Langert Peter e unul din puţinii şvabi care nu au părăsit încă România.
Strămoşii lui au fost colonizaţi cu mai bine de 200 de ani în urmă în zona mlăştinoasă din nord-vestul Banatului, „pe pământ românesc”. Mii de colonişti au murit de malarie în timpul lucrărilor de asanare a mlaştinilor, dar munca lor nu a fost zadarnică. După ce principalele cursuri de apă au fost regularizate şvabii au devenit posesorii unora din cele mal fertile pământuri din Europa. Satele lor erau bogate, frumoase şi curate.
Peter îşi mai aduce aminte că până la colectivizare satul era curat, exista o singură groapă de gunoi la care oamenii din sat aruncau lucrurile de care nu mai aveau nevoie. În vremea aceea, dacă un animal murea era îngropat undeva în grădina proprietarului.
În 1945 Peter a fost deportat pentru cinci ani în U.R.S.S. pentru a reconstrui ce distrusese armata germană. Deşi fusese militar în armata română. Când s-a întors din U.R.S.S. a trebuit să se înscrie în colectiv. Toţi s-au înscris.
Pe Ia sfârşitul anilor ’60 şvabii au început să părăsească ţara pentru a se stabili în Germania Federală. În casele lor s-au instalat români veniţi de prin toate colţurile ţării. Aceştia nu apucaseră să trăiască în sat în perioada în care exista o singură groapă de gunoi şi au început să arunce resturile unde le era mai la îndemână, în marginea de sat cea mai apropiată de casa lor. Fiecare uliţă ce iese din sat dă într-o grămadă de gunoi. După revoluţie, majoritatea şvabilor care nu plecaseră încă s-a grăbit să ia drumul Germaniei, dar Peter, deşi ar fi primit în Germania o pensie care i-ar fi asigurat un trai fără griji, s-a încăpăţânat să rămână în satul natal. Avea aici casa lui, curtea lui, grădina lui. Avea şi o grădină la marginea satului, marea lui nemulţumire fiind faptul că oamenii făcuseră în ultimii ani în faţa acesteia o grămadă de gunoi. Grămadă care creştea întruna. La doi ani după revoluţie a fost ales ca primar un candidat al opoziţiei. Acesta şi consilierii săi au promis printre altele că vor lua măsuri ca gunoaiele ce împodobesc satul să dispară, dar la un an după aceste promisiuni nu s-a făcut nimic. Oamenii continuă să arunce gunoaiele şi mortăciuni pe grămada de gunoi din faţa grădinii lui Peter. Într-o zi călduroasă de vară, în amiaza mare, un om, un român, a aruncat un viţel mort în locul respectiv. Peter s-a dus şi a anunţat primăria. Omul nu a fost amendat, ci doar atenţionat. Viţelul dispăruse, dar la câteva zile cineva a intrat noaptea în grădina lui Peter şi a devastat-o. Nu i-a furat nimic, doar i-a devastat grădina. Acum Peter a hotărât să plece în Germania.
Ar fi o greşeală să se creadă că asemenea fapte au apărut doar ca o consecinţă a anilor de teroare comunistă. Frecvenţa a crescut, dar întâmplări identice s-au petrecut şi în perioada interbelică.
Bunica mi-a povestit că în tinereţe plantase împreună cu bunicul câţiva nuci la Coastă. Peste câteva zile, când au revenit în locul respectiv, pomii dispăruseră. În aceeaşi perioadă controversele dintre săteni erau însoţite adesea de acte de răzbunare. Duşmanului i se aprindea şura cu fân sau i se cosea în timpul nopţii porumbul abia prăşit. Furturile erau de asemenea frecvente.
Într-o zi dascălul era plecat cu soţia la o serbare. Cineva, care era supărat pe el, a trimis nişte oameni, cunoscuţi ca fiind oile negre ale satului, să-i facă deranj în casă. Aceştia au distrus totul. „I-au tăiat toate ţoalele”, au sfâşiat tot ce-a fost din pânză, începând cu lenjeria şi terminând cu perdelele. Răufăcătorii au fost prinşi şi bătuţi de jandarmi, dar dascălul a rămas cu paguba.
