ACUM.TV

 
Nepăsarea, împreună cu sora ei bună – neglijenţa, reprezintă una din atitudinile interumane de bază din cele trei posibile: iubire-nepăsare-ură.

Sfera de cuprindere în care operează nepăsarea este atât de vastă încât ea depăşeşte cu mult zonele de influenţă ale iubirii aproapelui tău şi ale urii – tot faţă de aproapele tău.

Dacă în relaţiile interpersonale nepăsarea afectează unul sau cel mult câţiva indivizi, atunci când ea operează la nivel social, politic, guvernamental, efectele ei vizează şi afectează mase uriaşe de oameni şi constituie o forţă distructivă, cu caracter nu numai spiritual, dar capătă şi atributele unei forţe materiale.

Tema acestui articol reprezintă de fapt o continuare a articolului precedent «Iubitorii de oameni», încercând să sublinieze, prin contrast importanţa iubirii aproapelui, iubire care există doar în relaţie invers proporţională cu cantitatea de nepăsare-neglijenţă.

Este posibil ca specialiştii în relaţii sociale să aibă o altă viziune asupra acestui gen de «atitudine» (de fapt o «in-atitudine», o lipsă de atitudine faţă de suferinţa oamenilor, sau faţă de evenimente), dar eu, ca un simplu amator in analize, egal cu oricare din cititori, victimă sau producător de nepăsare-neglijenţă, pot doar să prezint câteva cazuri-situaţii, trăite personal, de mine sau de prietenii mei.

În ordine cronologică, atunci când eram în practica de producţie la o uzina de armament, am observat că la secţia în care se făcea umplerea proiectilelor şi a bombelor cu explozibili se folosea pentru această fază doar personal de gen feminin şi, evident, având unele deficienţe mintale. Persoanele respective erau mulţumiţi de activitatea lor şi beneficiau de un regim special de viaţă şi de un acces special la cantină, caracterizat prin alimentaţie hipercalorica la nivel de 6.000 de Kcalorii /zi!

Chiar în acea perioada s-a blocat o presă de îndesat dinamită şi a avut loc o explozie care pur şi simplu a pulverizat-o pe lucrătoarea de la acel utilaj, neafectând cu nimic restul lucrătorilor datorită ecranelor de protecţie masive dintre utilaje. Imediat activitatea a fost reluată ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. Şi mi-am pus întrebarea: ce fel de oameni sunt aceia care speculează inconştienţa altor oameni, şi aşa loviţi groaznic de soartă pentru că au fost lipsiţi de o bună parte din percepţiile normale pentru oricare alt om? Câtă nepăsare pot avea unii oameni faţă de semenii lor?

Am avut curajul să-l întreb pe inginerul şef, cu grad militar de colonel, despre această situaţie, şi răspunsul sau a fost direct: «Crezi că un om normal ar sta călare pe o bombă pentru un blid de linte? Nu avem altă soluţie».

Un alt aspect de nepăsare l-au dat, tot în timpul acelei practici, chiar colegii mei de clasă, deveniţi ulterior oameni de bază ai societăţii socialiste «multilateral dezvoltate», piloţi pe reactoare şi piloţi de încercare de avioane, colonei, directori de întreprinderi, etc. Am menţionat odată, în treacăt, despre acel eveniment, când colegul şi prietenul meu, Helciug Vasile (tatăl cunoscutului interpret şi compozitor român, Dan Helciug), a fost atacat şi bătut măr de un grup de trei tineri de alta etnie, doar pentru că el era –”moldovean”! Ei bine, nicunul din colegii mei, oameni cu caracter în devenire, unii chiar cu un caracter puternic deja format (unul era jucător de volei în echipa naţională, altul – un jucător de clasă în baschet, un viitor inginer şef), toţi – oameni puternici ca fizic, care ar fi putut da cu uşurinţă o riposta acelor scandalagii, dar au preferat să întoarcă capul, să nu vadă chipul însângerat a lui Helciug, şi să reia discuţia întreruptă dintre ei în acel moment. Nicio reacţie de compătimire, nicio intenţie de a ajuta pe cineva agresat pe nedrept! Nepăsare, în forma ei pură şi directa. M-am trezit singurul dintr-un grup de 25 de persoane, adică 4%, dintr-o eventuală statistică socială – dacă s-ar fi făcut, care a reacţionat. Nu-i acuz pe colegii mei, erau adolescenţi, cu mai puţină experienţă de viaţa, şi le trebuia mai mult timp decât mie, care deja trecusem prin şcoala vieţii după ce am trăit opt ani în Rusia.

Spuneam că nepăsarea e sora bună cu neglijenţa. Este o deosebire de natură terminologică între aceste două noţiuni, şi această deosebire este destul de subtilă, pentru că în viaţa de toate zilele ele se manifestă în mod similar.

Nepăsarea faţă de alţii, faţă de problemele lor, nu are niciodată o prioritate faţă de propriile probleme, faţă de propriile interese. În aceste situaţii se naşte şi nepăsarea şi neglijenţa şi superficialitatea. Un alt exemplu?

Şase muncitori săpau un şanţ pentru o canalizare de ape chimic impure, plasabila la 4 metri sub nivelul solului. Inginerul care conducea lucrarea, grăbit să plece la o sindrofie, le-a spus muncitorilor să facă consolidarea malurilor şanţului, dar nu a stat să verifice sau să pună pe altul să verifice că după atingerea adâncimii de un metru trebuiau plasate şpraiţuri între maluri, aşa că muncitorii, oameni simpli de la ţară („navetişti”), au săpat în continuare, şi la un moment dat malurile s-au prăbuşit şi toţi cei şase au fost îngropaţi de vii, fără nicio şansă de supravieţuire!

Sau, în perioada când era criză mare de benzină şi nu puteai decât să procuri benzină furată, fie din rezervoarele camioanelor statului, fie direct de la sursele de producere, doi militari în termen păzeau un rezervor uriaş plin cu benzină de la Rafinăria din Oneşti, iar noaptea umpleau fiecare câte două canistre cu benzină şi le cărau cam 100 de metri până la gardul Rafinăriei unde erau aşteptaţi de clienţii lor care le plăteau un leu/litru, bani buni cu care soldaţii respectivi cumpărau vodcă, consumată după aia, în comun, cu toată unitatea de pază! Într-o bună zi (numai bună nu a fost!), când au băut vodcă în timpul serviciului, au aprins şi o ţigară, şi astfel s-a aprins mai întâi o scurgere de la robinetul de unde se fura benzina, apoi s-a aprins întregul rezervor, soldaţii au ars de vii, până şi oasele lor erau complet carbonizate, fără posibilitatea de a mai fi recunoscuţi cine ere cine. Focul a fost atât de violent, încât nici pompierii nu au reuşit să-i facă faţă, şi toată cantitatea de cca. 20 de tone de benzina s-a făcut fum negru, care a stăruit multă vreme deasupra Oneştiului. Şi credeţi că lumea a regretat moartea a doi tineri care se aflau la începutul vieţii lor? Ei bine, la scurt timp după această tragedie, în discuţiile care au urmat, a prevalat regretul pentru cele 20 de tone de benzină care ar fi fost posibil să poată fi furate!

Nepăsarea are dimensiuni şi efecte incalculabile în toate domeniile de activitate socială. Poate doar în unele cazurile strict individuale se mai întâmplă ca iubirea să prevaleze asupra indiferenţei.

În plan social, nepăsarea are efecte catastrofale, afectând mulţimile imense de oameni din toate zonele vieţii de zi cu zi, din aproape toate păturile sociale sărace, sau sărăcite, fie că este vorba de sănătatea publică, de educaţie, cultură, etc., nemaivorbind de nepăsarea ca fundament al birocraţiei şi corupţiei generalizate din România. Şi nu numai din România: oriunde în lume, unui om bogat prea puţin o să-i pese de cel sărac, unui om sănătos prea puţin o să-i pese de un canceros sau de un bolnav de SIDA, decât poate dacă acel cineva este foarte apropiat de el.

Domnul George Petrineanu a descris foarte bine – în stil pamfletistic – atitudinea unui birocrat în articolul său «Ca o libarcă strivită…», publicat de curând la revista ACUM.tv. Exact cum este in realitate. Birocraţia creează corupţie, un cancer social fără şanse de vindecare rapidă, decât poate dacă ar veni un nou Vlad Ţepeş în timpurile noastre. Dar unui Vlad Ţepeş nu-i este permis să facă ordine nici de către Codul Penal şi nici de către legile «democraţiei» la care am aderat cu mic şi mare, dar pe care de fapt nimeni nu le aplică… nu chiar nimeni, sunt unii care ştiu să scoată chiar un profit bun din ele!

Nepăsarea faţă de respectarea normelor de conduită socială a celor care lucrează în sfera serviciilor publice conduce nemijlocit atât la realizarea de acte de corupţie prin luarea de mită (pedepsită penal în toate formele sale posibile), dar nu opreşte acordarea de „stimulente” către cei care sunt deja plătiţi prin salarizare pentru munca lor. Noul Cod Penal face distincţie dintre „mită” şi „stimulente” (v. aici)!.

Calea către legalizarea corupţiei o deschide chiar Codul Penal, care stipulează că o fapta nu este considerată a fi penală dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 50 de lei (v. aici)! Nici nu trebuia mai mult! Oricare funcţionăraş, oricare sora medicală, femeie de serviciu din spital, chiar şi cei cu meseriile „nobile”,,de doctor sau profesor, sunt mai mult decât satisfăcuţi (satisfăcute), dacă primesc până în 50 lei, ca pe un „stimulent”.

De menţionat că cei care «dau» păcătuiesc prin „nepăsare” faţă de etică relaţiilor în aceiaşi măsură cu cei care «primesc».

Neglijenţa în serviciu era foarte drastic pedepsită şi în perioada «comunistă», când, chiar dacă nu erai direct vinovat, dar intrai sub incidenţa acelui cod politico-penal (politico-penal pentru că imixtiunea cadrelor de conducere politice în justiţie era un fapt curent), suportai un 5-10 ani de Canal, sau temniţă “à la Piteşti” (cu includerea şi a unor pedepse fizice ca supliment oferit de gardienii «credincioşi» regimului!), şi nu ca acum, când un prim-ministru sau un cioban bogat beneficiază de un televizor in celula-garsonieră şi un regim special la care săracii din libertate ai acestei ţări pot doar visa!! „Vinovaţi” din acea perioada au fost şi doi colegi şi prieteni de ai mei, ingineri, unul la Siderurgicul Galaţi, şi altul – inginer sef la Combinatul Chimic de la Piteşti, care nu au beneficiat măcar de circumstanţele atenuante pentru contribuţiile lor anterioare mari, pentru că unii judecători ascultau de comenzile politice şi îşi făceau meseria în mod automat, birocratic, doar respectând litera legii, dar nu şi spiritul ei, care impune o tratare diferenţiata şi umanista a judecătorului, în conformitate şi cu spiritul legii.

Trebuie să fim corecţi: totuşi justiţia română din zilele noastre a început să funcţioneze mai ca lumea şi, în ciuda politicienilor şi clanurilor de mafioţi cu reprezentanţi în Senat şi în Camera Deputaţilor, aplică prevederile Codului Penal, chiar daca cu mari întârzieri, Cod încă nemutilat de dorinţa arzătoare a celor vizaţi de acest Cod de a deveni supra-imunizaţi printr-o lege specială pe care o promovează ei doar pentru protejarea matrapazlâcurilor lor.

Nepăsarea faţă de interesele strategice ale întregii ţări au manifestat-o şi mulţi conducători, de la cel mai înalt nivel, care au permis vânzarea la valori mult subevaluate aproape a tuturor resurselor naturale, resurse care plasau această ţară în rândul celor «bogate». Nu mai dau exemple pentru că redacţia îmi va aplica eticheta cu : «redacţia nu sprijină neapărat ideile şi atitudinile expuse în acest articol»!, cu care în principiu sunt de acord, pentru că îmi cunosc pornirile bazate pe dorinţa de a tranşa rapid orice problemă. Şi totuşi îmi asum acest risc, amintind aici ca pe o culme a nepăsării, neluarea în consideraţie de către Parlament a deciziei prin referendum a poporului român de a reduce numărul parlamentarilor la cel mult 300 de persoane şi de respingere a acuzării actualului prim-ministru de «furt intelectual» ( = plagiat) de către o comisie «special constituita» de partizanii cu rang academic înalt al acestui personaj care probabil că va deveni în curând istorie.

Este evident că tema în discuţie are un caracter specific când este vorba de anumite ţări balcanice, dar ea este general valabilă pentru comportamentul specific uman, mai puţin probabil de regăsit în regnul animal, unde operează prioritar binomul «ura-dragoste», neexistând un loc şi pentru «nepăsare».

Acest articol a fost publicat miercuri, 15 ianuarie 2014 la rubrica Polemica.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.