Stephen Hawking împlineşte 72 de ani.
La Mulţi Ani, Domnule profesor!!!
Sufletul alb al Universului
De la Univers
Nu ne putem aştepta la ceva bun.
Infinitul nu ne cunoaşte!
Încercăm să-l înţelegem, timid,
Să-l măsurăm, să-l auzim, să-l vedem.
Uneori îndrăzneţii încearcă să i se urce pe umerii albaştri.
Dar asta nu e cunoaştere.
E o privire superficială, doar.
Până când vom ajunge să-i vedem sufletul alb,
Locul din care a ţâşnit Cuvântul,
Nu stelele mari ori pitice,
Nici găurile negre de pe paltonul lui peticit,
Va mai trece timp mult!
Între timp ne minunăm
Ascultând conferinţele lui Stephen Hawking,
Şi ne întrebăm: l-o fi văzut?
Universul, Tatăl nostru,
Pe noi din stele-ne-a făcut
Deşi arată ca un monstru
Cu găuri negre în ţesut
E totuşi Tată, şi-i datorăm respect
Şi numai Stephen Hawking are dreptul
Sâ-l abordeze, frontal-dar-circumspect !
@Pincu Sfartz
> „E totuşi Tată, şi-i datorăm respect”
Nu-i datoram nimic, n-am cerut sa fim.
Si nici el noua, cui nu-i convine poate sa se sinucida oricand.
Foarte frumos din partea domnului Dan David.
Desi la 21 de ani, pentru ca sufera de maladia Lou Gehrig, medicii i-au spus [lui Stephen Hawking] ca va mai trai doar câtiva ani, uite ca a ajuns la 72. Nu este ceva extraordinar ?
Câteva citate care apartin astrofizicianului britanic Stephen Hawking:
Scopul meu este simplu: să înţeleg complet Universul – de ce este aşa cum este şi de ce există de fapt.
Cu toate că nu mă pot mişca şi trebuie să vorbesc prin intermediul unui computer, în mintea mea, sunt liber.
Cea mai bună dovadă a imposibilităţii călătoriilor în timp este că n-am fost încă invadaţi de hoarde de turişti veniţi din viitor.
Fiecare dintre noi existăm doar pentru o scurtă perioadă de timp, şi în acel timp putem explora doar o mică parte din întregul univers.
Suntem doar o rasă avansată de maimuţe pe o planetă neînsemnată a unei stele extrem de obişnuite. Dar noi putem înţelege Universul. Asta ne face ceva foarte special.
Timp de milioane de ani, omenirea a trăit precum animalele. Apoi, deodată, s-a întâmplat ceva care a dezlănţuit puterea imaginaţiei noastre şi atunci am învăţat să vorbim.
Dacă extratereştrii ne vor vizita vreodată, cred că rezultatul va fi la fel ca şi atunci când a debarcat Cristofor Columb pentru prima dată în America, vizită care nu s-a dovedit foarte benefică pentru băştinaşi.
Atât timp cât universul a avut un început, am putea presupune că a avut un creator. Dar dacă universul este într-adevăr de sine stătător, neavând limită sau margine, el nu ar avea nici început şi nici sfârşit: pur şi simplu ar fi. Ce loc ar mai fi atunci pentru un creator?
Dacă înţelegi cum operează universul, îl controlezi într-un fel.
La şcoală, nu am fost cu mult peste colegii mei. Am învăţat într-o clasă foarte strălucită. Clasa mea era însă foarte neglijentă şi scrisul meu de mână îi dispera pe profesori. Colegii mei mi-au pus porecla „Einstein” şi consider că au vazut semne „de mai bine” la mine. Când aveam 12 ani, unul dintre prietenii mei a pus pariu cu un alt prieten, pe o pungă de dulciuri, că nu voi reuşi în viaţă. Nu ştiu cum s-a finalizat acest pariu şi dacă s-a finalizat, ce rezultat a avut…
@ Ion Ionescu
> …n-am cerut să fim… ?!
Nici tatălui biologic nu i-am cerut să fim!!! Şi nu merită respect ?
Nici El (Universul=Dumnezeu ?), nici noi, nu am cerut să fim, dar în nici un caz acest lucru nu este motiv de sinucidere, o acţiune care este o consecinţă a unui creier dereglat.
@ Christina Vlad
Exemplul vieţii lui Hawking ne spune că un om bolnav, dacă se îngrijeşte, are şanse mai bune decât un om sănătos care se neglijează !
Nu-l compātimiţi, nu cred ca i-ar placẹ.
@Sfartz Pincu
> „Nici tatălui biologic,nu i-am cerut să fim!!! Şi nu merită respect ?”
Apriori nu, depinde cum se poarta. Daca e un betivan care toata ziua injura si isi bate nevasta si copiii ar merita impuscat nu respectat.
> „acest lucru ,nu este motiv de sinucidere”
Nu asta era idea, ati inteles altceva. Idea era ca nu te obliga nimeni sa traiesti daca nu-ti place. Sunt multe lucruri bune, si foarte multe rele, in acest „univers” dar cel mai important lucru e ca nu esti prizonier, nu esti obligat sa continui cand ai ajuns la concluzia ca nu se mai merita.
Domnule Sfartz Pincu,
> „Exemplul vieţii lui Hawking ne spune că un om bolnav, dacă se îngrijeşte, are şanse mai bune decât un om sănătos care se neglijează !”
Un om bolnav nu se mai poate singur îngriji. Depinde de afectiunea celor din jur. Iar daca simte ca devine o povara pentru ei atunci nu-i ramâne decât… sa-i usureze de efort…
Totul e mai complicat. Am cunoscut (si incercat sa ajut sa-si revina timp de peste sase ani) un om bolnav care nu avea nici macar optiunea de a se sinucide sau de a comunica dorinta de a fi lasat sa moara. Dar nu despre asta e vorba aici. Subiectul poate fi cel mai bine tratat in versuri, cum o face Dan David!
Domnule Maier,
nu toata lumea poate comunica în versuri… 🙂
@ Christina Vlad
Şi un om sănătos depinde de cei din jurul sau, altfel ar fi singur – ca şi UNIVERSUL sau Dumnezeu – la alegere!
Dragostea de viaţă e cel mai bun medicament, dovadă este chiar Stephen Hawking. Şi cunosc pe cineva care la 31 de ani era pe moarte şi de atunci trăieşte, cu 4 injecţii pe zi, şi aşa au trecut deja de 50 de ani, şi persoană este încă activă!
Dacā comunicarea este fâcutā cu/şi din suflet, şi nu prin manipularea de informaţii preluate, atunci aceastā comunicare-este poezie, chiar dacā nu are rimā!
Il felicit pe Dan David pentru inspiratia de a se gindi in mod inedit la un om care ne este atit de familiar dar pe care nu l-am intilnit niciodata.
In discutii, D-l Pincu pomeneste pe buna dreptate importanta „vitalitatii” vazuta ca atitudine asumata.
Ma uit inapoi la lumea din care vin (nu toti, dar in orice caz mediul in care am trait) in care la cea mai mica neplacere fizica sau numai de teama ei, erai indemnat sa stai intins in pat, sa zaci, sa „te odihnesti”. Habar nu aveam ca tocmai miscarea, urcatul scarilor de exemplu, fac minunile. Nici pomeneala de recuperare dupa o banala fractura – am cunoscut persoane care au ramas cu dureri toata viata, ca „altfel nu ai cum”. Pentru cei „suferinzi de inima” era considerat un cosmar sa urce niste scari sau macar sa se aplece (sa nu ameteasca). Mai era si indopatul fara masura. Apoi hipermedicatia, obsesia analizeor, statului in spital. Una peste alta, la 50 de ani erai considerat un om terminat.
Am vazut un documentar stiintific in care se demonstra puterea organismului atunci cind e „inspirat” de medicatie placebo. Documentarul releva ceva si mai ingrijorator. La fel de bine cum poti sa te vindeci singur din convigerea ca te tratezi cu ceva eficient, la fel poti sa-ti provoci suferinte din convingerea (eronata) ca folosesti ceva iti face rau. Multi cunoscuti nu au pus cafea (pe care o demonizeaza de-a binelea) in gura sa-l pici cu ceara. Semnalele de la cercetatori ca aceasta are multe efecte benefice asupra sanatatii arata tocmai opusul. Sunt convins ca acestia daca s-ar apuca sa bea cafea ar putea suferi de simptomele de care se tem.
Bine ca lumea contemporana, cu toate metehnele ei, e mai proaspata in aceasta privinta.
Urez La multi ani Profesorului si celor care s-au gindit la el.