…spirituala, desigur, sa nu se sperie bulgarii..:)
Balcic
Regina Maria ne-a lasat mostenire un sentiment. Poate fragil, poate desuet, dar in mod sigur frumos si, cumva paradoxal, durabil. Ne-a lasat dragostea. Pentru oameni, pentru faptele bune, pentru locul in care traim, locul ce ne-a fost daruit si de care adesea uitam. Prea grabiti cu iuresul de suprafata, ignoram profunzimile. Despre dorinta Reginei Maria, de a-i ramane inima, pe veci, la Balcic, s-a vorbit timid si prudent timp de zeci de ani pentru ca dintr-o data sa descoperim cu emotie ca, aidoma lui Eminescu, un singur dor poate fi implinit in ceea ce are el mai frumos: credinta intr-o idee. Puterea cuvantului. Gandul ca dupa moarte sufletul isi va gasi linistea nu doar intr-un tarim prea-nalt ci si aici, intr-un colt lumesc si totusi cu paradisiace reflexii. Am citit si n-am inteles. Am vazut fotografii de la Balcic si nu am priceput. Diana a stiut sa caute drumurile Reginei Maria prin Castel si prin gradinile ei, a stiut sa se apropie de gratia unor clipe in anumite locuri. Dar omul, pana nu vede, nu crede. Drept care intr-o dimineata de vara, daca tot eram la Eforie Nord, am coborit spre sudul bulgaresc. Ce mai inseamna putin peste suta de kilometri? Doar ca la noi treci dintr-o statiune intr-alta, lumina solara si culorile efervescentei de vacanta iti sunt un decor permanent, pe cand la ei, de cum treci de Vama Veche, te trezesti parca in alt timp si in cu totul alta geografie. Sentimentul de pustietate mi-a amintit de trecerea Prutului. De parca mana unui guvernator a retras si a ascuns asezarile umane din drumul care te poarta in interiorul tarii. Si cum flecarelile prind cheag mai lesne, legendele cu atacurile la drumul mare sau cu politia la panda iti dau ocol in asa pustietate. Borne kilometrice nu exista.Doar panourile cu nume de localitati, de descifrat din stilul slavon in goana masinii spre a putea identifica pozitia pe harta. Sate putine, aparent si ele pustii. Abia mai tarziu se zaresc spre mare localitati mai mari, orasele gemene cu ale noastre de acum cativa ani. O tinem tot inainte, deja drumul se mai imbunatateste, apar dintr-o data reclamele pentru litoralul bulgaresc. Mai putin pentru turismul in sine si mai mult pentru inchirierea sau cumpararea de locuinte in zone turistice. Taman cand credeam ca ne-am ratacit, iata si un urias giratoriu care ne indreapta spre oras. Cine vine din Est, cine a trait in comunism, nu se poate speria. Poate doar se emotioneaza sa vada repere dintr-un timp apus. Si cand nici macar cu ceea ce stiam noi nu seamana, parca ar fi rupt de undeva din spatiul sovietic. Poate e de vina tot dramul acela ascuns de temere indus de zvonuri. Camioane ce par din anii ’50, cladiri socialiste abandonate sau decazute si, la un punct de control pe strada, iata in fine si celebrii politisti. Caschete inalte, chipuri incruntate. Am trecut fara oprire. Cu ochii in toate partile dupa indicatoare, doar suntem obisnuiti din Romania cu penuria de marcaje care sa te indrume, trecem printre blouri turn aidoma celor din cartierele optzeciste de la noi. Si iata inscrisul in engleza cu Castelul… Sau Palatul… Desi pe un pliant scria Vila Reginei… Si incepe o suita de curbe, suisuri si coborisuri incat nici aici nu scapam de alternanta deal-vale. Zid de piatra pe-o parte, sa sprijine versantul, marea strecurandu-se printre copaci in imaginea din partea cealalta. Tare placuta trebuie sa fie o plimbare agale pe acolo, urcus apoi din nou la vale pana ce semnele civilizatiei de azi iti semnaleaza ca am ajuns intr-o zona ce traieste din turism. Dintr-o data masini, autocare, grupuri, firme si rumoare. Din nou o curba si din nou o vale, semne energice sa intram intr-o parcare pentru ca de-acolo toata lumea merge pe jos. E o portiune intens valorificata cu mici restaurante, cu puzderie de chioscuri cu suveniruri de tot felul. Chelneri tantosi stau in prag, ies in calea ta sa te imbie. Deja romanii sunt o obisnuinta, ei alimenteaza buna parte din turism acolo incat si meniul si mesajele cu creta de la intrare sunt in romaneste. Cum e terasa Ariciul… Desi toata lumea ne-a spus ca pentru a vizita Castelul e nevoie de bilete separate, Gradina avand gestiune proprie, desi la intrare sunt anunturi in toate limbile foarte clare si raspicate, desi la poarta este o persona care special asta face, lamureste turistii romani, noi tot intrebam, tot ne revoltam ca trebuie sa stam la doua ghisee. Chit ca sunt alaturate, chit ca nu e coada… Se plateste numai in leva… Leul se schimba direct dar o idee mai dezavantajos decat o trecere prin euro. Am trecut prin Castel si prin Gradina, am colindat prin acel perimetru vast cat am putut noi pricepe din labirintul de alei, de trepte si de incaperi. Intr-o zi cu soare, intr-o zi cu grupuri de vizitatori, cu alti romani rataciti ca noi. Si abia atunci am revazut in gand imaginile trimise de Diana. Si am inteles ca acel spatiu mirific trebuie vazut in liniste, in solitutidine. Poate ca acolo au existat sonoritati vesele, poate ca in jurul Reginei au venit multi sa locuiasca si sa petreaca impreuna. Dar o clipa de atentie daca acorzi locurilor, vei gusta din placerea de a te aseza intr-un colt sau altul, de a te apleca asupra unei flori sau asupra alteia, de a privi in zare. Da, mai ales de a privi in zare. Pentru ca spatiul este gandit parca special spre a te face sa meditezi fata in fata cu marea. Imensitatea ce ti se deschide te obliga sa filosofezi. Sa-ti pui intrebari despre toate si sa cauti raspunsuri. De sus si pana aproape de plaja, ai sansa de a te opri sa privesti pana departe sau pana in adancul tau. Pana si mica statueta a Fecioarei Maria cu o corabie in bratele-i protectoare este scoasa la un colt de casa, parca tot ca o incercare de a fi mai aproape de imaginea coplesitoare a marii. Castelul e acum un muzeu, poti eventual simti ca n-a trecut mult de cand Regina inca mai putea fi intalnita acolo ca o amfitrioana ce-si intampina oaspetii. Dar, desi initial neluata in seama, Gradina gradina graieste mai mult. Florile sunt doar un pretext. Frumoase, desigur, cat sa te imbie. Efigiile sculptate in piatra marcheaza izvoarele care fac renumele Balcicului. Vegetatia croita cu stil decupeaza spatii cu semnificatii diferite, mereu aproape de mare, dintr-un unghi sau altul. Facem fotografii la fotoliul Reginei dar cand oare vom avea timp sa ne oprim in loc si sa privim cu adevarat? Fotoliul de piatra, asezat intr-un unghi ciudat fata de restul amenajarilor de acolo, este graitor in felul sau. Doar el. Semn ca aici statea Regina privind marea. Ce ganduri poti avea in acel loc? Ce sentimente infloresc oare in inima celui care se aseaza acolo? Avem noi timp sa incercam sa intelegem asta? Semnul mormantului ei, capela cu lacasul pentru inima ei, toate astea sunt esenta magicului de la Balcic. Privindu-le pe toate, gandind si la cele pastrate la Cotroceni, un bun inceput spre a patrunde in universul Reginei Maria. Inca necunoscuta indeajuns noua tuturor. De a trebuit sa vina americanul acela indragostit de Romania datorita admiratiei fata de Regina, spre a o vedea cu alti ochi la iesirea din expozitia unde era expus costumul ei de colonel de rosiori. Fulgurant, la Mamaia poti regasi un semn ce aminteste de Balcicul Reginei. Un Balcic la care trebuie sa revin. Abia acum. Atunci, am iesit ca un turist, m-am oprit de vorba cu aceea de la poarta care se mandrea ca a vazut Romania. Ne-am oprit ca toata lumea la suveniruri, cautand specificul locului, dulceata si rahatul, dar mai ales parfumul de trandafiri. Desigur ca mai scumpe decat aceeasi marfa cativa kilometri mai incolo. Dar asta, cum se intampla, am aflat prea tarziu. Despre cum in parcare am descoperit ca masina nu mai voia sa porneasca, nu mai amintesc… Noroc cu bulgarul de serviciu care s-a zbatut sa ne rezolve si care pana la urma a mers cu mine sa cumpar cabluri si ne-a ajutat sa pornim. Cat am mers in orasul propriu-zis mi-a descris locurile si mi-a facut recomandari asupra celor mai bune spatii de cazare, dincolo de ceea ce spun reclamele. O ierarhie ad-hoc alcatuita de el s-a dovedit ulterior a fi cea corecta. Plaja intinsa a Balcicului parea putin populata, umbrelutele aliniate erau destul de libere iar in apa nu se zarea marea de capete cum e la noi. De altfel asa aveam sa vedem si la Albena. Ca, fiind la 10 km, nu pteam sa n-o vedem. Mai intai am vazut verdeata. Cat cuprinde, copaci inalti si desi, padure, ce mai! Am lasat masina in parcare si ne tot uitam dupa ea, impregnati cu folclorul urban despre hotii bulgari. Intreb un domn sa ne arate unde e plaja. El zambeste si raspunde ca e strain si abia a ajuns si exact asta vrea sa stie si el. O astepta pe sotia lui care se informa la o vanzatoare. Taman in clipa aceea sotia mea imi face semn sa mergem in dreapta, un roman ne sfatuia s-o luam intr-acolo. Iar neamtul sau irlandezul acela, ce-o fi fost, imi zambea ca sotia lui aflase ca plaja e in stanga. Am zambit si eu resemnat si ne-am urmat fiecare propria sotie. Si-am mers si-am mers si tot padure se vedea. Daca romanul ne-a indrumat gresit ca sa ne rataceasca si in timpul asta sa ne fure Matizul? Poftim de mai scoate ganduri de felul asta din capetele noastre atente la TV! Un bulgar ce muncea acolo ne-a spus amabil ca, totusi, plaja e in partea opusa. Pe liziera padurii inapoi. Oricum parea ca mergem la picnic in poiana decat la plaja, asa umbros si racoros era decorul. Iata si plaja, iata si marea! Nisip bun, aproape ca la Mamaia, apa calda, ca la noi. Umbrelute, irlandezi, liniste. Imbratisarea marii, aceeasi. In apa simti la fel, oriunde ai fi. E sentimentul partajat de supunere in fata ei si totodata de forta si incredere in tine. Cat puteam privi in sus si-n jos, acelasi model de hoteluri pe plaja, cu deschidere de pe orice parte spre mare. De la casele rasfirate de-a lungul malului deluros, inalt, pana la hoteluri spre sud, atat am putut cuprinde cu privirea. Ne era dor de Eforia noastra unde parca pulsul e mai aproape de ceea ce ne dorim noi. Intram putin la o terasa cocheta, cu mult lemn si cu multe flori deasupra unui pariias, o terasa numita nici mai mult, nici mai putin decat “Rai”. Oferta bogata, dar preturi pe masura, departe de mitul ieftinatatii. Abia la iesirea de pe plaja descoperim o harta a statiunii. Intinsa, cu destule repere, pierduta intr-o mare de copaci si tufisuri. Abia acum intelegem ce era cu masinile parcate pe sosea, probabil ca stiau vreo spartura in gard ca sa scuteasca cei 2 euro de platit pentru accesul cu masina in statiune. Drum intins spre casa, insetati de atmosfera de distractie de la noi. Soseaua pustiindu-se tot mai mult pe masura ce ne apropiam de granita, nerabdarea glumeata de a ajunge la Durankulak, cel mai repetat nume de localitate si de lac, pentru a simti un dram de relaxare cand am ajuns in Vama Veche si am revenit intre oameni. Dar si in zumzetul musuroaielor noastre tot vine o clipa de singuratate cand iti poti aminti, de-acum, ca eminescianul vers al unui singur dor a fost dus pana la capat, nu departe, nu demult, de catre Regina Maria. La Balcic.