Acum două săptămâni întreg Israelul era tulburat la vestea trecerii în eternitate a celui care a fost Ariel Sharon, considerat una din cele mai marcante şi mai influente personalităţi israeliene. În coloanele presei scrise, ca şi pe ecranele sau pe undele presei electronice, s-a vorbit despre marele om, marele evreu-israelian şi „soldatul” ieşit din comun Ariel (Arik) Sharon.
Dacă în discursul său-necrolog preşedintele ţării, Shimon Peres, menţiona că „Sharon şi-a iubit poporul şi poporul l-a iubit la rândul său”, nu a lipsit, din toate relatările presei, nici menţiunea că a fost una din cele mai marcante, dar şi mai controversate personalităţi ale epocii sale.
În fapt, a fost o personalitate care a forjat – şi a dominat – istoria Statului Israel, suprapunându-şi peste aceasta scara de valori, calităţile excepţionale, întreaga viaţă – destinul în care a crezut şi pe care a ştiut, ca puţini alţii, să şi-l domine, şi asta, pînă la ultima suflare, până cînd, după cum a spus la meetingul de doliu din Knesset fiul său, Ghilad, „a murit atunci cînd a hotărît el”!
A deţinut mai multe funcţii superioare în armată, ca şi în politica israeliană, onorând funcţia de prim-ministru până în momentul în care o străfulgerare cerebrală l-a aruncat într-un soi de anticameră a morţii, unde a rămas timp de peste şapte ani.
Dar urmărindu-i parcursul vieţii, ceea ce fascinează, cred, şi nu sunt singura, este faptul că înainte de-a fi un mare militar (a structurat şi consolidat teoria metodicii de luptă a armatei israeliene), înainte de a fi unul din rarii politicieni de o ireproşabilă onestitate (în acelaşi discurs-necrolog, preşedintele statului, Shimon Peres, menţiona printre altele că a fost un excelent om de familie, poporul israelian reprezentând „familia sa lărgită”), a fost un mare om, după cum rar se mai întîlnesc astăzi, cu o moralitate de oţel, cu o fidelitate ireproşabilă scării sale de valori şi principiilor sale. Una din acele fiinţe umane pe care Nietzsche le consfinţea în cartea sa „Uman, peste măsură de uman”. Tocmai fiindcă a fost atât de uman, nu a fost scutit de greşelile general… umane! Dar şi aceste greşeli erau comise cu convingerea că este exact ceea ce trebuie să decidă – şi să făptuiască – în acel moment.
Desigur, detractorii nu i-au lipsit, iar după dispariţia sa, n-au făcut decât să-şi dovedească josnicia şi meschinăria caracterului. S-a vorbit şi s-a scris mult despre curajul dovedit ca militar, elogiindu-se faptul că pentru el, nu exista noţiunea de „nu se poate”. S-a amintit de modul în care a înfiinţat şi condus vestita unitate secretă 101 de rezervişti-combatanţi pentru acţiuni speciale, având ca primordial obiectiv acţiunile-replică-revanşă ale atacurilor teroriste. În amintirile lor, foştii camarazi de arme subordonaţi au relatat, fără excepţie, că Ariel Sharon a făcut din ei nu numai „soldaţi” de elită, dar că le-a insuflat şi o seamă de valori şi de principii după care s-au condus, fără să le trădeze, de-a lungul întregii lor existenţe.
Dar o calitate care a fost mai mult exemplificată, în tot ceea ce am citit, am ascultat şi am văzut în decursul acestor două săptămâni de după despărţirea definitivă, imposibilitate a tuturor posibilităţilor, de cel căruia i se spunea „Leul din Sinai” îi conferă tocmai acea unicitate cu mult în afară de serie, ca fiinţă umană. Omul acesta a creat la un moment dat impresia că poate şi el să ezite, să şovăie în anumite decizii. Depinde cu ce ochi a fost privit şi cu ce mod de gândire a fost estimat. Au fost, pe parcursul vieţii şi carierei lui Sharon unele „întoarceri cu 180 de grade” în privinţa deciziilor adoptate într-o anumită epocă, printr-o opţiune exact contrară celei decise şi realizate. Ariel Sharon a fost cel care a iniţiat şi înaintat aşezările din Yehuda şi Shomron (Yudeea îi Samaria), ca şi pe cele din Gaza, cunoscute sub denumirea de Gush Katif, pentru ca atunci când a decis că s-ar fi impus dezangajarea din Gaza, să dispună evacuarea acestora.
Deputata Orit Struck din partidul „Habait Hayehudi” a avut îndrăzneala să afirme că Sharon nu a mai fost, de fapt… Sharon tocmai la timp, înainte de a mai putea declanşa alte demersuri catastrofale la nivel public. Cum să înţeleagă, în obtuzitatea ei, că tocmai aceasta a fost una din faţetele extremei onestităţi politice a acestuia? Adică tocmai curajul şi cutezanţa de a abandona un drum atunci când a constatat că această cale nu ducea către obiectivul scontat. După cum se ştie, atunci când Likudul, al cărui părinte a fost de asemenea Ariel Sharon, s-a opus acestui demers al eroilor, Sharon a abandonat partidul, întemeind mişcarea Kadima, în care a atras tocmai personalităţile destul de puternice pentru a-l urma. Aceeaşi Orit Struck a afirmat că Sharon a decis dezangajarea pentru a ameliora poziţia politică a Israelului în configuraţia mondială de forţe şi factori de decizie, dar că acest demers i-ar fi „explodat în faţă”.
În fapt, nu Sharon a decis această pretinsă explozie! După cum la începutul anilor ’90 a avut o grijă de adevărat… părinte evreu pentru numeroşii noi-veniţi din fosta Uniune Sovietică, dacă nu s-ar fi întîmplat nenorocirea care l-a redus la o aproape-nefiinţă, Sharon, fidel unui alt principiu de fier, nu ar fi „abandonat răniţii pe câmpul de luptă”, adică nu ar fi lăsat să se ajungă la situaţia de astăzi, în care cel mult 50% din cei evacuaţi au primit o locuinţă permanentă, ca şi locuri de muncă – şi realizare. Altfel spus, cred că i se impută lui Sharon greşelile urmaşilor factori decizionali – de astă dată comise nu tocmai cu o ireproşabilă bună-credinţă şi convingere că fac tot ce trebuie făcut, ci din cu totul alte motive. Adevărata „catastrofă publică” despre care vorbeşte deputata Struck şi nu numai, a fost tocmai faptul că maladia în care s-a cufundat Ariel Sharon l-a împiedicat să-şi ducă la bun sfârşit întreprinderea şi poate nici consecinţele acesteia, adică valul de atentate şi bombardamente dinspre Gaza nu ar mai fi avut amploarea pe care au avut-o.
Inutil să aducem în discuţie exploziile de bucurie din Liban, din teritoriile de aşezări şi chiar din Gaza, ai căror conducători trăiau, se pare, cu grija ascunsă ca nu cumva Sharon, cu puterea de a lupta pentru propria-i viaţă de astă-dată, să-şi mai revină!
Da, au fost greşeli, la care este supusă orice fiinţă umană, dar făcute cu convingerea că era singurul lucru benefic, la acea epocă, pentru ceea ce preşedintele Shimon Peres numea, repet, acea „uriaşă familie care a fost pentru Arik Sharon poporul israelian”. Nici măcar meschinăriile care-l degradează pe un fanatic de extremă dreaptă ca Noam Federman, în încercarea de a se crampona de o „chichiţă a legii” care ar fi interzis înmormântarea lui Sharon la Ghivaat Hacalaniot, la ferma acestuia, alături de iubita sa soţie Lili, nu a reuşit să întineze memoria acestui om al pămîntului, stricto sensu, care a fost cel de al 11-lea fost prim-ministru al Israelului, Ariel (Arik) Sharon!
Asa cum ne-a obisnuit, un articol excelent scris de doamna Grindea.
Sharon era celebru pentru deciziile sale controversate si îndraznete. Ca politician a fost admirat si urât.
Pentru palestinieni era un criminal de razboi, pentru israelieni un erou.
Personalitate extrem de puternica, a luptat cu încapatânare pentru securitatea Israelului si de aceea i se mai spunea „Buldozerul”.
Articolul este excelent mai ales pentru ca are curajul si contine logica necesara sa declare si demonstreze ca Sharon a fost o minte perfect adaptata probabil celor mai dificile momente din istoria contemporana a Israelului.
Daca e sa intram in zicale, ca sa mai coloram sptiul comentarilor, ar fo doua:
– „la stupi te minjesti cu miere” mai din popor si din apicultura, care brea sa zica cum ca , bagat in politica nu se poate sa nu intrii in gilceava cu indispensabilii opozanti, intrat in cimpul de lupta armat, indispensabil sa nu se lase cu victime.
– prima zicala, si ea din popor, ar fi „schwer zusein a Yid” – e greu sa fi Evreu -.
Asta se aplica peste tot, din Riga pina in Johanesburg, dar cind trece zicala prin Israel, capata proportii cronice !!! Sharon, sa-l tina Dumnezeu linga el, nu s-a lasat pina nu a lasat in urma sa dovezile unui caracter de valori milenare. Unul dintre cei mai vrednici conducatori de oaste evree in ultimii DOUA MII DE ANI !!
Daca ne luam dupa Mihail Sebastian ( si oricine altul ) de doua mii de ani poporul asta nu a avut parte decit de necaz si necaz inabusit de imposibilitatea de a-si revendica locul sau in lume in acelasi fel in care toti ceilalti au tot facut-o, deseori pe seama celor care nu o puteau face, evreii.
Cu Sharon si la fel haverimii ( tovarasii ) lui de lupta, istoria a facut dreptate.
O fi greu sa fi evreu, dar cel putin greul asta mai are si el dreptul la oleaca de dreptate. Arik a facut dreptate !!!
Dna Grindea, ne-ati demonstrat-o.
Tinand seama de calitatea exceptionala a articolului, mi-ar fi greu sa-i aduc completari sau sa-i gasesc vreun nod in papura.
Dupa mine, e la locul lui si exhaustiv, atat cat poate permite un articol obisnuit, mai ales tinand seama de momentul trist care l-a prilejuit.
Viata si faptele acestui om intrat in legenda inca din viata nu au fost in niciun caz line si lineare, au avut si aspecte contradictorii, daca le privim inafara contextului concret al vremurilor in care au fost.
Dar dincolo de toate, fara indoiala ca a fost o viata inchinata in intregime poporului sau, tarii sale, asa cum ne-am dori sa fie orice conducator la orice nivel.
@Corneliu
> fara indoiala ca a fost o viata inchinata in intregime poporului sau, tarii sale, asa cum ne-am dori sa fie
> orice conducator la orice nivel
Că şi-au închinat cu adevărat viaţa poporului lor se poate spune despre foarte mulţi politicieni, dar nu toţi aceştia sunt demni de admirat …
Prin urmare, numai faptul că tot ce-au făcut era, cred ei, „spre binele poporului”, nu este suficient. Mai trebuie văzut ce au făcut ei bine şi ce au făcut rău. Dar aici lucrurile se complică…
Sharon a fost inca o personalitate din istoria moderna a Israelului care a ajuns la concluzia (din pacate cu intarziere) ca nu exista solutie militara a conflictului israelo-palestinian; s-a exprimat in acest sens si a si actionat concret
Pentru a promova SI claritea, nu numai insinuarile care pornesc de la contradictii contrafacute ca sa deschida cale libera liber-schimbistilor de aluzii cel putin tangential tendentioase, ce ar fi sa se definitiveze ceva mai concret care este „binele poporului” fara a deriva in evaziunea de CONTEXT.
Pe baza notiunii de ” malefacere qui vult nunquam non causam invenit” adica , cine vra sa faca sau sa zica, in cazul nostru, ceva rau va gasii mereu un motiv, interpretarile din anumite unghiuri ale complexitatii vietii si activitatii lui Sharon pot creiona un profil cu trasaturi mai putin atractive. In anumite cercuri Sharon a fost vazut ca un monstru si, desi total vicios de fals, pasiunea unor reactii pot avea la mai putin introdusul in subiect, si efecte nedorite, adica „sa tina”.
Cel mai important lucru este de considerat ca decizile de importanta nationala luate de Sharon au fost necesarmente decizii de grup. In Israel inca nu s-a stabilit dictatura, iar sedintele de Cabinet de PM sint dintre cele mai lungi si mai tumultoase, o adevarata isterie democratica. Anumite decizii strict militare ale lui Sharon au fost foarte personale, desi de mare succes, mai cu seama in razboiul de Yom Kipur. Cea mai controversta, de abandonare a asezarilor din Gaza, a fost si ea una de Cabinet, desi Sharon a indurat oprobiul personal al celor ce s-au impotrivt ei. „Vizita” pe Temple Mount, din nou intentinat demonstartiva, a fost considerta ca o causa belli de intifada, iarasi total tendentios.
In linii mari, nimic din ce a a facut Sharon intr-o viata uluitor de activa pe „frontul” apararii si intaririi Statul Evreu nu a comporatat nici o cadere morala.
Din nou, contextul nu poate fi abandonat numai ca sa extragem vreo esenta pura notionala, rupta de impozitile circumstantiale.
In plus nu se poate INCA concepe o relatie cu elementul palestinian FARA posibilitatea foarte tangibila de conflict armat, in afara FAPTULUI ca acest conflict NU a incetat deloc. Sharon, mai cu seama, nu a abandonat deloc necesitatea pozitionarii militare fata de pericolul constant armat din partea palestinienilor. Nici o minte realista Israeliana nu poate concepe asa ceva inca. Tot ce trebuie facut este a se informa asupra starii de permanenta stare belicoasa, de asediu asupra Statului Evreu la palestinieni. Infantii poarta AK47 in Gaza si Ramallah !!!
Dl.Saita,
macar din respect pentru memoria lui Sharon,a-ti fi putut,caci sunt sigur ca de putut,puteti, sa va fi exprimat ceva mai laconic la acest subiect.
Incercati,Dl.Saita – este ca la inghititul de medicamente; poate fi amar la inceput,insa face bine.
N. Waldman
nu ma erijez eu in medicul Dv. specialist, dar daca tot ati bagat aici aluzii medicale, v-am mai sfatuit frateste sa nu mai cititi ce scriu. Evident astea nu sint chestii pt. Dv, care sa va ajute, ele va tulbura in mod clar.
Eu imi vad de treba mea, scriu ce cred eu ca se marita si ajung sa-l am pe Dnul Walman pe constinta ( cu un sigur „i” ca mai mult nu ma derajez pt. Dv ).
[Mod.: atenţie, ştiţi că aveţi deja un avertisment?]
Aș putea caracteriza viața lui Ariel Sharon prin două versuri ale lui Ezra Pound, care mi-au plăcut foarte multe și pe care le citez din memorie:
What thou lovest well remains,
The rest is dross.
„Ceea ce iubești cu adevărat rămîne
Restul e zgură”.
Sit ei terra levis
Daca nu exista in prima linie, azi situatia geopolitica ar fi fost alta.
Istoria se infaptuieste fara daca si de aceea trebuie considerat ca un erou care a scris istoria.
Occidentul a fost aparat de statul Israel care a luptat si inca se afla in prima linie.
De aceea eroii nu trebuie uitati si statul Israel trebuie aparat de aliati.