Un calculator nu are probleme. Un calculator este o maşinărie plină doar cu dileme. Dacă plecăm de la definiţia dilemei ca fiind o încurcătură cu două soluţii pentru un singur scop, atunci este simplu pentru un calculator să aleagă între «da» şi «nu», sau matematic exprimat, între «0» şi «1», ceea ce şi face până ce ajunge la o soluţie. Mult mai complicat este pentru un om să rezolve dilemele sale cotidiene, reale sau imaginate, chiar şi în situţia când îi este dinainte cunoscut rezultatul pentru care el trebuie doar să aleagă «calea».
Să nu confundăm dilema cu problema! Dacă la rezolvarea unei dileme ai deja rezultatul cunoscut şi trebuie doar să alegi calea spre acel rezultat, la o problemă nu ai întotdeauna şi soluţia ei, ba mai mult, este posibil ca o problemă să nu aibă nicio soluţie, sau să aibă una sau mai multe soluţii, adică în foarte multe situaţii de zi cu zi, problema să se transforme intr-o dilemă. Este îndoielnică afirmaţia domnului Ş. N. Maier că se poate alege soluţia de mijloc, adică «indiferenţa», o soluţie care anihilează însăşi ideea şi esenţa unei probleme (a se vedea eseul: « Problemele mele », scris de Ş. N. Maier pe data de 1. 12. 2013 în ACUM.tv).
Dacă la rezolvarea unei probleme contează mult cunoştinţele unui individ, soluţia unei dileme este preponderent dependentă de experienţa, educaţia şi caracterul persoanei puse în faţa acelei dileme. S-o iau la dreapta sau la stânga? Înainte sau înapoi? Să cumpăr sau să vând? Roşie sau verde? Să aleg pe X sau pe Y? Să lupt sau să abandonez? Se vede treabă că ai o dilemă şi la alegerea unei cumpărături, şi la alegerea unui partener de viaţă, şi la alegerea de a trăi, sau de a supravieţui. Putem face o alegere fie în cunoştiinţă de cauza, pe baza experienţei noastre, multă sau puţină, atâta cât o avem, fie folosindu-ne de intuiţia şi subconştientul nostru care, de multe ori, ştiu mai bine decât «conştientul» nostru care este direcţia sau sensul de urmat la un moment dat!
Pentru mine, în trecut, dilema cea mai grea din viaţa mea de copil era la împărţirea pâinii, din timpurile când dominanta existenţei era foametea. Dictonul : «cine împarte – parte îşi face» este profund imoral şi nedrept (chiar daca el funcţionează din plin în societatea românească de azi!), dar în interiorul unui grup de indivizi legaţi între ei prin dragoste, aspectele dilemelor au un caracter mult diferit. Când se dădea pâinea pe cartele (rareori zilnic, mai des la 2-3 zile, uneori chiar odată pe săptămâna), mama noastră îşi tăia o bucăţică mult mai mică decât a treia parte, şi ne spunea nouă, mie şi fratelui meu: «Împărţiţi restul între voi!». În ciuda faptului că sesizam nedreptatea pe care şi-o făcea mama, acceptam totuşi avantajul dorit că «vom mânca mai mult». Dacă împărţea mama, cel care lua ultimul era nemulţumit că primul care apucă bucata lui, lua partea care i se părea mai mare. Şi atunci am «inventat» un principiu care a funcţionat apoi în permanentă cu succes, şi anume : «unul împarte, celălalt alege». Într-o aşteptare plină de nerăbdare şi urmărire cu o atenţie demnă de o cauza mai bună, unul din noi tăia şi re-tăia pâinea de mai multe ori, folosind şi un cântar improvizat dintr-un bâţ şi sfori, şi în final, dacă era convins că împărţirea este dreaptă, spunea cuvântul magic: «alege!». Dilemă, nu?
Ce bine ar fi dacă şi în politica din România s-ar aplică această metodă, adică unii să împartă şi ceilalţi să aleagă. Dar la noi este invers- mulţi sunt cei care aleg, şi puţini cei care împart (doar între ei şi pentru ei!).
Nu sunt nici psihanalist (profesionist!), nici filosof (tot profesionist), dar cui dintre noi nu-i place să se afirme cu aceste preocupări, crezând că ele dau o tentă de om inteligent, în special când, în sinea noastră, măcar unii din noi recunoaştem că mai avem şi lipsuri (că lapsusuri, slavă Domnului, avem cu toţii !), şi găuri negre, din când în când, în gândirea noastră?!
De aceea nu o să dezvolt o teorie analitică legată de asemănările şi deosebirile dintre probleme şi dileme. Pot, cel mult, să dau câteva exemple de dileme din propria experienţă, şi dacă chestii asemănătoare le-au trăit şi alţii, atunci chiar nu mai sunt necesare compromisurile pe care suntem obligaţi să le facem când vrem să rezolvăm şi problemele noastre de zi cu zi, dar şi a dilemelor care apar şi mai frecvent în viaţa noastră.
La modul general, cine din noi nu are o dilemă când se scoală de dimineaţa şi trebuie să meargă să îndeplinească o sarcina oarecare, printre care şi cea cu „mersul la serviciu”. Poate cineva să spună că renunţă cu plăcere la căldurica şi intimitatea de sub plapumă pentru a merge să efectueze o corvoadă oarecare? Este o dilemă? Este, şi chiar una general valabilă pentru toată lumea.
Dar când te cufunzi în plăcerea unui hobby de al tău personal, şi cineva care are dreptul să-ţi dirijeze acţiunile îţi cere să faci altceva, este o dilema? Este. Şi sunt infinităţi de astfel de dileme în viaţa oricui. Englezii au inventat «tradiţia» doar în scopul de a micşora numărul de dileme care se ţin zilnic de capul tău (a unui gentleman în cazul asta), iar restul lumii civilizate recomandă, în acelaşi scop, «compromisul»! De genul: «draga mea, dacă mă laşi să văd meciul, îţi spăl vasele şi duc şi gunoiul!».
Important este ca orice dilemă să aibă de la bun început o finalitate, un scop bine definit. Când eşti elev la şcoală, ţi s-a băgat în cap că trebuie să înveţi şi, volens-nolens, accepţi. Dar dilema apare atunci când ai de ales între a merge la cursuri sau la o activitate mai plăcută, aşa cum mi se întâmpla mie când trebuia să aleg între mersul la şcoală sau la gara, să admir locomotivele! Norocul meu era că întotdeauna rezolvam instantaneu această dilema. Probabil că aţi ghicit în ce sens…
Mai serioase sunt dilemele pentru alegerile din viaţă, pentru viaţă. La alegerea unei meserii pe viaţă, sau a unui anumit destin profesional, puţini sunt cei care nu au avut nicio dilemă. Şi chiar când ai făcut o alegere (adică ai rezolvat dilema), vine mai târziu, uneori prea târziu, constatarea că erai de fapt mai bun pentru altă meserie, alt gen de activitate. Aceleaşi situaţii, cu efecte mai tragice, se petrec şi în cazul alegerii partenerului de viaţă, a celui de afaceri, a colaboratorilor, şi nu în ultimul rând a prieteniilor.
În adolescenţa mea mi-am ales, fără nicio ezitare, ca prieten pe Z. T. de care toţi fugeau, pentru că era un scandalagiu şi un bătăuş. Pare o dilemă că l-am ales pe el, în timp ce aveam şi colegi cuminţi, disciplinaţi, joviali, etc. Dar de la bun început am recunoscut la el un caracter autonom, dar puternic şi statornic. Astfel o problema s-a transformat doar într-o dilemă, şi peste ani nu am regretat, pentru că atunci când am fost într-un pericol de moarte, Z. T. a fost singurul care a sărit să mă salveze, riscându-şi propria viaţă!
O dilema banală poate fi şi situaţia când îţi hrăneşti câinele, şi de faţa ta este şi un maidanez flămând. De cele mai multe ori acest tip de dilemă se încheie cu alungarea maidanezului. Din păcate acest tip de dilemă se întâmplă şi în grupările umane, care manifestă un patriotism egocentric şi nu tolerează alte grupe de oameni, fie ei emigranţi, fie naţionalităţi conlocuitoare, care vor şi ei (sunt şi cazuri cu naţionalităţi nu conlocuitoare ci «co-înlocuitoare!», dar acest aspect trebuie tratat ca o tema aparte), să adere la acel patriotism în mod sincer, dar se aleg doar cu situaţia „maidanezului alungat”.
Dacă tu te îndopi cu toate bunătăţurile, şi de faţă este un om flămând, ai de rezolvat o dilemă, şi dacă nu rezolvi pe loc o astfel de dilema, nu meriţi statutul de om. Doar un animal nu are acest gen de dilemă când are o pradă pe care o ţine numai pentru el. Dar ce te faci cu o dilemă de conştiinţă care apare când tu ai de toate şi ştii, din diverse surse de informaţii, că în altă parte a lumii oamenii mor de foame? Acest gen de dileme relevează şi developează gradul de egoism uman, personal şi de grup, faţă de grupurile umane defavorizate. Nimeni nu impune să renunţi la ce ai, dar este necesar să faci ceva ca şi cel care nu are să aibă măcar un minim de resurse pentru supravieţuire.
Coexistenţa în acelaşi teritoriu, în aceiaşi ţară, la aceiaşi naţiune, a ghiftuiţilor şi flamanzilor, a bogătanilor şi săracilor, a defavorizaţilor şi a favorizaţilor, defineşte calitatea politicii şi a politicienilor care conduc. Nu trebuie să mergem prea departe pentru un exemplu: aici în România politicienii noştri nu au nicio dilemă în a-şi face numai pentru ei legi penale favorabile, care să nu-i pedepsească pentru jaful la drumul mare, în timp ce «ceilalţi», poporul, «prostimea», nu au decât să facă puşcărie pentru orice sustragere de bunuri, chiar cu o valoare doar ceva mai mare decât 50 de lei!
Toţi cei corupţi, indiferent de ce meserie practică: funcţionari, preoţi , medici, etc. , nu au nicio dilemă (şi nici o tresărire de conştiinţă) în a «primi» sau a «lua» mită, şpagă, foloase necuvenite. Cu timpul aceste dileme nu numai că nu dispar, dar devin obişnuinţe şi tradiţii cotidiene.
Şi dilemele legate de respectarea drepturilor de proprietate intelectuală se aliniază la nepăsare şi lipsa de respect pentru cei care creează acele valori. Furtul intelectual, plagiatul, falsificarea, i-au atins până şi pe cei puşi să păzească respectarea legilor. Onoare şi onorabilitate? Nicio dilemă. Nici măcar pentru un prim-ministru.
În cultură şi în educaţie se repetă aceeaşi dilematică ca şi în sectoarele materiale ale vieţii sociale, sau din sfera producţiei şi a serviciilor. Este caracteristică şi specifică dilema unui judecător pus să judece un proces de proprietate «intelectuală» asupra manelelor, considerate ca valori «cultural-intelectuale!», o dilemă pe care, de exemplu , poliţia Antifraudă din Brăila a rezolvat-o instantaneu, deplasând o forţă însemnată în comuna Chişcani pentru a-i prinde pe ţiganii care cântau manele… fără aprobarea autorilor, care probabil se plasau la acelaşi nivel cultural cu interpreţii!
Zelul de acest fel era demn de o cauză mai bună, ca de exemplu să meargă să aresteze pe plagiatori, pe hoţii de doctorate şi altele asemenea, dar unde este poliţistul capabil să aresteze oamenii suspuşi, dintre cei care le plătesc salariile şi se află la cele mai înalte niveluri, inclusiv, poate, într-o funcţie ministerială?
Toţi vrem să trăim cu certitudini, în fiecare moment al vieţii noastre, dar din păcate acest lucru nu este posibil decât după consumarea timpului de viaţă care ni s-a dat, adică abia la bătrâneţe, dar chiar şi atunci, doar … în visele noastre!
Viaţa este un flux permanent de dileme şi nu ar trebui să fugim de ele. Aici se poate aplica axioma din biologie care spune că «funcţia creează organul». Evoluţia umanităţii este strict dependentă de rezolvarea sistematică a dilemelor şi a problemelor de zi cu zi, şi vine vremea unor salturi calitative în viaţă întregii omeniri.
Dacă însă nu vrei să te lupţi şi eşti dornic de o viaţă netulburată de prea multe dileme (care oricum nu se pot elimina cu desăvârşire din viaţă cotidiană), atunci singura soluţie este „rutina”, aplicabilă în toate momentele vieţii tale. Cu o rutină bine pusă la punct scapi de majoritatea dilemelor care îţi deranjează stilul de viaţă. Formează-ţi rutine pentru toate fazele existenţei tale, începând cu igiena personală şi terminând cu dragostea pentru partenerul de viaţă, pentru copii tăi, pentru «aproapele» tău, şi dacă se poate să ai şi o rutină pentru moartea ta, că doar nu eşti nemuritor, şi în felul acesta nu te vor deranja cu nimic nici alţii, şi nici chiar tu pe tine însuţi!
Aşa cum am spus mai înainte, şi un calculator are dilemele sale, iar un robot, care de fapt este un calculator multifuncţional, chiar funcţionează prin rutine (adică programe), şi deci omul care vrea să trăiască netulburat de nimic este un robot. Acesta să fie destinul omului într-o societate de consum?