NR. Un articol al scriitorului Liviu Antonesei a fost reluat cuvant cu cuvant, sub alta semnatura, intr-un ziar distribuit in zona Clujului.
Sigur, prima reacţie la aflarea ştirii că am fost plagiat, pînă la o virgulă pusă buclucaş, într-un ziar de Cluj, a fost de amuzament. Mi-am spus, iată-mă-s isprăvniceasă, mă rog, autoritate. Şi, într-un fel, plagiatul chiar este o formă supremă de omagiu – celui care te plagiază îi plac atît de mult cele spuse de tine, ba chiar şi modul în care le spui, încît se identifică cu tine, se proiectează în persoana ta şi-şi apropriază bunul tău fără senzaţia c-ar fi transgresat legea, nici măcar pe cea morală. Altfel, cum ar fi posibil ca plagiatorul să nu-şi dea seama de riscul de a fi demascat cînd îşi însuşeşte un text cu circulaţie naţională în zeci de mii de exemplare on paper şi un tiraj teoretic infinit pe internet?
La a doua privire însă, nu am mai fost la fel de amuzat. Nu din motive personale, ci pentru că mi-am dat seama că trăim într-un fel de „cultură a plagiatului”. De ce ar fi avut scrupule jurnalistul de la Cluj cînd zeci, poate sute, de cariere universitare sînt clădite pe plagiate dovedite, de la studii la lucrări de doctorat, cînd adresele de la care pot fi cumpărate lucrări de licenţă sau masterale se bucură de publicitate nu doar pe pereţii toaletelor din campusuri, ci şi în presă? De ce m-aş mira că un student îşi face referatul de seminar cu copy-paste, cînd un fost ministru s-a bucurat de promovarea universitară după un plagiat dovedit? Se plagiază cărţi, se plagiază poezii, se plagiază pînă şi ineptele cîntece ale „vedetelor” promovate pe criteriul „sîni-funduri” în ciuda absenţei cronice de voce. Se plagiază formule fericite, vorbe de duh, se plagiază totul în cele din urmă, pînă şi modul în care zîmbeşti, te îmbraci, te tunzi. În aceste condiţii, e limpede nu doar că apare un de sentiment de impunitate, dar dispare pînă şi conştiinţa elementară că faci ceva rău plagiind.
În fond, după culturile primitive ale darului şi cele moderne ale schimbului, comunismul ne-a adus cultura furtului. Comunismul a furat totul – de la proprietatea sacră şi inviolabilă la subconştientul supuşilor săi. Totul fiind al tuturora şi al nimănui, ne-am obişnuit şi noi să fim hoţi, tratînd proprietetea obştească precum „hambarul lui Dumnezeu”. Azi, furtul este completat de plagiat, a ajuns în zone mai înalte. Alături de transferul ilicit al proprietăţii publice în privat, plagiatul este unul din semnele ce ne arată că ieşirea noastră din comunism este imperfectă, debilă.
He, he, domnule Antonesei,
plagiatele n-ar fi nimic – doar varful aizbergului
– pe langa *autoplagiate*, pe langa producerea inepta de sute de texte care nu spun nimic…
Panoplia metodelor de fraudare e atat de variata incat itzi inghiatza mintea-n sbor.
Cu toata modestia ce ma caracterizeaza ca iubitor al cuvantului romanesc, a carui sonoritate e inimitabila si inepuizabila, – ma refer si la cele alese de mine pentru a le expedia in eter, – sunt obligat de realitate sa imi incalc acest principiu si sa sesizez redactia (nu stiu pe cine anume ar trebui sa sesizez in acest caz) ca doua din aceste expedieri nu-si gasesc o corecta reflectare in arhivele cuvintelor. Astfel poemul „Labirint de decembrie”(89) lipseste din „Arhiva cuvintelor”
iar articolul tradus de mine din revista „Time”-Interviu cu „omul anului in revista „Time”il
are ca autor pe Sorin Cismariu, desi in rest autorul a fost corectat numai dupa sesizarea facuta direct. Din acest motiv nici rubrica „Rezultatul cautarii pentru „Mircea Hortesiu Tomus” nu insereaza acest material
muncit si expediat de mine, ci la rubrica „Rezultatul respectiva a d-lui Sorin Cismariu. Le socotesc simple scapari pe care rog redactia
sa le corijeze. Cu miltumiri-Mircea Hortensiu Tomus (Denver-Colorado, la 17.01.2008).