Politica românească a încetat de multă vreme să mai aibă ca centru de greutate problemele reale ale României, respectiv necazurile şi frustrările care bântuie mintea şi inimile românilor de mai bine de un deceniu şi jumătate, de când la cârma ţării s-au aşezat, ca pe moşia proprie, o clasă politică pusă pe căpătuială şi înavuţire rapace. S-a scris atât de mult despre lipsa de credibilitate şi de performanţă a politicii şi politicienilor autohtoni încât însăşi faptul de a vorbi despre acest lucru începe să capete nuanţe donquijoteşti. Practic, nimeni nu pare să mai aşteapte ceva bun de la ceea ce ar trebui să fie motorul care hrăneşte nevoia de normalitate şi de sănătate a unui corp social fracturat şi schilodit de capriciile istoriei.
Dacă de-a lungul veacurilor românii au învăţat că nu poţi să aştepţi nimic bun de la stăpânirile străine, care au muls sute de ani acest popor ca pe o vacă de lapte, mai nou ne-am obişnuit şi cu gândul că tot nimic bun nu poţi să aştepţi nici măcar de la proprii conaţionalii, care au fost delegaţi prin vot democratic să reprezinte şi să susţină cauza celor care i-au investit cu încrederea şi nădejdea lor de mai bine. Mai binele pentru români însă, începe să semene tot mai mult cu lehamitea şi dorul de ducă pe alte meleaguri unde, sfâşiaţi de dorul de ţară, simt că au totuşi o şansă reală de a-şi găsi o patrie adevărată, pe măsura dorinţelor şi a viselor nutrite în „veacul de întuneric” înspre un trai mai bun pentru ei şi pentru copiii lor.
Exceptând libertăţile şi oportunităţile implicite unui regim democratic, nimic altceva bun nu pare să fi produs, pentru spaţiul public românesc, politica şi politicienii autohtoni. Hrănită de idealuri obscure şi populată cu personaje lombrossiene, politica românească a reuşit contraperformanţa de a-şi fi exhibat cu perseverenţă neputinţele interioare într-o măsură care nu poate fi egalată decât de incapacitatea funciară a politicienilor de a-i înţelege adevăratele rosturi, şi de-a accepta faptul că a face politică în sensul european al cuvântului nu are nimic de a face cu tot circul care se desfăşoară în agitatul spaţiu civic mioritic.
Culmea derizoriului în această confruntare fără finalitate dintre politicieni şi popor este că, dacă primii au nevoie de voturile celor pe care-i manipulează prin discursuri şi promisiuni mincinoase pentru a accede la pârghiile puterii, cei din urmă au demonstrat că se pot descurca şi fără ajutorul politicii, care nu face decât să genereze probleme fără a fi, în acelaşi timp, câtuşi de puţin preocupată de soluţionarea lor. Tot ce s-a întâmplat în politica ultimilor ani este o dovadă peremptorie în acest sens, iar faptul că integrarea europeană – departe de a contribui la limpezirea şi implementarea unor ierarhii valorice în consens cu normele democraţiei occidentale – nu a făcut decât să acutizeze şi mai mult marasmul politicienilor autohtoni, este un argument irefutabil în sprijinul acestei constatări de bun simţ.
Până la urmă, dacă politica românească nu face decât să ridice probleme pe care este incapabilă să le rezolve, va trebui ca poporul care suportă consecinţele acestor neputinţe să le spună politicienilor că reprezintă una din soluţiile la problemele lor insolvabile. O soluţie de care, şi experienţa ultimilor 15 ani a ilustrat cu vârf şi îndesat acest fapt, politicieni se feresc ca de foc. Pentru că poporul român, dincolo de elucubraţiile suprarealiste ale unui preşedinte sau altul, este cu totul altceva decât mămăliga pe care politicienii îşi imaginează că o pot freca la nesfârşit, doar doar vor mai scoate ceva profit din aluatul care stă să explodeze.
Unii au învăţat pe pielea proprie ce înseamnă acest lucru, alţii încă aşteaptă. Până una alta, cu cât mai numeroase şi mai imperative sunt vocile care vorbesc despre „soluţia” la problemele insolvabile cu care se confruntă politica românească, cu atât şansele de a face din România o ţară pe măsura dorinţelor şi a viselor noastre de a trăi mai drept şi mai bine sunt mai mari.