfera. Mişcarea Dada, înţeleasă teoretic, poate părea o mişcare experimentală şi atât. Abia în acel laborator, te simţi, într-un fel, obligat să gândeşti dadaist; intri într-o stare care îţi creează mai apoi, nevoia aproape fizică de a privi desenele şi tablourile lui Marcel Iancu, de a-i citi pe Tzara sau Urmuz (bizarul scriitor român care, fără să fie dadaist, reuşeşte să scrie şi chiar să trăiască dadaist).

Ein Hod, Laboratorul Dada

Fundaţiile care, în România sunt create nu pentru a cheltui, ci pentru a colecta fonduri, au, în Israel, un rol fundamental. Multe instituţii culturale funcţionează cu banii unor filantropi care creează fonduri speciale, administrate chiar şi după moartea lor, în aşa fel încât instituţiile respective ajung să se autofinanţeze. Vizitez un astfel de muzeu, Muzeul Ralli, în Cezareea. Harry Recanati a fondat cinci astfel de muzee în întreaga lumea. Ele funcţionează după regulile pe care le-a impus fondatorul lor. În primul rând, nu se percepe nicio taxă de vizitare şi nu se acceptă donaţii. Apoi, exponatele reflectă gustul pentru artă al lui Ricanati. În Cezareea, se pot admira tablouri ale câtorva pictori contemporani din America Latină, apoi o impresionantă colecţie Dali. Lucrările lui Dali expuse aici mă obsedează încă prin laitmotivul multora dintre ele: figurile umane înfăţişate ca având în interiorul lor diferite sertare. Omul modern, privit ca fiinţă ce compartimentalizează totul, idee deopotrivă tragică, tristă şi fascinantă. Tot la indicaţia fondatorului, în muzeele Ralli nu există cafenele sau locuri unde se pot consuma băuturi răcoritoare.

Haifa

Ultima zi în Israel mi-o petrec vizitând Old Jaffa. O pornesc spre faleză şi iau micul dejun, ultimul mic dejun în Israel, pe terasa unui restaurant din Old Jaffa. Priveliştea panoramică e superbă. Priveşti în faţa, vezi Marea, te întorci şi priveşti în lungul falezei şi privirea periferică surprinde, pe de o parte plaja şi nisipul, pe partea cealaltă, elegantele hoteluri şi clădiri ale Tel Avivului. E o imagine simbolică. Am în stânga, nisipul de unde a pornit totul şi în dreapta ceea ce este Israelul astăzi.

La plecarea spre aeroport, iau trenul spre o destinaţie greşită, cobor două staţii mai târziu şi refac drumul înapoi. Ajung la aeroport, după un debusolant transfer de la un terminal la altul. Ajung la Cluj către seară şi privesc fotografiile pe care le-am făcut. În valiză, cadou de la prietenul Vlad Solomon, port o carte: Myths and Facts: a Guide to the Arab-Israeli Conflict (Mitchell G. Bard). Vizita în Israel m-a făcut să vreau să cunosc mai multe despre ţara aceasta.

Februarie 2014

(Mulţumesc lui Vlad Solomon, Ginei Pană şi lui Bela Krizbai, prietenii care m-au ajutat, în Israel, să înţeleg mult mai multe lucruri decât aş fi putut înţelege de unul singur)

Acest articol a fost publicat duminică, 23 februarie 2014 la rubrica Impresii de calatorie.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.