ACUM.TV

 
Inima mea a explodat în mii de bucăţi! De luni de zile caut să le adun într-o însăilare pe toate împreună. Leg sforicele şi bucle de sârmă, cârpesc ca un măcelar burtos cu mâinile mari păroase şi pline de sânge.

Primele amintiri despre mine le am de la doi, trei ani: pulover roşu cu buzunare, tricicleta de lemn albastru, o felie mare cât pâinea cu untură şi ceapă verde şi doamna Ghinescu ce turuiai molcom în capotul de diftină înflorată. Doamna Ghinescu era mereu bătrână. Nu mi amintesc să fi fost vreodată tânăra. Mirosea a bătrână, acel miros dulceag care anunţă moartea. Nu mi plăcea să stau la doamna Ghinescu! Mişcările ei erau lente de parcă plutea într-un sos gras, în buzunare avea totdeauna hârtie şi batiste mototolite, mâinile ei erau uscate şi pline de pete maronii… Îmi privesc mâinile… ce isterie am trăit la apariţia primei pete… la început ca o aluniţă…

Mă privesc în lumina soarelui, mâncând din felia de pâine semi. O hăpăiam repede, altfel tanti Ghinescu nu mă lăsa cu tricicleta. Şi eu aveam genunchii zdreliţi, vânătăi de la căzături şi multă energie de consumat în alergarea aceea nebună cu pedalele de plastic negru. La început mă băteau toţi copiii… alergam repede să cer ajutor, obrajii mânjiţi de praf şi lacrimile săpau brazde adânci şi albe pe ei. Tata mă certa. Apoi m-a învăţat să mă bat. Ajunsesem spaima băieţilor. Nu v-am spus, mă jucam doar cu băieţii, mă căţăram în pomi la furat mere verzi şi liliac, stăteam în poartă la fotbal căci eram mai paşnică decât pe teren unde faultam la fluierul piciorului… Nu ştiu cum am devenit fetişcană, dar dintr-o dată m-am trezit alergând „de ascunselea” şi „Omul negru”, Podul de piatră”, pară, şi shenkel şic Ferkenbal!

Apoi, din cosmonaut, arheolog şi scafandru am dorit mult să fiu actriţă, cântăreaţă, Stea fără nume… făceam scene cu pături şi spectacole şi creşteam, aveam sâni, aveam părul lung, aveam picioare pline de vânătăi maica mea îmi spunea ”ostoieşte-te! ai să faci cancer şi mori!”… băieţii şi dădeau ghionturi, şuşoteau, niciodată n-am ştiut să citesc în oglindă! Niciodată n-am recunoscut nimic din ce vedeam acolo… N-am înţeles de e frumos său urât, ori nas prea mare, ori vreun coş ivit în mijlocul bărbiei, ori ochi mici de purcică cu gene drepte… Când a murit bunica stăteam într-un colţ al camerei şi îmbufnată. Tata spunea „vai, uite ce supărată!”. Nici măcar n-o suferisem! Femeie rea şi mereu bolnavă, uscată şi neagră la suflet şi vorbă. Niciodată nu m-a mângâiat, niciodată nu m-a iubit în cuvinte… O priveam moartă, fără nici un sentiment, doar înspăimântată de nemişcarea trupului, de culoarea pielii, de tăcere. Da, eram supărată foc! Toată adunarea aceea de oameni şi nimeni nu mă băga în seamă pe mine!

Ce amintiri să iau cu mine, îmi spun? Să le iau unde? Câte amintiri stau chircite în cotloane întunecate? Şi ce resort, precum madeleinele lui Proust le învie? Sau poate sunt amintiri ce nici nu vreau să învie… să rămână aşa, mumificate în întuneric! Oraşul! da, oraşul s-a trezit în mine ca o caracatiţă, îşi suceşte braţele înăuntru şi mă sfâşie. Zi de zi am bătut pietrele lui şi aceeaşi lei ponosiţi se decolorau sus pe un zid, aceleaşi cariatide ţineau pe umeri un balcon, prin aceleaşi ganguri întunecoase treceam cu spaimă, mirosea a pişat şi beţivanii găseau acolo loc bun de a şi deşerta beşica. Şi ochii caselor stăteau aţintiţi pe noi, în nemişcare mereu, dar le simţeai în spate privirea arzând. Ani am trecut pe lângă ziduri şi porţi şi turnuri şi mi părea firesc să stea acolo fără să le văd. Uite, acum în mine creşte oraşul în voie şi sălbatic:casele se urcă una peste alta ca un turn de frişcă, ferestre şi porţi se colorează în roşu şi albastru, turnurile sunt în ocru şi semeţe, ca nişte imense cârtite sapă în mine galerii, treceri secrete dintr-un capăt la celălalt al corpului meu oraş… Pietre îmi curg prin sânge şi ticăit pe macadam îmi pulsează la tâmplă şi pe artera mea merge zguduit un tramvai roşu.

Stau pe o bancă de lemn cu fruntea lipită de geam. Linia traversează oraşul şi-l despică în două cu veselie. Oamenii se îmbulzesc, precupeţe merg spre gară, au sacoşe pline de cumpărături, ciobani cu desagi din lână de oaie mirositoare, cu pălărioare negre sus pe scăfârlie, doamne cu pantofi de lac şi ciorapi cu dungă, muncitori cu mâini negre mirosind a transpiraţie. Ah, îmi spun, acum cum ajungem în Piaţa Mare! Omul cu toneta de îngheţată stă aproape de linie. Are pe cap o bonetă albă şi halat, ridică un capac strălucitor şi scoate din burta tonetei îngheţata de ciocolată sau de fistic, sau de vanilie… nu are decât două gusturi. De obicei e ciocolată şi vanilie. Cu lingura rotundă specială scrijeleşte pasta îngheţată, uneori bila e marmorată căci gusturile se amestecă sau lingura a săpat adânc în graniţa celor două gusturi şi ele se aşează cu grijă în coşuleţul de napolitană, îl aud scrâşnind când lingura se scutură şi tremură să-şi lase preţioasa încărcătura… Da, uite toneta cu îngheţata lingă linii şi vagonul se hurducăie şi se opreşte cu scrâşnit lung pe linii. Uraaa! Vânzătorul e acolo zgribulit!

Pornim mai departe şi acum începe marea Aventură. Închid ochii, mă prind bine cu mâinile de scaunul din faţă, coborâm spre Gară, prin faţa Ursulinelor şi ţin în cap vagonul să nu se rostogolească, frânele scârţăie şi trupul de metal se leagănă dintr-o parte într-alta. Bancheta de lemn e tare şi mă doare deja fundul de stat pe ea, dar nuuuu! acum e un moment important şi periculos: coborâm spre Gară şi nu mă mişc din loc!!

Deschid ochii, am ajuns! Următoarea staţie Suk haCarmel, anunţa vocea înregistrată a autobuzului. E staţia mea, am să cobor, de acolo un pic de mers pe jos spre cursul de Tai Ji. Zâmbesc în mine şi pe obraji desigur mi se lăbărţează o veselie de copil.

Acest articol a fost publicat joi, 13 februarie 2014 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.