A incetat din viata, in urma cu cateva saptamani, in varsta de 92 de ani, ilustrul istoric britanic Norman Cohn.
Cartile sale au influentat generatii de istorici, politologi si filosofi interesati de fenomenologia gandirii apocaliptice medievale si de originile oculte ale radicalismului revolutionar specific totalitarismelor veacului XX.
Alaturi de Raymond Aron, Hannah Arendt si Jacob Talmon, Norman Cohn a demonstrat in studiile sale, de o imensa eruditie si o admirabila limpezime ideatica, modul in care convingeri si asteptari salvationist-mesianice se pot transfigura, prin secularizare si ideologizare, in religii politice menite sa justifice revolutiile totalitare de tip comunist si fascist.
Cohn a explorat miscarile profetic-religioase medievale si a insistat asupra filiatiunilor adeseori imperceptibile dintre acestea si mitologiile revolutionare moderne.
In 1995, revista „Times Literary Supplement” numea cartea lui Cohn „In cautarea mileniului: Mesianismul revolutionar in Europa medievala si a Reformei si impactul sau asupra miscarilor totalitare moderne” (prima editie, 1957) drept una dintre o suta de lucrari de non-fictiune care au influentat in cel mai inalt grad modul cum se autopercep europenii de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial (alte carti selectate erau scrise de Sartre, Camus si Foucault).
Asa cum noteaza „New York Times” din 27 august, Cohn si-a rezumat opera spunand ca totul se centreaza pe analiza si explicarea unui singur fenomen: „Dorinta de a purifica lumea prin anihilarea unei categorii de fiinte umane imaginate ca agenti ai coruptiei si incarnari ale raului”. Intr-adevar, asa cum s-a intamplat in cazul bolsevismului si nazismului, miscari pe care Cohn le-a asezat in descendenta fanatismelor radicale ale Evului Mediu, „se intampla uneori ca lumea subterana sa devina o putere politica si sa schimbe lumea”.
In cartea mea, „Fantasmele salvarii” (trad. rom. de Magda Teodorescu, Polirom, 1999), am abordat fenomenele de angoasa colectiva din lumea postcomunista prin prisma unora dintre conceptele-cheie propuse de Norman Cohn.
Argumentul sau, cu implicatii de mare semnificatie in lumea de azi, cand vedem renascand fenomene de confuzie axiologica si revolta anarhica similare cu cele examinate de istoricul britanic, ramane cat se poate de convingator: „In situatii de dezorientare si anxietate de masa, credintele traditionale despre o viitoare varsta de aur ori o imparatie mesianica ajung sa serveasca drept vehicule pentru aspiratii si animozitati sociale”.
Profetismul revolutionar, asa cum l-a ilustrat un Thomas Müntzer (favoritul lui En-gels, „teologul revolutiei”), imparte lumea in ingeri si demoni, si promite salvarea in termeni imanenti.
Pentru Cohn, unii dintre profetii ereziilor medievale, posedati ai propriilor viziuni menite sa mantuiasca umanitatea, sa o scape de orice agent presupus dizolvant, l-au prefigurat pe Hitler, altii pe Lenin, pe Trotki si pe Stalin. Istoricul britanic a fost printre primii ganditori care au sustinut existenta unor legaturi intime, la nivelul gramaticii ideatice de adancime, intre comunism si nazism.
Una dintre sursele acestei afinitati inavuabile a fost tocmai faptul ca ambele formule ideologice nihilist-anticapitaliste isi afla izvoarele in milenarismul apocaliptic al Evului Mediu. Paradigma soteriologica a totalitarismului isi gaseste patul germinativ in elitismul mesianic al sectelor iluminate si al anarho-comunistilor obsedati de construirea Noului Ierusalim.
Contrapartea acestui fanatism dezlantuit este fixatia pe inamicul de clasa ori de rasa. Cultul istoriei si al „clasei alese”, intr-una dintre ideologiile totalitare, al originilor arhaice si al Rasei „alese” in cealalta, aceste fantasme sunt departe de a fi disparut fara urma (ma gandesc la islamo-fascism, dar si la „socialismul bolivarian” al lui Hugo Chavez).
Norman Cohn a fost un ganditor liberal si a diagnosticat cu acuratete substanta resentimentara comuna a ideologiilor totalitare. Comunistii si nazistii, scria el, i-au urat intotdeauna pe liberali, pe social-democrati si pe reformatorii veritabili: „Nu mai putin decat nazistii, comunistii au fost obsedati de viziunea unei prodigioase decisive lupte finale in care un grup de „alesi” va distruge o tiranie globala si va inaugura astfel o noua epoca in istoria umanitatii.
Tot astfel cum in apocalipsul nazist „rasa ariana” va purifica pamantul prin anihilarea „rasei evreiesti”, in apocalipsul comunist „burghezia” va fi exterminata de catre „proletariat”.
Ne confruntam aici cu o versiune secularizata a unei fantasme vechi de secole”. Intoleranta, irationalitatea si distructivitatea totalitarismelor moderne este asadar expresia paroxistica a profetismului revolutionar chiliastic al Evului Mediu, a acelui „entuziasm salbatic nascut din disperare”, imbratisat de mase dezradacinate in conditii de chinuitoare incertitudine si deruta istorica.