Zilele acestea se implinesc 4 ani de la disparitia Elisabetei Rizea. Materialul care urmeaza a fost scris in ziua inhumarii Elisabetei si se doreste a fi un omagiu pios.
Elisabeta Rizea de Nucşoara
Elisabeta Rizea, unul dintre ultimii luptători ai rezistenţei anticomuniste din munţi, s-a predat lui Dumnezeu. A murit într-un pat al secţiei de reanimare a Spitalului Judeţean Piteşti, în urma unei pneumonii virale. Avea 91 de ani. Cu câteva zile înainte ieşise să culeagă mere, lângă casă. A răcit, iar corpul slăbit de suferinţe şi ani a cedat. Unul dintre apropiaţii familiei Rizea a trimis o salvare în Nucşoara. Medicii au încercat să o trateze cu cele mai sofisticate medicamente. Fără nici un rezultat. Ea însăşi, dându-şi seama că sfârşitul se apropie, i-ar fi spus uneia dintre asistentele care încercau să-şi ascundă neliniştea neputinţei de a mai face ceva: „Nu-ţi face griji, că moartea vine când trebuie să vină. Toată viaţa mea au încercat să mă omoare, şi nu am murit că nu eram de murit. Când e să vie, n-o poate nimeni opri”.
Ultimele cuvinte rostite de Elisabeta Rizea radiografiază fidel conturul propriului destin aflat sub zodia nefastă a permanentei ameniţări cu moartea. Elisabeta Rizea era vindecată de frica de moarte pentru că viaţa ei s-a derulat în imediatul acompaniament al morţii. Notorietatea ei vine tocmai din impactul pe care l-a avut în conştiinţa publică acest balans. Noi toţi am descoperit că o femeie (specificare ne lipsită de importanţă), transformată în cobaiul favorit al experimentelor torţionare, reuşeşte să expieze păcatele renunţării la luptă de care nu puţini ne facem vinovaţi. Elisabeta Rizea există pentru noi doar de 11 ani, atunci când, la o oră târzie din noapte, a apărut pe ecranele televizoarelor în emisiunea „Memorialul Durerii”, episodul dedicat „Femeii în timpul regimului comunist”. Adevărurile sunt rostite în şoaptă, pentru a nu trezi conştiinţele care dorm… Chiar obturate, mărturiile Elisabetei Rizea au venit ca un fulger peste nepăsarea generală, scoţând la lumină spaţii interstiţiale nebănuite.
O ţărancă de 80 de ani povesteşte lumii (în 1992) o istorie personală absolut fabuloasă, o istorie a rezistenţei neclintite şi a suferinţei transformate în destin. Fără urmă de patetism sau autovictimizare. Când a apărut pentru prima dată la televizor, Elisabeta Rizea era cumplit de bolnavă. De la sfârşitul anilor 60, după ieşirea din închisoare, unde a stat 12 ani, nu a mai putut merge pe piciore. Securiştii îi distruseseră genunchii. A fost nevoită să mergă precum animalele, folosindu-se de toate cele patru membre. Pe cap nu mai avea nici un fir de păr. In timpul primului interogatoriu a fost atârnată cu propriul păr de un cârlig înfipt în tavan. A fost scalpată, legată în lanţuri, bătută cu lopata, arsă, lăsată în ger, condamnată la moarte şi apoi la închisoare pe viaţă. Niciunul dintre supliciile inchiziţiei regimului comunist nu i-a rămas necunoscut. Şi totuşi, a reuşit să supravieţuiască. Senină, cu o bucurie a cuvântului şi cu o blândeţe a privirii închinate oricărui interlocutor. Dar şi cu o încrâncenare a conştiinţei drepte. Fără ezitări, fără complicităţi vinovate, fără disimulări.
Un ţâr de femeie, mare cât o istorie întregă.
„Fericiţi cei săraci cu duhul…”
După Elisabeta Rizea, imaginaţia literaţilor, care ar încerca să creeze un prototip al ţăranului român în spiritul valorilor demnităţii şi moralei sociale, va fi sortită invariabil eşecului. Elisabeta Rizea nu poate fi depăşită nici măcar supralicitându-ne imaginaţia. Ea este, totuşi, ceea ce sociologii ar denumi prin ideal-tip.
Modelul dominant al ţăranului român din timpul regimului comunist, să nu ne amăgim, este altul. Coordonatele definitorii ale acestui tip de ţăran sunt duplicitatea şi compromisul izvorâte dintr-un incontrolabil instinct de conservare. Ţăranul comunizat este, bunăoară, ţăranul din Nucşoara care vinde un partizan pe o găleată de grăunţe. Cel care care fură cărămizi din casa Arnăuţoilor fugiţi în munţi.
Sau cel care îi toarnă Securităţii în schimbul unei maşini marca IMS. Coincidenţă stranie, acest ţăran trăieşte şi astăzi. Il cheamă Ungureanu şi a fost pădurar (devenit securist) în Nucşoara. Un Drăghici în miniatură. Un Waffen SS al securităţii pe care nici un tribunal nu caută să-l condamne alături de criminalii de orice fel.
Dar foştii deţinuţi politici din Nucşoara nu au avut probleme doar în timpul regimului comunist. După revoluţie, ei au fost trataţi cu acelaşi dispreţ. Pentru a crea o falie profundă între luptători şi cei care au bătut palma cu regimul, comuniştii i-au expropriat pe primii iar terenurile le-au dat celorlalţi. Astfel că, atunci când a ajuns vestea că urmau a se întoarce acasă cei din închisori, sătenii au făcut petiţii la Securitate să nu-i elibereze pe „bandiţi”. Aşa s-a întâmplat la Nucşoara, Mercina sau Teregova, în toate locurile de rezonanţă ale rezistenţei anticomuniste. Nici acum foştii deţinuţi politici nu şi-au recuperat bunurile pierdute. Şi asta pentru că, noua putere instalată în România a continuat să-i privească la fel. Femeile acestui neam, luptătoarele, au nume sfinte, precum Elisabeta din Nucşoara sau Rozalia din Mercina.
In 2001 am vizitat-o pe Elisabeta Rizea împreună cu câţiva colegi cu care lucram la documentarea pentru un volum despre mecanismele de aservire a ţăranului român*. Concluzile acelui volum erau că, în comunism, dar şi după, ţăranii au fost aserviţi unui sistem social care reproducea modelul aşa numit al „elitelor de pradă”. Diverşi funcţionari şi şefi locali dispun discreţionar de resursele şi drepturile ţăranilor, dezvoltând un sistem situat de multe ori în afara oricăror legi. Exemplu cel mai sugestiv al acestei istorii cât se poate de reale vine din nou de la Elisabeta Rizea. Când noi i-am călcat pragul, tocmai se pregătea să meargă la primăria din sat pentru a cere o bucată de pământ pe care nu şi-l primise încă. Avea în mână o ciocolată, pe care i-o ceruse, cum ne-a mărturisit, secretara primăriei, pentru a putea fi primită în audienţă. Cui i se întâmpla asta? Tocmai ei, care convinsese un fost ministru să asfalteze drumul din Nucşoara…Femeii datorită căreia biserica din sat, bunăoară, a putut fi renovată. Preotul însuşi a ţinut să amintească acest lucru chiar în predica din timpul înmormântării Elisabetei Rizea. Dar nici unul dintre cei care beneficiaseră de pe urma faimei ei nu a venit să-i aprindă o lumânare la căpătâi. Cei care au făcut acest lucru au fost aceiaşi oameni cu care a luptat zeci de ani împotriva comunismului. Numai şapte dintre ei mai trăiesc astăzi.
„Nu vreau să mor până când nu se limpezeşte lumea asta”
Pe prispa casei, aşezaţi unul lângă altul, colegii de suferinţă veghează trupul neînsufeleţit al Elisabetei Rizea. Ar fi stat înăuntru, dar nu încăpeau lângă sicriu cu toţii. Căsuţa extrem de modestă în care a trăit femeia simbol al rezistenţei anticomuniste devenise neîcăpătoare. Simplă, zugrăvită în alb, strălucitor de curată. Lângă sicriul din camera de la stradă, cele două fete ale Elisabetei, Elena şi Laurenţia, şi ele ajunse la vârsta senectuţii, îşi plâng mama. Bocetul sfâşietor străbate liniştea dimprejur. Se aude din stradă. Acolo s-au adunat câţiva săteni şi nepoţii Elisabetei (avea încă şapte fraţi) veniţi de peste tot.
O cruce din lemn stă rezemată de gard lângă un prapore pictat cu imaginea Mântuitorului biruind porţile iadului. Scena Învierii. Un copil, strănepot al unuia dintre „Haiducii Muscelului” culege din iarbă mere căzute din pomul din faţa casei. Ştie că a murit „tanti Tuţa” şi îi priveşte mirat pe oamenii mari.
Printre ei, o femeie îmbrăcată în straie muscelene are ochii umeziţi de lacrimi. Plânge înfundat, încercând să se ferească de privirile indiscrete. Ţine pumnii strânşi la spate, ca şi cum mâinile nu i-ar mai fi de nici un folos. Pare întruchiparea disperării şi a neputinţei. Chipul îi este transfigurat, semn că suferinţa care o încearcă este profundă. O chemă Marina Chircă, are 89 de ani. Locuieşte în Slatina, la doar câţiva kilometri de Nucşoara. Ea şi Ana Simion au rămas ultimele femei din grupul Arsenescu-Arnăuţoiu. Şi Marina Chircă este un om cu mult har, din aceeaşi plămadă cu Elisabeta Rizea. A stat ascunsă timp de 5 ani în podul unei case. A dormit pe o uşă de grajd, cu capul pe un butuc. Ieşea doar o oră pe noapte din ascunzătoare. Cei doi băieţi ai ei, Ion şi Gheorghe, au fost arestaţi. Securitatea i-a eliberat cu câteva luni înainte de termen sperând să o determine pe mama lor să iasă din ascunzătoare. Copii ştiau unde este dar nu au trădat-o. Au mers în altă parte, spre disperarea securiştilor. Apoi s-a oferit Ungureanu să le spună ascunzătoarea. Pentru că a pârât-o, a primit pe loc un IMS din partea Securităţii. Odată prinsă, Marina Chircă a fost condamnată la 15 ani de închisoare. Unul dintre securişti i-a zis: „Vezi, dacă ne spuneai unde sunt bandiţii, acum ai fi fost liberă. Aşa, ai stat ascunsă 5 ani şi mai primeşti 15”. „Cine-i om face toţi ani pe care îi are de făcut”, a fost răspunsul Marinei Chircă.
Nu vrea să vorbească despre ea, pentru că este marcată de durerea morţii dragei sale Elisabeta. O decenţă dezarmantă. Spune doar atât: „Pe cine iubeşte Dumnezeu, nu-l poate omorâ Securitatea”.
La fel crede şi Vică Berevoianu, un alt erou scăpat din ghearele morţii, aflat acum la căpătâiul Elisabetei Rizea: „Partizanii au omorât mai mulţi securişti decât invers. Şi atunci, să se răzbune, Securitatea ne-au luat şi copiii şi neamurile până la a zecea spiţă. Ne-au închis pe toţi şi ne-au bătut ca pe animale. Pe Arsenescu l-au prins ultimul, în 1960. Mulţi securişti au avut inimă rea că nu au reuşit atâta timp să pună mâna pe Toma şi Petre Arnăuţoiu, pe Jubleanu sau pe Maria Plop. Să nu uite nici tinerii nici bătrânii, că noi am luptat pentru ţară. Ne-am dat viaţa şi ne-am da-o şi acum dacă ar fi nevoie. Să nu ne plângă nimeni, să ne înţeleagă”
Cortegiul funerar abia dacă numără 100 de oameni, majoritatea localnici. Sicriul este urcat într-o căruţă trasă de doi cai. Unul alb şi unul negru. Ordonaţi, oamenii se aşează unul lângă altul, aşa cum au făcut-o de atâtea ori când a murit cineva. Iar moartea nu a ocolit Nucşoara.
Niciunul dintre politicienii care şi-au construit cariere pe spatele unor oameni ca Elisabeta Rizea nu a catadicsit să vină pentru a o conduce pe ultimul drum. Intr-un fel e mai bine aşa. Ar fi stricat atmosfera unei înmormântări desfăşurată după ritualul ţărănesc. Simplă, cu oameni care jelesc cu adevărat. Fără urmă de complezenţă. Percep moartea aşa cum au înţeles şi viaţa, deplin.
Pe lângă sicriu sunt aşezate câteva coroane. Prima este cea a Regelui Mihai, apoi urmează cele ale AFDPR, Academia Civică, Alianţa Civică, Sindicatul Pro-Pact (Elisabeta Rizea a fost aleasă în 1994, de către membrii acestui sindicat, preşedinta ţărăncilor din România), Asociaţia „21 decembrie”. Coroanele membrilor familiei Rizea încheie coloana.
Biserica şi cimitirul sunt în acelaşi loc. Pe o colină care se ridică peste întregul sat. De jur împrejur se văd munţii. În imediata apropiere e un lac. În dreapta bisericii, cum intri în curte, e crucea familiei Arnăuţoiu. Un bătrân o sărută pios făcându-şi semnul sfintei cruci. Rosteşte câteva cuvinte ca şi cum ar vorbi cu cineva: „Tomiţă, să o păziţi, că şi ea va păzit pe voi”. Grijile bătrânului sunt inutile: pe lumea cealaltă nu există securişti. Muntele pe care s-au urcat Elisabeta Rizea şi partizanii nu poate fi trecut de securişti.
Candoarea cu care un bătrân mângâie o cruce ca şi cum ar mângâia un om drag, îţi dă fiori. Profunzimea gestului te face să te simţi o fiinţă minusculă, neajutorată, într-un univers al oamenilor deplini.
Toate aceste detalii copleşitoare, care compun tabloul înmormântării Elisabetei Rizea, îţi sădesc în suflet convingerea că asişti la moartea unei regine. Regina simplităţii: Elisabeta Rizea de Nucşoara.
Ion-Traian Ştefan, Nucsoara – octombrie 2003
—————
*Alina Mungiu & Gérard Althabe- „Secera şi buldozerul. Scorniceşti şi Nucşoara- Mecanisme de aservire a ţăranului român”, Polirom, 2002