ACUM.TV

1. Jurnalismul nu mai este o profesie, este o artă. Ce poate fi mai rău pentru jurnalişti? Jurnalismul era pe vremuri o profesie în care cei ce o practicau aveau un statut similar cu avocaţii sau cu medicii. În zilele noastre, toată lumea crede că pentru fi jurnalist sunt suficiente o tastatură, un corector ortografic şi atitudine. Un val de mediocritate a distrus profesia. Acest fapt a afectat calitatea produsului final. La petreceri în anii ’90, dacă spuneai că eşti jurnalist, oamenii erau interesaţi. Acum este ca şi cum ai zice că scrii poezii – sau mai rău – că eşti DJ. Eşti luat în serios doar dacă eşti faimos.

2. Jurnaliştii trebuie să se angajeze în posturi non-jurnalistice pentru a putea fi în continuare jurnalişti. Un articol poate fi o premieră la nivel global, dar autorul său nu are cu ce să-şi plătească chiria. Ca atare, jurnaliştii fie scriu materiale promoţionale sau advertoriale, fie lucrează ca PR pentru a avea destui bani ca să scrie materiale narative sau de investigaţie. Este ca şi cum un medic lucrează în paralel ca un reprezentant medical pentru o companie farmaceutică. Dar este necesar. Jurnaliştii trebuie să încalce coduri de etică ca să trăiască.

3. Companiile media se transformă din corporaţii în asociaţii non-profit. Piaţa media se va împărţi probabil între multinaţionale care atrag publicitate prin prisma dimensiunii lor şi în “asociaţii media” auto-suficiente ce funcţionează ca ONG-uri. Aici publicitatea devine “sponsorizare”, cumpărarea de spaţii media devine “donaţie”, iar personalul din Departamentul Vânzări devine specializat în “strângere de fonduri”. Între timp, jurnaliştii au integritatea de a fi independenţi faţă de marile afaceri şi de a avea control asupra produsului final, dar trăiesc din cutia milei. O întreagă industrie s-a transformat în organizaţie caritabilă.

4. Un mai mare acces la informaţie nu a transformat jurnalismul într-o cruciadă. Povestea Wikileaks din 2010 – când hacker-ul Julian Assange a publicat telegramele secrete ale ambasadelor americane – a fost un exemplu clasic de jurnalism în nouă era digitală. Dar a fost un eşec. De ce? Poate cineva să-şi amintească un singur fapt dezvăluit de Wikileaks? Prea multe articole au fost publicate într-o perioada prea scurtă de timp pentru ca cineva să evalueze semnificaţia informaţiilor. Dacă ziarele ar fi publicat o singură poveste această ar fi avut mai mare impact. O singură scurgere de informaţii reprezintă un scandal. O mie reprezintă statistică. Comparaţi Wikileaks cu investigaţia cotidianului The Guardian din 2011 despre cazul News of the World al telefoanelor interceptate. Această a fost o investigaţie de modă veche a unor jurnalişti experimentaţi care au strâns dovezi ‘off-the-record’ din surse primare. Chiar şi cei din SUA sau Franţa pot înţelege ştirea: o publicaţie tabloid a interceptat mesajele de pe telefonul unei fete ucise. Întrebaţi care a fost cea mai mare revelaţie Wikileaks, cei mai mulţi le-au amintit pe fetele suedeze care l-au descris pe Assange “drept cea mai proastă partida de sex”.

5. Blogurile sunt moarte. Acum zece ani mai mulţi oameni scriau romane decât le citeau. Acum, mai mulţi oameni scriu bloguri decât să le citească. Unele bloguri funcţionează dacă sunt simple – ca de exemplu The Sartorialist – unde un tip se plimbă prin oraşe la modă şi face fotografii pe stradă. Dar marea majoritate nu vor face niciodată bani. Relaţia unui vizitator individual cu un site este ca aceea a unui dependent de heroină – are nevoie de trei ‘hit-uri’ pe zi pentru a supravieţui. Acest lucru este imposibil pentru un singur blogger, de aceea ei trebuie să se “înghesuie” într-un produs jurnalistic de modă veche cu o orientare specifică – cum ar fi platformele la modă precum stângista Huffington Post sau autohtonul Hotnews.

6. Mai mult de jumătate din jurnaliştii pe care îi cunosc sunt freelanceri. Dintre ei, mai puţin de jumătate câştigă destui bani ca să trăiască. Sunt mai mulţi freelanceri decât au fost vreodată şi în acelaşi timp mai puţine publicaţii care să plătească articole scrise de freelanceri. Dacă trăieşti cinstit din munca de freelancer atunci eşti un geniu.

7. Jurnaliştii sunt mai coruptibili. Pentru că jurnaliştii sunt mai săraci decât acum zece ani, dacă o companie vrea să plătească un jurnalist să scrie lucruri frumoase despre produsul propriu sau lucruri mai puţin frumoase despre produsul concurent, mulţi jurnalişti se conformează fără probleme. La fel, dacă un partid politic – sau un serviciu secret – vrea ca un jurnalist să trâmbiţeze despre ideologia sa, el poate fi cumpărat cu promisiunea unor ştiri exclusive, şansa de a fi “promovaţi” în departamentul de comunicare guvernamental sau pur şi simplu cu bani. Uneori jurnaliştii nu au nevoie de bani. Produse, vacanţe plătite sau facilitarea accesului la informaţie pot fi suficiente. Aceşti “profesionişti” reprezintă spaţiu media care nici măcar nu trebuie cumpărat. Dar, în acelaşi timp, jurnaliştii sunt în poziţia de a fi mituiţi. Accesul gratuit la informaţie a transformat jurnalismul într-o profesie ce poate fi criminalizată.

8. Oricât de rău a fost lovit jurnalismul, fotografia a încasat-o mult mai rău. Democratizarea media le-a permis tuturor să redistribuie fotografii şi articole fără drepturi de autor, dar fotografii au un alt inamic – tehnologia de calitate le-a permis multora să facă poze excelente. Asta este ca şi cum Nikon sau Canon i-ar permite fiecărui deţinător de laptop să scrie cu ritmul lui Shakespeare sau în stilul lui Tom Wolfe. Companiile media delegă acum jurnalişti, specialişti PR, secretare sau angajaţi interni – oricine, dar nu un fotograf. Întreagă profesie a fost pusă pe lista neagră.

9. Cel mai mare inamic al jurnalistului este timpul. Cu 15 ani în urmă jurnaliştii îşi făceau probleme că petrec prea mult timp vorbind cu oameni la telefon şi nu întâlnindu-i faţă în faţă pe teren. Acum este mai rău. Acum nu mai au timp să vorbească la telefon. Interviurile se iau pe email. Ca să obţină interviuri, jurnaliştii vorbesc cu o maşină de scris. Trebuie să scrie prea multe articole într-o perioada prea scurtă de timp. Este similar cu un medic care trebuie să se ocupe de un număr gigantic de accidentaţi după un dezastru natural. El se va ocupă numai de cazurile cu şanse reale de supravieţuire. Restul pot muri. La fel, un jurnalist se concentrează pe cele mai uşoare ştiri, deoarece cele mai dificile au nevoie de prea mult timp şi, după o analiză mai amănunţită, pot deveni expirate. Ştirile mari rămân în sertar. Presiunea timpului pe jurnalişti este cea mai nouă formă de cenzură.

Traducerea: A. Iacobescu, M. Bird

Acest articol a apărut pe site-ul contributors.ro pe 17 septembrie 2012.

Preluat pe ACUM cu permisiunea autorului.

Acest articol a fost publicat sâmbătă, 22 februarie 2014 la rubrica Jurnalism, Comunicare.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.