E morto Luciano! Modena natală îşi plânge idolul şi binefăcătorul şi, odată cu ea, durerea cuprinde întreaga planetă muzicală, dacă vocea lui divină nu s-o fi auzit şi pe alte corpuri celeste.
Vremelnicia condiţiei umane nu i-a permis să-şi termine, în tihna, ultimul act al turneului de adio, în care îşi învestise ultimele forţe pământeşti. Il Maestro, cu batista albă în mâna stângă, a făcut ultima reverenţă pretimpuriu, înainte să cadă cortina. Trei sferturi de veac se potrivesc unui muritor de rând, dar geniile nu sunt supuse limitelor temporale, pentru ei viaţa nu-i o destinaţie. Liciano Pavarotii a intrat în panteonul monştrilor sacri, alături de Caruso, de Mario del Monaco sau de Maria Calas, alcătuiţi din aceeaşi fibră, din aceeaşi lavă, din acelaşi aluat emoţional, că numai fierbintea Italie e capabilă să dăruiască cu generozitatea ei unică.
Născut la 12 octombrie 1925, în constelaţia balanţei, ursita artiştilor, dintr-o mamă de origine modestă, lucrătoare într-o fabrică de tutun, al cărui lapte maternal n-avea suficiente calităţi nutritive, Luciano a fost încredinţat unei doici, în acelaşi timp cu Mirella Freni, confruntată unor probleme asemănătoare. Destinul a făcut ca treizeci de ani mai târziu să se regăsească pe scenă în Rodolfo şi Mimi, prima lor Boemă de Piccini, complicitate datorită, probabil şi în sens propriu, aceluiaşi lapte băut împreună.
„Ah, Luciano, dacă tu ai avea vocea mea, imaginează-ţi ce carieră a-i face…”, îi spunea Fernando Pavarotti tatăl, şi el cântăreţ de geniu dar care, minat de un trac asasin, nu şi-a putut transforma vocea în job, rămânând brutarul cântăreţ din Modena, dar transmiţând fiului Luciano harul dăruit de Creator.
La 19 ani, Luciano intră pe mâinile tiraniei pedagogice ale lui Arrigo Palo, profesor de bel canto, reputat pentru intransigeţa lui ieşită din comun. După 16 luni de vocalize fastidioase, pentru deschiderea maxilarului, şi o sumedenie de exerciţii rebarbative, Luciano e gata să arunce buretele, când profesorul cântăreţ retorchează : „Dacă eu, ca om, le pot face, atunci tu, care eşti un animal, le poţi face deasemenea.” Il profesore realizase, desigur, ce piatră preţioasă îi căzuse în mâini.
În 1962 se produce un turnant decisiv în viaţa artistică a lui Luciano Pavarotti. În timp ce cânta la Dublin Rigoletto, atrage atenţia unui mare agent artistic, Johan Ingpen, care îl propune ca dublura lui Giuseppe di Stefano în Boema ce se pregătea la Covent Garden, unde Luciano asigură cu asiduitate repetiţiile ilustrului său coleg. Şi, iată cum hazardul binefăcător îi rânduieşte cariera: di Stefano anulează premiera de la Londra, ca şi participarea la o emisiune de mare audienţă ”Saturday Night at the Palladium”, amândouă revenind tânărului Luciano. La 27 de ani cariera lui internaţională e lansată. Anul 1963 marchează, printre altele (Barcelona şi Amsterdam), debutul său la Opera din Viena, adoptat ca „guest star” pentru următoarele decenii cu, evident, opera sa fetiş Boema. Dar, fenomenul care l-a înscris definitiv pe o orbită planetară, a fost debutul său american, la Miami, cu aceeaşi legendară Boemă, pusă în scenă de celebrul Franco Zeffirelli(\”într-o o parte sunt tenorii-spunea el – în cealaltă Pavarotti\”), sub bagheta, nu mai puţin celebrissmului, von Karajan şi – cum lumea-i mică – având-o ca parteneră pe sora lui de lapte, Mirella Freni.
În fine, Metropolitan Opera din New York îl consacră graţie unui prim recital în 1973, iar publicul parizian în 1974.
În 1984 când va reveni la Paris pentru o Tosca, rămasă mitică, nu numi datorită inegalabilei sale voci, dar şi – pe plan anecdotic vorbind – prin faptul că taburetul pe care trebuia să se aşeze, n-a rezistat celor 130 de kilograme, la care uneori ajungea.
Magia vocii lui îi făcea fericiţi atât pe melomani şi pe snobi, sau pe grosolanii ignoranţi, cât şi pe marii modeşti care îl ascultau religios, lăsându-le să le cadă, fără sfială, „una furtiva lacrima”.
„Tenorissimo” Pavarotti putea să cânte de toate: Verdi, Puccini, Tonight de Berstein, melodiile napolitane, O sole mio, Madame Betterfly, Trubadurul, sau duo cu starurile rock. Cu un instinct de foc, de bravură, cu un timbru unic şi cu un contra-ut suflat de Dumnezeu, Pavarotii reunea largi mase populare cu fiecare apariţie.
Dincolo de catifeaua roşie a teatrelor şi a saloanelor confidenţiale, acest tenor amplissimo, cu batista albă la mâna stângă, respira aerul larg al maselor. La Turnul Eiffel, la Cité interdit, la ramba de Buenos-Aires, la Hyde Park din Londra, pe stadioanele lumii, cu faimosul „Trio Tenoros” în compania celor doi complici, Placindo Domingo şi JoséCarreras, Pavarotti era în elementul lui.
„Se spune –afirma Pavarotii – că la concertul din Hyde Park, am făcut mai multă lume ca Rolling Stones, eu cred însă că aceasta s-a produs la Buenos Aires, la ramba principală, unde am avut mai mult de 300.000 de spectatori(…) Pentru acest motiv am nevoie să ies din incinta teatrelor şi să mă ofer maselor care-mi dau frisoane…”
Chiar dacă Luciano Pavarotti, a fost, uneori, victima puriştilor şi a diverselor rivalităţi din lumea muzicală, statura lui carismatică şi, mai ales, talentul lui inegalabil, unanim recunoscut, îl va situa în lumea nemuritorilor, consolându-ne cu ideea că Dumnezeu ni l-a dat şi Dumnezei ni l-a luat, rezervându-ne moştenirea unei voci divine, gata, la orice moment, să ne atingă corzile sufletului.
Ultima apariţie în public s-a produs în februarie 2006, cu ocazia Jocurilor Olimpice de iarnă de la Torino, unde, la ceremonia de deschidere, a cântat „Nessum Dorma” din Turandot de Puccini. După care, divinul Luciano, s-a retras în proprietatea lui din apropierea Modenei, unde s-a stins din viaţă la 71 de ani, răpus de un cancer, neiertător, al pancreasului.
În acest moment în care scriu aceste câteva rânduri „IN MEMORIAM POST MORTEM LUCIANO PAVAROTTI”, ascult înregistrarile pe CD cu ariile principale „fetiche” din operele interpretate de acest „gigant” al scenei internationale, adulat, apreciat si respectat de melomani si nu numai, pentru ca el a dorit si a reusit în buna parte, prin bonomia si altruismul ce l-au caracterizat pâna la trecerea în nefiinta, sa atraga si tineretul sfârsitului de secol XX, care din pacate, neprimind o cultura specifica în domeniul muzicii clasice, al OPEREI în special, nu au avut nici o idee despre ce este OPERA.
PAVAROTII s-a nascut cu acest talent pe care l-a cultivat si conservat pâna a închis ochii. Se stie însa ca el nu era un „notist”, adica nu întotdeauna urmarea partitura, motiv pentru care uneori punea în dificultate dirijorul si cei care-l însoteau pe scena, dar ajunsesera sa-l cunoasca, încât niciodata nu s-a autocompromis si nici partenerii.
Nemuritorul GEORGE ENESCU, spunea ca „talentul cu care omul se naste este cotat 5%, iar restul este munca”, ceea ce Pavarotti a realizat.
Multi stiu, dar putini cunosc, ca înainte de a asculta o opera, trebuie cunoscut subiectul dinainte, deoarece cuvintele cântate, de cele mai multe ori în limbi straine, nu pot fi întelese de auditoriu, dar cunoscând subiectul, prin citirea programului înainte sau interesându-ne pe alte cai de subiect, putem asculta linistiti muzica.
OPERA de fapt ce este? Este o scriere teatrala, transpusa pe muzica, care cuprinde mai multe acte si antracte.
Nu este cazul sa fac apologia operei, dar doresc sa mentionez cu tristete ca sunt persoane ajunse la vârsta maturitatii, care nu au fost niciodata la Opera. Motivarea a fost întotdeauna aceiasi – NU ÎNTELEG NIMIC DIN CEEA CE CÂNTA, e vorba de cuvinte. Ori, la opera mergem primordial pentru muzica, idem si la Opereta, dar e bine sa cunoastem subiectul pentru a cunoaste monologul, dialogul, quartetul sau corul, pentru a sti ce se petrece…
Pentru popularizarea operei în ultimii ani, la spectacolele de Opera din Montréal s-au afisat electronic deasupra scenei cuvintele exprimate „mot à mot” de cântareti, o sincronizare perfecta, astfel ca opera a început sa fie mai populara, asa cum a dorit si Pavarotti, tinerii începând sa frecventeze mai des si acest gen de spectacol.
Este gresita afirmarea ca Opera si Concertele de muzica clasica sunt exclusiv frecventate de o anumita categorie de oameni, snobi sau profesionisti în materie. Ceea ce este important, repet, este educatia muzicala specifica, din primii ani ai scolii, care sa se continue si acasa, ascultând înregistrari de opera sau muzica clasica instrumentala. George Enescu spunea ca: „Nu trebuie sa fi muzician ca sa-ti placa muzica clasica, este suficient sa te gâdile placut la ureche si sa nu te plictiseasca”.
Recomand cu placere existenta unui Dictionar, extraordinar de educativ în materie de Opera, intitulat „TOUT L’OPÉRA, DE MONTEVERDI À NOS JOURS”, autor Gustave KOBBÉ (Édit.LAFFONT, Paris) care prezinta subiectul operelor, pe acte, intercalând si mici portative cu notele ariilor principale.
Problema la ora actuala mai este si cea a costurilor biletelor, care nu sunt abordabile tuturor, totusi, daca vrem si ne intereseaza, personal, prefer sa reduc unele cheltuieli, de multe ori inutile, preferând sa platesc un bilet la OSM din Montréal, ca sa ascult voci celebre, asa cum au fost printre altii, LUCIANO PAVAROTI, pe care l-am vazut si ascultat în anul 2002, de fapt a opta si ultima prezentare în concert la Montréal. Dorea sa revina în 2006, dar nu a mai fost capabil, datorita maladiei… întrucât si la Torino a avut probleme de deplasare, pe scena fiind asezat pe un scaun special, iar vocea foarte diminuata, folosindu-se sisteme speciale de amplificare.
Filozofia stoica spune: „POST MORTEM NIHIL EST” (Dupa moarte nu mai este nimic). Nu este adevarat, pentru ca, iata, dupa moartea lui Pavarotti va ramâne înca „vie” existenta lui, prim interpretarile care ne-au transpus si ne vor transpune permanent, în lumea celor care NU MAI CUVÂNTA, fie ei compozitori sau interpreti.
Din pacate, în urma cu 4 ani, respectiv în anul 2003, o campanie negativa împotriva lui Pavarotii a fost lansata în privinta vietii lui conjugale si anume divortul de prima sotie dupa 36 ani de casatorie, lasând în urma 3 fete, recasatorindu-se cu secretara lui, cu 30 de ani „son cadette”, cu care a avut 2 gemeni, o fetita Alice, acum în vârsta de 4 ani si un baietel Riccardo, care din pacate a murit la nastere. Transmiterea la televiziune a întregii procesiuni de înmormântare, a fost de-a dreptul impresionanta…
Se stie prea bine ca numai Dumnezeu este fara de pacat, dar de ce oameni integri, adulati si rasfatati de omenirea întreaga, comit la „vârsta senectutii” asemenea „greseli”, care, volens-nolens, umbresc într-un fel trecutul grandios? Nu este singurul si în special în „lumea artelor, a artistilor”, tragediile umane sunt frecvente. Îmi pun întrebarea, daca într-adevar „dragostea nu are limite”?! De acord, dar atunci „ratiunea” unde mai este?
Se mai spune ca (Despre morti sa vorbesti numai de bine), deoarece prin moarte oamenii sunt absolviti de toate pacatele, prin urmare, trebuie pomenim cu îngaduinta când se vorbeste despre ei, deoarece nu se mai pot apara.
Sunt de acord cu dictonul si motivarea lui, dar ma gândesc si la cele trei mostenitoare Pavarotti si prima sotie înca în viata, care au suferit la momentul oportun si probabil vor suferi toata viata.
REQUIESCAT IN PACE! (Odihneasca-se în pace!)
MIEUX VAUT TARD QUE JAMAIS… Nu m-am înselat si nici n-am scris primul ECOU – SINE IRA ET STUDIO (Fara mânie si patima), despre greseala „omeneasca” a lui Pavarotti prin divortul de prima sotie dupa 40 ani si recasatorirea cu o femeie tânara…
Astazi 11 Septembrie a.c. în publicatia virtuala MEDIAFAX, a aparut un articol, prin care se mentioneaza ca Luciano Pavarotti, care a lasat în urma lui o avere deloc neglijabila, evaluata la 250 milioane lire sterline = 368 milioane euro, sfatuit de prieteni – au sugerat tenorului sa modifice TESTAMENTUL (întocmit în urma cu un an la NY) ÎN DEFAVOAREA CELEI DE-A DOUA SOTII, Nicoletta Mantoveni, de care intentiona de fapt sa divorteze… ceea ce a si pus în aplicare în luna August. „Da Doamne omului mintea cea de pe urma”.
Articolul poate fi citit integral în publicatia MEDIAFAX/11.09.07, precum si în ziarul italienesc La Stampa sau telegraph.co.uk