Stau în faţa zidului roşcovan.
Cazemată încremenită.
Cărămizile se ţin strâns între ele
Ca nişte surori rămase orfane,
Îngrijorate de ce le poate aduce ziua de mâine.
Îmi imaginez cum ar fi să se dărâme aşa, dintr-odată.
Văd în minte mormanul de moloz urât,
Mare cât durerea la priveghiul domnului diriginte.
– Băi, ai auzit c-a murit Ungureanu?
– Da, măi; l-am visat azi noapte.
– Las’ că l-ai visat! A murit pe bune.
Nu, zidul roşcat nu a căzut aşa, de la sine.
A fost un cutremur undeva,
Dincolo de visul acela absurd.
Căutam acum disperat
Basca albastră de căpitan de marină.
Se lăuda dirigintele cu ea
Când intra în clasă cu catalogul sub braţ.