Trezeste-te, prietene, anul nou isi lasa cantecele de petrecere in surdina.
Stiu ca dincolo de aeroportul mereu in ceata si cu vamesi nebarbieriti
nimeni nu-ti mai toarna vin.
Palmierii verticali si fara umbra,
catedrala isi consuma moleseala in ecou,
Imi spun ca am ragusit si nici in vis nu pot sa strig. Imi duc exilul si chiar daca as fredona cine m-ar asculta,
seara cade si aici ca o cortina de visina putreda.
Inca un pahar, si tu iti spui cu smerenie ca ar fi ultimul,Sibiul este o gara incercuita de mii de sprancene,
muntii sprijina arcuirea altor ochi si incerci un cuvant,
o alta cana cu vin.
Pleci si ascunzi ca locul tau e sub brazi.
Decibelii se poticnesc in zbor,
mi-am pierdut vocea.
Am imbatranit pesemne si doar cerberul orb ma mai recunoaste
la intrarea in valea plangerii,
versantii isi scutura cristalele mult prea sus pentru noi.
Aeroportul se tolaneste inspre ocean, bestie muta,
pe cand gara de dinapoia lumii infloreste in mii de maini,
poem
si terasa deschisa ultimului pahar,
gara cat un nufar intredeschis – timp recastigat mereu pe cand se anunta intarzierea trenului.