Capitolul 2
Biserici din Podgoria Odobeştilor
Odobeştii şi podgoria omonimă au avut la apogeul lor, în prima parte a secolului al XX-lea, peste douăzeci de lăcaşuri de cult, din care numai în frumosul târg de la poalele Şarbei şi în satele de la periferie, douăsprezece biserici. C. C. Giurescu, singurul istoric care a dedicat o lucrare podgoriei, compară Măgura Odobeştilor cu Muntele Athos: «(…) prin numărul de lăcaşuri monahale poate să sugereze imaginea unui mic Munte Athos românesc» , scrie istoricul în monografia Podgoriei Odobeştilor.
De la catedrala episcopului catolic a misterioasei reşedinţe Civitas de Mylco, din secolul al XIII-lea, pe care cei mai mulţi istorici o situează în zona Odobeştilor, la cele douăsprezece biserici, pe care Odobeştii le aveau înaintea Primului Război Mondial, au trecut şapte secole, timp în care răzeşii din satele Vineşeşti, Grozeşti şi Odoba au hotărât în secolul al XVII-lea să se unească pentru a-şi apăra, mai bine, interesele.
Printre primele atestări documentare ale Târgului Odobeştilor se numără şi un act de vânzare din 1626, în care se pomeneşte despre un preot din satul Odobeşti. Evoluţia aşezării a cunoscut mai multe perioade, Odobeştii fiind situat în zona de confluenţă a celor două ţări române şi revendicat, pentru o anumită perioadă, de domnitorii ambelor ţări.
Până la Ştefan Cel Mare, Odobeştii au ţinut de Muntenia. După ce domnitorul moldav a alipit cetatea Crăciuna, la 1482, hotarul Moldovei a fost mutat, pentru totdeauna, pe Milcov, deci la sudul târgului, iar Biserica a trecut în jurisdicţia Episcopiei Romanului. În secolele care au urmat, la Odobeşti s-au instalat armenii, grecii, negustorii cazaclii şi spre sfârşitul secolului al XVIII-lea evreii, care au dezvoltat comerţul, iar aşezarea de pe Milcov a devenit un târg înfloritor, mai ales după Pacea de Adrianopol (1829), când evreii s-au stabilit masiv în cele două Principate.
Odobeştii au beneficiat şi de poziţia lor ca localitate aflată pe drumurile care porneau, atât pe Valea Milcovului, pe Valea Putnei, cât şi spre podgoriile din sudul Odobeştilor, de lângă Valea Râmnei şi a Râmnicului Sărat, Podgoria Odobeştilor întinzându-se şi la sud de Milcov, chiar dacă aceasta era în Muntenia. Interesant este că Odobeştii nu au ţinut dintru începuturi de Vrancea, decât mai târziu, când odobeştenii au cumpărat posesiuni în Vrancea arhaică.
Răzeşii satelor care au format Odobeştii au ţinut apoi să preia, fără succes, situaţia juridică a schiturilor vrâncene, aceea de a depinde de Obşte şi nu de Biserică şi să o impună schiturilor podgoriei. Ani în şir răzeşii au încercat să scoată Schitul Buluc din jurisdicţia Bisericii, după modelul Vrancei (Valea Neagră) şi al Lepşei, dar nu au reuşit.
O palmă grea au primit răzeşii odobeşteni din partea Mănăstirii Mera, care a devenit, dintr-un schit al familiei Moţoc din Odobeşti, o mănăstire puternică, un rival nebănuit, care a rupt în două proprietăţile odobeştenilor de pe Valea Milcovului, transformându-i pe micii proprietari în clăcaşi, luând chiar părţi din munte până la Muntioru şi proprietăţi în Târgul Odobeştilor.
De-a lungul secularei sale istorii oraşul a fost ars de mai multe ori şi bisericile sale au fost demolate, nu o dată, de cutremure. La 1717, austriecii au ocupat Odobeştii, la 1758 tătarii l-au ars, urcând pe Valea Milcovului, la 1787-1788 austriecii, turcii şi ruşii s-au bătut la Odobeşti, l-au ocupat şi l-au jefuit. Incendiul din 1803 a deschis calea distrugerilor din secolul al XIX-lea, iar la 1821 grecii care coborau din Rusia spre Ţara lui Homer, pentru a o elibera de turci, s-au înfruptat nemilos din odoarele bisericilor târgului. Între 1854-1856 ostaşii ruşi şi austrieci au fost încartiruiţi în orăşelul de pe Milcov, pricinuind pierderi ireparabile patrimoniului religios odobeştean.
La jumătatea secolului al XVIII-lea găsim pe negustorii cazaclii la Odobeşti, iar prezenţa acestora era aşa de importantă încât negustorii au fixat până la 1859 preţul vinurilor de Odobeşti şi au făcut cunoscut oraşul dintre vii până la Odessa, Sankt Petersburg şi Kiev. De numele lor se leagă danii nenumărate făcute bisericilor, dar, mai ales, biserica «Sfinţii Apostoli», pe care au ridicat-o la 1777.
La Odobeşti aveau vii, Mitropolia Iaşilor şi Episcopiile de Roman şi Rădăuţi. Bogăţia locului s-a reflectat şi în numărul mare de biserici, pe care oamenii înstăriţi ai podgoriei le-au ridicat în micul târg de pe Milcov şi în satele învecinate. În 1835, la Odobeşti sunt menţionate zece biserici, iar la 1900, doar şapte, semn că din cauza cutremurelor de la sfârşitul secolului al XIX-lea celelalte biserici erau în paragină.
Viaţa religioasă odobeşteană a rivalizat tot Evul Mediu cu cea din Focşanii Moldovei şi ai Munteniei. La cumpăna dintre cele două secole, în 1897, la Odobeşti exista o societate cosmopolită unde, din 3500 de locuitori, existau câteva zeci de greci şi maghiari, o mână de armeni, şi aproape 900 de evrei.
Decadenţa patrimoniului religios al Odobeştilor a început în timpul Primului Război Mondial, când oraşul a fost ocupat de trupele austro-germane, iar bombardamentele au distrus multe din aşezămintele sale religioase. Refăcute, în parte, după Primul Război Mondial, două decenii mai târziu, cutremurul din 10 noiembrie 1940 a afectat grav bisericile podgoriei. Singura Biserică domnească ridicată de Cantacuzini pe pământul Vrancei, Biserica «Ovidenia», din cimitirul din Dealul Odobeştilor, a stat în ruine jumătate de secol, până la căderea comunismului, fiind restaurată abia în 1994. Ctitorită în jurul anilor 1670, de Iordache Cantacuzino, pe ancadramentul uşii principale a rămas peste veacuri vulturul bicefal, simbolul Cantacuzinilor. Totuşi, după ce s-au investit sume importante, biserica este în prezent închisă.
De la cutremurul din 1940 a rămas nerestaurată biserica «Sfinţii Apostoli», ridicată de negustorii cazaclii, la ieşirea din Odobeşti, spre drumul Vrancei şi Valea Putnei, pe locul unde se găsea fostul sat Grozeşti. Aceeaşi soartă a avut-o şi biserica «Sfânta Cruce» din centrul oraşului, iar biserica «Ovidenia» din Boteştii Păţeştilor, fiind închisă după Primul Război Mondial şi demolată în 1984.
Desigur, în afara celor douăsprezece biserici, câte numărau Odobeştii la apogeul său, în podgoria de la poalele Măgurii au existat şi alte lăcaşuri de închinăciune. Cel mai vestit lăcaş de închinăciune din zona Odobeştilor va rămâne legendara catedrală a Episcopiei Cumaniei , pe care arheologii o caută neîncetat.
În Podgoria Odobeştilor au existat mai multe vetre mănăstireşti, de la sudul Milcovului, teritoriu aflat sub jurisdicţia Munteniei, până la confluenţa cu Vrancea arhaică unde, în Măgură, s-a dezvoltat un buchet de mănăstiri, unele străbătând timpul până în zilele noastre.
Pe Dealul Odobeştilor, la marginea sudică a podgoriei, arheologii au descoperit ruinele unei cetăţi, despre care unii istorici cred că este vorba de celebra cetate a Kruceburgului, ridicată de cavalerii teutoni, care avea, cu siguranţă, lăcaş de rugăciune. Pe această cetate este posibil să fi fost ridicată, mai târziu, cetatea Crăciuna. Ruinele unei vechi cetăţi pe acel amplasament au existat până târziu în secolul trecut. Astăzi a mai rămas doar amintirea în memoria locului, locul fiind numit chiar, la Cetăţuie.
Târgul Odobeştilor avea el însuşi câteva aşezăminte monahale, cum au fost Schitul Mănăstirea, din care mai funcţionează doar biserica «Naşterea Maicii Domnului», Mănăstirea «Sfântul Gheorghe» din Caragea, de la care există încă biserica «Sfântul Gheorghe» şi Schitul Vineşeşti, de la care nu au rămas decât menţiuni istorice.
De Odobeşti aparţinea Schitul Buluc, din Măgură, ridicat de un răzeş odobeştean. Biserica mare a schitului a căzut la cutremurul din 1940 şi face subiectul lucrării de faţă. Tot de Odobeşti ţinea şi fostul Schit Căpătanu, de pe Valea Milcovului, ctitorit de odobeştenii care au fondat localitatea Căpătanu, respectivul Căpătanul de Jos, care a aparţinut administrativ, până la Al Doilea Război Mondial, de Odobeşti.
Demne de menţionat sunt fostele schituri «Sfântul Gheorghe» din Ivănceşti (Boloteşti), din care avem astăzi biserica «Sfântul Gheorghe» din satul Ivănceşti şi Schitul Scânteia, a cărui biserică «Adormirea Maicii Domnului» a fost ridicată de spătarul Andrieş şi boierul Stamatin, socrul său şi este astăzi biserică de mir.
Vom menţiona în câteva cuvinte şi biserica mutilată a Schitului Tarniţa, care a ars în aprilie 2005. Nu trebuie trecute cu vederea lăcaşurile de închinăciune ale evreilor din Odobeşti, mai ales fostul «Templu Coral», monument de arhitectură, demolat la începutul anilor ‘80.
După 1989 s-a reluat restaurarea bisericilor odobeştene, s-au redeschis schiturile Buluc şi Tarniţa dar, faţă de alte localităţi vrâncene, la Odobeşti nu s-a construit nici un lăcaş nou, cu excepţia bisericii de lemn ce urmează a fi asamblată pe amplasamentul de sinistraţi din satul Unirea şi un imobil pe care credincioşii romano-catolici îl vor transforma în lăcaş de cult.
Odobeştii sunt singura localitate urbană din Vrancea în care, cu excepţia a două capele necesare – la Spitalul Orăşenesc şi la Centrul de Integrare prin Terapie Operaţională – nu s-a construit nici o biserică după 1989, fapt ce a permis restaurarea vechilor lăcaşuri de cult, faţă de alte localităţi din ţară unde s-a dat prioritate ridicării de noi biserici, neglijând patrimoniul religios. Ultima iniţiativă a autorităţilor locale şi a credincioşilor este restaurarea singurului edificiu rămas în paragină la Odobeşti – biserica «Sfinţii Apostoli», a negustorilor cazaclii. Cu ajutorul DJCCPCN Vrancea, lăcaşul de cult urmează să fie clasat şi să fie înscris pe Lista Monumentelor Istorice. Din acest punct de vedere, patrimoniul religios odobeştean are şanse serioase să fie salvat de la distrugere.
Dincolo de aceste aspecte subiective ale istoriei recente trebuie reţinut că, între «drumul calicilor» de pe malul Milcovului, lângă fostul sat Vineşeşti şi «drumul Vrăncii», situat dincolo de satul podgorenilor din Grozeşti, asimilat de Târgul Odobeştilor în secolul al XIX-lea, şi locuit mai mult de un secol de negustorii cazaclii, creştinii satelor care au pus bazele actualului oraş au ridicat pentru nevoile lor spirituale nu mai puţin de 12 lăcaşuri de închinăciune, care au ajuns până în zilele noastre.
Nu trebuie uitat că înainte de unirea administrativă a Focşanilor din 1862, Odobeştii rivalizau cu Focşanii Moldovei, şi ca populaţie şi ca putere economică. Unirea Focşanilor şi plecarea negustorilor cazaclii de la Odobeşti au făcut ca târgul de la poalele Şarbei să treacă în umbra Focşanilor, iar acesta din urmă să devină spre sfârşitul secolului al XIX-lea centrul religios prin excelenţă al Ţinutului Putna, cu cele mai multe biserici de mir şi aşezări monahale.
____________________________________________________________________________________________________________
. C. C. Giurescu, Istoria Podgoriilor Odobeştilor. Din cele mai vechi timpuri până la 1918 (cu 124 de documente inedite, 1626 – 1864 şi 3 reproduceri), Bucureşti, 1969, p. 68.
. Târg important pe malul stâng al Milcovului, la frontiera naturală dintre Muntenia şi Moldova, Odobeştii au beneficiat de atenţia celebrului istoric C. C. Giurescu. Acesta a scris acum jumătate de secol cea mai importantă istorie a Podgoriei Odobeştilor în care a rezervat un capitol bisericilor şi mănăstirilor podgoriei. O monografie a dedicat Odobeştilor francezul Jossef Dodun de Perriers (Monografia regiunii Odobeşti din punct de vedere viticol, Bucureşti, 1924), fost profesor la Şcoala elemenatară de viticultură între 1902-1931, pe care însă nu am consultat-o. În rest, despre lăcaşurile de cult din Odobeşti avem informaţii destul de subţiri, articolaşe şi menţiuni în lucrări tehnice sau ghiduri turistice. Nici o biserică din podgoria de la poalele Şarbei nu a fost subiectul vreunei cercetări serioase, care să depăşească stadiul unui material de revistă sau articol evocator. Pentru a avea o vagă idee despre viaţa religioasă odobeşteană, lăcaşurile din acest târg şi împrejurimile sale pot fi consultate: Dimitrie Rotta, op. cit., p. 43; Mihail Canianu şi Aurelian Candrea, Dicţionar Geografic al Judeţului Putna, Bucureşti, 1897, pp. 212-218 ; Documente Putnene, I, Vrancea, Odobeşti – Câmpuri, publicate cu un studiu introductiv despre Vrancea de Aurel V. Sava, prefaţă de Nicolae Iorga, Focşani, 1929 ; Vasile Ţiroiu, Istoricul Podgoriei Putnene. Studiu monografic (ms.), o lucrare foarte interesantă (373 pagini dactilografiate), care aduce informaţii inedite despre Odobeşti şi bisericile podgoriei sale. Lucrarea se găseşte la Direcţia Judeţeană Vrancea a Arhivelor Statului (DJVAS), fondul 374 – Învăţător Vasile Ţiroiu, dosar 4 ; Id., Monografia satului Boloteşti, (ms.), vol I, capitolul al XI-lea, pp. 313-335, la DJVAS, fondul 374, dosar 5 ; Id., Din Focşani pe trei drumuri spre Vrancea (Valea Milcovului, Putnei şi Şuşiţa). Ghid monografic turistic, (ms.), pp. 81-106, la DJVAS, fondul 374, dosar 7. Indispensabile pentru înţelegerea istoriei Vrancei şi a Ţinutului Putnei sunt cele două lucrări ale istoricului Cezar Cherciu, profesor la Colegiul Naţional Cuza, care cuprind date şi informaţii culese din documente nepublicate, aflate în arhive : Vrancea şi Ţinutul Putnei. Un secol de Istorie, 1820-1920, Focşani, 1995; Id., Vrancea şi Ţinutul Putnei – o lume de altădată. 1921-1945, Focşani, 2005. . Episcopia catolică a cumanilor a fost înfiinţată în 1227 prin convertirea cumanilor care stăpâneau aceste teritorii. Marea migraţie a tătarilor din 1241 a pus capăt acestei entităţi religioase, nu însă şi existenţei misionarilor catolici din Cumania, cum se numea la acea dată sudul Moldovei. Reşedinţa Episcopiei Cumaniei a fascinat imaginaţia multor istorici şi a stârnit interesul cercetătorilor din secolul al XIX-lea până astăzi. Dacă asupra existenţei acesteia nu este nici o îndoială, problema care a rămas nerezolvată este aceea a locului unde a avut sediul această Episcopie. Există mai multe ipoteze care o situează de-a lungul Milcovului, pe o rază de mai multe zeci de km, de la Focşani pînă la Reghiu, trecând prin Odobeşti şi Vârteşcoiu sau chiar pe locul fostei Mănăstiri Mera. Cel mai avizat istoric al Odobeştilor, C. C. Giurescu opina că sediul episcopiei – Milcovia (Civitas de Mylco) ar fi fost la Odobeşti. O ipoteză interesantă este susţinută de arheologul vrâncean dr. Victor Bobi care, în urma descoperirilor arheologice din zona Vârteşcoiu-Beciu, a avansat ipoteza că aşezarea scoasă la lumină în acel loc ar fi putut fi reşedinţa episcopului catolic al Cumaniei. Pentru o minimă orientare bibliografică vezi C. C. Giurescu, Tîrguri sau oraşe şoldovene. Din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1967, pp. 39 – 47; Id., Istoricul Podgoriei Odobeştilor, op. cit., pp. 36 – 41 ; Vasile Gh. Sibiescu, «Episcopatul cuman de la Milcovia (1227/1228-1241). Împrejurările înfiinţării, rezistenţa băştinaşilor români-ortodocşi», în Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, sub îngrijirea dr. Antonie Plămădeală, Buzău, 1983. vol. I, pp. 284-320; Ionel Ene, Gothia şi episcopii ei, Buzău, 2002, capitolul II «Episcopia cumană», pp. 47-54.
cetăţi moldovene. Din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1967, pp. 39 – 47; Id., Istoricul Podgoriei Odobeştilor, op. cit., pp. 36 – 41 ; Vasile Gh. Sibiescu, «Episcopatul cuman de la Milcovia (1227/1228-1241). Împrejurările înfiinţării, rezistenţa băştinaşilor români-ortodocşi», în Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, sub îngrijirea dr. Antonie Plămădeală, Buzău, 1983. vol. I, pp. 284-320; Ionel Ene, Gothia şi episcopii ei, Buzău, 2002, capitolul II «Episcopia cumană», pp. 47-54.
2.1. Biserica «Ovidenia» din Boteşti
Pe drumul care leagă Odobeştii de Focşani a existat până la începutul secolului trecut o localitate despre care puţini contemporani din podgorie au auzit în ultimii ani – satul Boteşti, un cătun întemeiat de oameni liberi – răzeşi, care grupa gospodăriile foştilor boieri podgoreni odobeşteni de la extremitatea estică a podgoriei şi se întindea la Vest până la Păţeşti, fiind pentru câtva timp o localitate de sine stătătoare.
Boteştii au avut, ca toate satele vrâncene, şi lăcaşuri de închinăciune. Este vorba de biserica «Ovidenia», construită, se pare, pe la 1820 şi biserica «Sfântul Gheorghe», ridicată după Primul Război Mondial. Astăzi, jumătatea de Vest a satului face parte din satul Unirea, jumătatea estică a dispărut, iar pe locul acesteia nu mai există decât câteva cruci de piatră şi temeliile bisericii «Ovidenia», demolată în 1984. Este, de altfel, singura biserică distrusă de comunişti în Podgoria Odobeştilor.
De trecutul acestui lăcaş se leagă o parte din istoria nescrisă a podgoriei Odobeştilor şi a unor familii de podgoreni care s-au stins şi despre care nu se mai ştie nimic. De altminteri, într-o oarecare măsură, dispariţia acestei biserici a fost pricinuită şi de poziţionarea geografică a acestui aşezământ, situat la extremitatea estică a podgoriei şi de haotica evoluţie demografică a teritoriului dintre Focşani şi Odobeşti. Boteştii au făcut parte din comuna Păţeşti alături de satele Slobozia-Vidraşcu (azi dispărut), Pânteceşti (puţin cunoscut), Floreşti şi Gugeşti. Părăsirea satelor Floreşti şi Gugeşti de către locuitori, în a doua parte a secolului al XIX-lea, a fost urmată şi de o slăbire economică a satului vecin -Boteşti, iar din punct de vedere demografic, aşezările s-au deplasat spre Focşani şi Odobeşti, Biserica rămânând singură în mijlocul viilor.
Biserica «Ovidenia» a deservit în epocă şi o parte din satul Floreşti, mult mai mare decât cătunul Boteşti, care se găsea pe partea stângă a Milcovului, lângă Pânteceşti şi se învecinau cu fostul sat Păţeşti, actualul sat Unirea. Între cele două războaie, pe locul unde astăzi sunt doar ruine mai existau câteva case, o moară şi o fântână, lângă răspântia Odobeştilor cu localitatea Câmpineanca. Moara era deservită de Milcovelul, acel braţ al Milcovului care pleca, de la Pânteceşti spre Focşani şi care a fost pentru secole frontiera naturală a celor două ţări române.
«Vinovat» de abandonul acestei biserici este evoluţia demografică a acestei părţi a Podgoriei Odobeştilor şi dispariţia marilor proprietari, spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, când Boteştii au încetat, practic, să mai existe. În acest lăcaş s-a slujit până la sfârşitul Primului Război Mondial. Dispariţia în timp a cătunului Boteşti şi retragerea satului Floreşti spre Milcov, în aval, au făcut ca biserica să se găsească la un moment dat solitară, acompaniată doar de mormintele din curtea bisericii, ale familiilor celor care nu mai aveau urmaşi, dintre care unele se mai văd şi astăzi. De asemenea, mai existau morminte la care creştinii mai aprindeau o lumânare la Paşti şi de Ovidenie, când se venea cu o colivă la căpătâiul celor plecaţi.
Construcţia bisericii «Sfântul Gheorghe» la doar jumătate de km distanţă, în cimitirul de pe malul Milcovului, a însemnat scoaterea din circuit a bisericii «Ovidenia». Ceea ce surprinde în osândirea acestei biserici este maniera ipocrită în care statul comunist şi Biserica s-au înţeles asupra demolării în anii ‘80. Trebuie reamintit că biserica «Ovidenia» nu a fost distrusă pentru că figura într-o zonă ce urma a fi sistematizată, nici nu era în interiorul localităţii şi deranja anumite instituţii prin prezenţa sa. Dimpotrivă, biserica «Ovidenia» se afla în afara localităţii Păţeşti, în plin câmp, înconjurată de vii şi nu încurca planurile nimănui. Afectată de cutremurul din noiembrie 1940, ca şi multe alte biserici vrâncene, dar nu atât ca să fie demolată, lăcaşul s-a comportat bine şi la cutremurul din 4 martie 1977. În 1984 se găsea aşa cum arată în fotografia de la sfârşitul acestei lucrări, mult mai bine decât majoritatea bisericilor din Odobeşti şi nu existau motive obiective pentru a fi distrusă. Şi totuşi, laxismul autorităţilor bisericeşti şi ignoranţa conducerii oraşului Odobeşti din acei ani au făcut ca într-o zi ploioasă de toamnă, în 1984, să fie demolată cu buldozerul, iar cărămida şi molozul au fost transportate la prundul Milcovului, la doi paşi, peste drum.
Nici creştinii, nici conducerea Episcopiei Buzăului nu s-au zbătut pentru biserica lor, acceptând ca lăcaşul să fie demolat, pur şi simplu pentru că mai întâi fusese abandonat de Biserica locală, mai precis de parohia «Sfântul Gheorghe» din Păţeşti-Unirea. De fapt, motivul pe care l-au invocat autorităţile a fost starea de abandon în care se găsea lăcaşul de cult. Din cauză că parohia «Sfântul Gheorghe» avea patru biserici şi un singur slujitor, cel de-al patrulea lăcaş de cult, biserica «Ovidenia», nu mai beneficia de susţinerea parohiei, nici măcar de o minimă îngrijire. Profitând de această stare de abandon din partea parohiei, autorităţile locale au decis să dărâme acea biserică părăsită. Li s-a cerut credincioşilor din Păţeşti şi Floreşti să-şi transfere morţii din curtea bisericii «Ovidenia», la cimitirul cel mai apropiat şi cu asta drumul a fost lăsat deschis buldozerelor şi basculantelor. Deşi a fost timp suficient pentru a transporta osemintele care odihneau în jurul bisericii, au fost deshumate doar o parte din morminte.
La două decenii de la acel trist eveniment, parohia «Sfântul Gheorghe» nu s-a învrednicit să ridice măcar o cruce memorial, pe care să se menţioneze că pe acel loc a existat un sfânt lăcaş de cult. Încă mai există cruci din piatră vechi de secole care nu s-au năruit la căpătâiul mormintelor celor care nu au mai avut urmaşi, iar locul este un fel de islaz, deşi terenul aparţine de drept parohiei.
Ceea ce puţină lume ştie este că, oficial, în actele Episcopiei Buzăului şi Vrancei, biserica «Ovidenia» nu figurează ca fiind un lăcaş distrus cu buldozerul, ci o biserică «transferată» la Gugeşti-Câmpineanca. Cei care vor studia peste secole istoria bisericilor odobeştene vor găsi în arhivele buzoiene că biserica a fost «transferată» la Gugeşti, deşi zidurile au fost distruse cu buldozerul. Este vorba despre o altă formă de ocultare a adevărului, prin care conducerea Bisericii încerca să păcălească şi capra şi varza, din dorinţa de a «trăi bine».
____________________________________________________________________________________________________________
2. 2. Biserica negustorilor cazaclii
Călătorii care zăresc ruinele bisericii «Sfinţii Apostoli», undeva la capătul unei străzi ale podgoriei nu îşi imaginează că în acest lăcaş de cult, acum două secole, cei mai faimoşi negustori de vinuri din Europa de Est, după ce participau la slujba duminicală, stabileau preţul vinului pentru toată Europa de răsărit. Şi mai ales că într-o podgorie din Ţările Române, aceşti negustori cazaclii au ridicat o biserică numai pentru a se putea închina şi ruga pe graiul lor, fie în ruseşte, fie în greceşte, fie în româneşte.
Deşi în memoria locului se vorbeşte de cazaci, Biserica a fost ridicată de negustorii cazaclii, sintagmă sub care găsim pe toţi negustorii de vinuri din acest colţ de Europă şi care aveau sediul breslei în Ţara Căzăcească, la Nejin, dincolo de Kiev. Aceşti negustori formau aproape un «cartier» în partea de Nord a oraşului, pe locul fostului sat Grozeşti, pe care l-am putea numi astăzi «cartierul negustorilor cazaclii». Negustorii cazaclii erau un amestec de naţionalităţi pe care îi uneau doar afacerile. Găsim printre ei greci, cazaci, aromâni, dar şi negustori moldoveni. Chiar la Nejin, aceşti negustori aveau biserica lor, biserica Greacă, iar la Odobeşti au ridicat biserica «Sfinţii Apostoli», pe care au înzestrat-o cu avere, în special vii.
Biserica negustorilor cazaclii era un lăcaş cosmopolit, în care se slujea în slavoneşte, româneşte şi greceşte. Nu trebuie uitat că ne găsim în secolul al XVIII-lea, iar cărţile de cult erau scrise în slavonă. Tot în acea perioadă pătrunde puternic în Biserică influenţa grecilor fanarioţi. Biserica negustorilor era imaginea plastică a societăţii odobeştene şi nu este o întâmplare că aceasta a încetat să mai fie în centrul vieţii odobeştenilor o dată cu dispariţia societăţii multietnice din Odobeşti. Din acest punct de vedere, biserica «Sfinţii Apostoli» din Cazacli-Odobeşti este unul din lăcaşurile de cult unicat în podgoriile româneşti. Că astăzi este o ruină este cu totul altă poveste şi este vina credincioşilor şi a conducerii Bisericii locale. Că stă în picioare de jumătate de secol, nu este meritul contemporanilor, ci al constructorilor care au ridicat cu migală o adevărată operă de artă, care impresionează prin calitatea materialului şi măiestria ornamentelor.
Situată pe strada Cazacli, în cartierul Satul Nou, istoria bisericii «Sfinţii Apostoli» este legată de istoria vinului de Odobeşti şi poate deveni un punct turistic pe «traseul vinului», biserica fiind «consecinţa» directă a bogăţiei odobeştenilor – vinul.
Ne găsim în secolul al XVIII-lea, o epocă în care Ţările Române se aflau sub fanarioţi, beneficiau de o oarecare stabilitate politică, iar comerţul era apanajul negustorilor greci, cazaci, turci, armeni şi evrei. La Odobeşti nu era gară, nici drumul pietruit spre Focşani. Şi totuşi, pe drumul Vrancei, carele duceau butoaiele cu vin către îndepărtata Rusie. Datorită vinurilor sale, Odobeştii au fost un El Dorado al Europei de Est şi negustorii evrei, greci şi cazaci au luptat ani în şir pentru a avea monopolul vinului. În cele din urmă au învins negustorii cazaclii. Aşa de mult iubeau vinurile de Odobeşti încât s-au instalat la poalele Şarbei, lângă vii, iar pentru nevoile lor duhovniceşti şi-au construit propria lor biserică. Din «Pisania» Bisericii, încă vizibilă pe peretele de miază-noapte, se vede anul construcţiei – 1777.
Negustorii cazaclii se aflau şi în Muntenia şi în Moldova, iar apelativul de «Cazacliul» este frecvent în documentele epocii. Reprezentativ pentru aceşti negustori era căciula de lână neagră de miel, înaltă şi cu fundul de postav alb. Dispariţia negustorilor cazaclii din Odobeşti s-a produs pe fondul creşterii taxelor vamale impuse de Rusia Ţaristă produselor care ieşeau din Principate. Din acest motiv, după 1859, negustorii cazaclii au renunţat pentru totdeauna la comerţul cu vin de Odobeşti. Biserica acestora însă, fiind o construcţie importantă şi de o calitate arhitectonică de invidiat a fost iubită de odobeşteni, care şi-au înmormântat în cimitirul din curtea bisericii o parte din eroii celeo două războaie mondiale şi din Războiul de Independenţă. Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a zdruncinat din temelii construcţia, redând practic imposibilă utilizarea acesteia.
Venirea comunismului i-a dat ultima palmă, pe lista preocupărilor acestora nefigurând istoria religioasă a acestui neam. Biserica nu este izolată, ci doar la câteva minute de drumul principal care leagă Odobeştii de DN 2M şi DN 2D.
Dacă în timpul comuniştilor conducătorii Bisericii locale invocau politica regimului pentru a justifica neimplicarea în reparaţia şi restaurarea imobilelor religioase, astăzi nimeni nu-i mai împiedică să refacă aceste lăcaşuri de cult. Problema este una mai degrabă administrativă. Dacă acum două secole, când s-au ridicat aceste biserici, exista un preot pentru fiecare biserică, întrucât biserica aparţine unei comunităţi distincte, pentru care este hirotonit un slujitor, iar canoanele Bisericii interzic preotului slujirea la mai multe biserici, secularizarea practicată de Biserică în secolul al XX-lea şi schimbările administrative din timpul comuniştilor au făcut să fie create parohii mari, prin contopirea mai multor sate sau cartiere şi să existe o parohie cu mai multe biserici şi un singur preot.
Recenta iniţiativă a credincioşilor şi a autorităţilor locale odobeştene, de a restaura biserica negustorilor cazaclii este unică în peisajul religios din Episcopia Buzăului şi Vrancei, care se caracterizează mai mult prin construirea de noi biserici decât prin restaurarea celor vechi. De altminteri, Odobeştii sunt printre puţinele localităţi urbane din România şi singura din Vrancea unde s-a acordat prioritate restaurării vechilor biserici şi nu s-a construit nici o biserică după 1989.
Demersul autorităţilor locale şi al creştinilor din Odobeşti şi acordul de principiu al DJCCPCN Vrancea, de a-l introduce pe Lista Monumentelor Istorice şi a-l restaura, este şansa unică pentru a salva o construcţie rarisimă din peisajul religios al României.
____________________________________________________________________________________________________________
. Informaţiile despre negustorii cazaclii şi biserica «Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel», ridicată de aceştia pe locul fostului sat Grozeşti sunt foarte vagi şi nu există nici un studiu de referinţă. Pentru câteva informaţii generale se poate consulta : Ion Ionescu, Agricultura română în Judeţul Putna, Bucureşti, 1869, pp. 275-276 ; C. C. Giurescu, op. cit., pp. 63-64 ; pp. 129-136 ; p. 196 ; Vasile Ţiroiu, Istoricul Podgoriei Putnene. Studiu monografic, op. cit., pp. 76-77 ; p. 122 ; pp. 305-307, în care se vorbeşte despre legăturile dintre negustorii cazaclii şi Odobeşti şi despre maniera prin care şi-au ridicat negustorii biserica în Podgoria Odobeştilor. Pentru aşezămintele monahale din podgorie vezi Vasile Ţiroiu, Monografia satului Boloteşti, vol. I, (ms.), pp. 328-334 şi pp. 327-328, intereantă mai ales pentru fostele schituri «Adormirea Maicii Domnului» din Scânteia şi «Sfântul Gheorghe» din Ivănceşti.
2.3. Biserica «Schimbarea la Faţă» de la Buluc
Schitul Buluc este unul din aşezămintele reprezentative ale dorinţei de independenţă a odobeştenilor. Răzeşii acestui târg au încercat în scurtul Ev Mediu valah să se individualizeze şi să se distanţeze chiar şi formal de celelalte localităţi. Profitând de bogăţia podgoriei, odobeştenii au încercat, fără succes, să scoată de sub tutela Episcopiei Romanului, schitul de la poalele Măgurii după modelul oferit de Obştea Vrancei, care administra schiturile Lepşa şi Valea Neagră.
Există mai multe legende ale fondării schitului. Cert este că, după 1650, răzeşul odobeştean Isaia Caragea a început construcţia Schitului Buluc, pe care l-a înzestrat cu vii, păduri şi chiar o moară în Odobeşti. În jurul bisericii de lemn cu hramurile «Sfânta Treime» şi «Pogorârea Duhului Sfânt» se va constitui obştea schitului. Biserica de lemn, cu mici reparaţii a ajuns până în zilele noastre. De numele familiei Caragea se leagă numele actualului cartier al Odobeştilor în care se găsesc două biserici din perioada imediat următoare, una dintre acestea fiind biserica Mănăstirii «Sfântul Gheorghe».
Între 1922-1928 a fost ridicată biserica de zid cu hramul «Schimbarea la Faţă». După numai un deceniu, biserica a căzut la cutremurul din 10 noiembrie 1940. Războiul a împiedicat refacerea bisericii, iar desfiinţarea aşezământului în 1959 a făcut ca pe ruinele bisericii să crească buruienile. Din fericire, schitul din Măgura Odobeştilor nu a fost distrus cu buldozerele, ca multe aşezăminte monahale pentru că era departe de lumea satelor şi nu se situa într-o zonă care putea fi utilizată pentru agricultură.
Creştinii din Podgoria Odobeştilor nu au părăsit niciodată acest schit. Dimpotrivă, după alungarea monahiilor, în urma decretului din 1959, schitul a trecut, neoficial, în grija parohiei Vărsătura şi la 6 august, de hramul bisericii căzute la cutremurul din 1940, sute de creştini din parohiile podgoriei şi din satele de pe Valea Milcovului şi Valea Putnei treceau dealurile şi veneau la hramul de la Buluc, perpetuând în plin comunism viaţa spirituală în Măgura Odobeştilor. Acest pelerinaj a permis întreţinerea fostelor chilii şi mai ales a bisericii de lemn.
După 1989 schitul a fost redeschis, biserica de lemn a fost restaurată, chiliile au fost refăcute, monahiile au revenit la mănăstire, iar de 6 august 2006 a fost sfinţită o Troiţă, o nouă clopotniţă şi un aghiazmatar pe altarul ruinelor bisericii «Schimbarea la Faţă».
Poate, într-o zi, odobeştenii vor găsi, din nou, forţa să refacă biserica de zid. Până atunci însă, chiar şi aşa, ruinele bisericii «Schimbarea la Faţă» din Măgura Odobeştilor rămân peste timp dovada că lăcaşul de rugăciune de la Buluc era între cele două războaie mondiale, biserica aflată la cea mai mare altitudine din Măgura oraşului vinurilor.
Este greu de imaginat că monahiile de la Buluc vor avea prea curând puterea să refacă biserica de piatră. Şi totuşi, putem asista şi la minuni. Aşteptând această minune, imaginea învechită de vremi a bisericii căzute la cutremurul din 1940 demonstrează că, prin credinţă, se poate ridica oricând o biserică de piatră, chiar şi în Măgura Odobeştilor.
2.4. Biserica de lemn de la Tarniţa
Istoria fondării actualei Mănăstirii Tarniţa este, ca multe alte istorii ale începuturilor vieţuirii monahale, una care are ca punct de plecare dorinţa de rugăciune. Se spune că pe Valea Putnei, în actuala localitate Boloteşti, s-au aşezat prin veacul al XVI-lea meşteri lemnari care realizau şei, tarniţă însemnând în sârbă, şa, un obiect foarte căutat în acea vreme, când calul era cel mai rapid mijloc de locomoţie, iar şaua era piesa de bază a călăreţului, şi pe timp de pace şi pe timp de război.
Printre aceşti meşteri lemnari erau şi monahi care utilizau şi ei, ca monahii atoniţi astăzi, calul pentru deplasări. Din motive necunoscute, aceştia au părăsit satul de pe malul Putnei, pe la începutul secolului al XVIII-lea şi s-au aşezat la poalele Măgurii Odobeştilor.
Data construirii bisericii de lemn «Adormirea Maicii Domnului» nu este cunoscută cu exactitate. După analiza materialelor şi arhitectura fostei biserici de lemn, se pare că era de la mijlocul secolului al XVIII-lea.
Schitul Tarniţa nu a ajuns niciodată la statutul aşezămintelor monahale din Munţii Vrancei. Viaţa monahilor de la Tarniţa s-a derulat în jurul bisericii «Adormirea Maicii Domnului» şi datorită modestiei aşezării a reuşit să străbată toate epocile. Nici secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, nici războaiele nu au pus capăt rugăciunii în acest schit, chiar şi atunci când în Primul Război Mondial localităţile vecine au fost bombardate, la câţiva kilometri fiind complet distrusă biserica din Boloteşti.
În 1959 flacăra rugăciunii s-a stins şi la Tarniţa. Dacă în alte locuri din Vrancea bisericile au fost profanate sau chiar distruse, la Tarniţa, biserica de lemn «Adormirea Maicii Domnului» a rămas neatinsă.
După 1989 monahiile au revenit oficial la schit şi între 1993-1995 au ridicat o nouă biserică. Dacă a reuşit să străbată perioade vitregi din istoria creştinismului românesc din secolul al XX-lea, nu a reuşit să reziste incendiului.
Într-o noapte din Postul Paştelui anului 2006, biserica «Adormirea Maicii Domnului» a ars ca o torţă, lăsând în urmă doar amintirea unei biserici de lemn care a reuşit vreme de două secole şi jumătate să fie ferită de incendii şi de săbiile năvălitorilor. Lăcaşul de închinăciune de sub Măgura Odobeştilor se adaugă tristei liste de biserici de lemn arse în ultimii ani.
Există în Vrancea peste 30 de biserici de lemn. Unele figurează pe Lista Monumentelor Istorice şi ar trebui, în principiu, să fie protejate de legislaţie, altele, la fel de vechi şi importante, nu figurează pe această listă şi nici măcar nu ştim de existenţa lor. Multe sunt pline de cărţi de cult cu valoare de patrimoniu, de icoane şi obiecte de cult inestimabile. Focul distruge nu doar scheletul din lemn al bisericii, ci şi toate comorile care se găsesc în biserică.
Fiecare biserică de lemn este o construcţie unică, nu numai prin arhitectură, ci şi prin pictură şi broderii. Mistuirea acestor biserici de lemn văduveşte patrimoniul religios vrâncean de obiecte şi picturi care nu se mai găsesc nicăieri. Biserica de lemn de la Tarniţa era una din aceste construcţii pe care nimic nu o mai poate înlocui, ca şi biserica de lemn de la Blidari – Cârligele, care era singura biserică de lemn din ţară, pictată pe tablă. Această din urmă fusese construită în 1788 în Mândreştii Munteniei, şi fost adusă la Blidari în 1834, pentru ca un secol mai târziu să ardă.
Dispariţia acestor biserici de lemn este un veritabil semnal de alarmă privind starea acestor monumente şi mai ales vulnerabilitatea acestora. După ştiinţa noastră, nici o instituţie din judeţ nu are o situaţie la zi a pericolului în care se găsesc bisericile de lemn, ameninţate de foc şi nu există nici un repertoriu exhaustiv cu aceste construcţii de lemn.
Mă tem că aşa cum a dispărut biserica «Adormirea Maicii Domnului» de la Tarniţa, or să mai dispară şi altele în viitorul apropiat, aceste lăcaşuri de lemn nefiind protejate împotriva incendiilor.
2.5. Foste aşezăminte monahale
În Podgoria Odobeştilor există bisericile mai multor aşezăminte monahale, azi dispărute. În afara lăcaşurilor de la care nu mai avem decât consemnarea cronicarului (fostul Schit Vineşeşti), bisericile unor aşezăminte monahale au devenit biserici de mir, cum s-a întâmplat cu lăcaşul Mănăstirii «Sfântul Gheorghe» din Caragea, cartier al Odobeştilor, actualmente biserică parohială. Aceeaşi soartă a avut-o şi Schitul «Mănăstirea», situat pe Dealul Odobeştilor, din care nu mai rămâne la începutul secolului al XXI-lea decât biserica «Naşterea Maicii Domnului», considerată una din cele mai vechi biserici din Odobeşti, ridicată la 1732 de vel spătarul Costachi Razul, cămăraşul Vasile Găuzilă şi Panait Cupeţ. Schitul a fost, ani în şir, metoc al Mănăstirii Mera, care deţinea imobile şi moşii în Odobeşti şi împrejurimi. Nemţii au folosit biserica pentru depozit între 1916-1918, iar cutremurele i-au slăbit structura. A fost restaurată şi se găseşte în condiţii bune.
Părăsind Târgul Odobeştilor, pe Valea Milcovului se găseşte biserica «Sfântul Nicolae» a fostului Schit «Căpătanu». Ridicat în a doua parte a secolului al XVIII-lea de familia Căpătanu, pe ruinele unei biserici mult mai vechi, din satul care purta numele familiei, în Căpătanu de Jos, pe malul stâng al Milcovului, înfiinţarea Schitului Căpătanu este posterioară cu câteva decenii fondării la sfârşitul secolului al XVII-lea a Mănăstirii Mera. Atestat documentar în 1769, la 1797 a fost închinat Episcopiei Romanului de ieromonahii Silvestru şi Macarie. Cutremurul din 1802 a zdruncinat din temelii întreg aşezământul. Biserica a fost distrusă în timpul războiului din 1916-1918 şi reparată în 1936. De câţiva ani au început lucrări de restaurare şi consolidare a bisericii.
La capătul celălalt al Podgoriei Odobeştilor, pe Valea Putnei, nu departe de faimosul Târg al Putnei, azi dispărut, se mai zăresc urmele Schitului «Sfântul Gheorghe» din Ivănceşti (Boloteşti), din care a mai rămas pe verticală biserica cu acelaşi nume, avariată în 1916-1918, dar reparată în 1920. Astăzi este o filială a parohiei din Purceleşti. Aşezământul a fost construit de spătarii Vasile Andrieş şi Vasile Buzdugan, între 1825-1830. La scurt timp de la sfinţirea lăcaşului, aşezământul a fost unit cu Schitul «Scânteia» – rectitorit de boierul Stamatin, pentru a fi mai uşor întreţinute, iar la 1860, Schitul din Ivănceşti a fost desfiinţat.
Schitul «Scânteia» este mult mai vechi, primul lăcaş al aşezământului, biserica «Înălţarea Domnului» fiind ridicată la 1733. La 1800 s-a ridicat a doua biserică, cu hramul «Adormirea Maicii Domnului». La 1815 monahiile de la «Scânteia» au fost mutate la Schitul «Trotuşanu». În 1825 boierul Toma Stamatin reconstruieşte aşezământul. După această dată, istoria Schitului «Scânteia» se leagă de Schitul «Sfântul Gheorghe» din Ivănceşti, cu care a fost unit, administrativ, de la 1830 la 1860. A primit de la ctitori multe bunuri şi moşii, fapt care a adus-o în conflict cu Mănăstirea Mera. A fost desfiinţat, pentru scurt timp, în a doua parte a secolului al XIX-lea, iar în primii ani ai veacului al XX-lea, clădirile şi bisericile se aflau într-o stare precară. Primul Război Mondial le-a ruinat şi a pus, practic, capăt vieţii monahale de la Scânteia. Astăzi, biserica fostului schit este biserică de mir în satul care îi poartă numele.
Foarte interesant si instructiv!
Mi-ar face placere sa putem comunica.
Cele bune,
Mircia Dobrin