Înainte vreme, copiii nu erau, la drept vorbind, nici doriţi, nici indezirabili; erau progeniturile care înlocuiau, prin anticipaţie, pierderile demografice relativ frecvente. Flagelul deceselor infantile, făcea ca jumătate din copii să moară înainte de 10 ani, spre deosebire de astăzi, când copilul a devenit fructul unei reproducţii dirijate, voite, cumpănite şi eliberate de riscul morţii, graţie evoluţiei ştiinţelor medicale, în cadrul cărora pediatria ocupă un loc de înaltă cinste. Pe de altă parte, societatea occidentală modernă, devenită ultra individualistă, nu mai ţine socoteală de imperativul reînnoirii generaţiilor sau, mai bine-zis, şi-a pierdut instinctul care-ar fi permis menţinerea unui echilibru geopolitic şi conservarea valorilor rasialo-culturale. Am putea considera paradoxal faptul că, în regiunile slab dezvoltate economic, sau la unele etnii, vieţuind în ţările aşa-zise civilizate, „cultura” fecundităţii persistă chiar în pofida pauperităţii acestor populaţii, în timp ce în ţările unde abundenţa economică frizează uneori risipa, fecunditatea este autonomizată şi reorganizată în jurul copilului unic, familia devenind „celula de bază” a individului, si nu a societăţii. Nu se mai ţine cont, aşadar, de raportul natalitate-mortalitate care-ar reflecta interesele speciei, ci numai de dorinţa individuală de a procrea ori nu.
Numărul de copii pentru fiecare femeie, necesari reînnoirii generaţiilor, după ce a fost de ordinul a cinci sau şase, a scăzut la mai puţin de doi, număr cu totul insuficient, chiar dacă omul a devenit performant în lupta împotriva maladiilor şi a morţii.
Pare firesc aşadar, ca aceste două mari inovaţii demografice ale timpurilor moderne, scăderea mortalităţii şi a fecundităţii, să conducă la îmbătrânirea demografică, una din mizele cele mai importante ale următoarelor decenii.
Cu toate acestea, dacă toate populaţiile lumii au trăit sau trăiesc tranziţia demografică, aceasta se înscrie într-un calendar foarte decalat. Diversitatea situaţiilor actuale este mai mare ca niciodată şi, departe de a trage concluziile necesare, guvernele fac din ele o sursă de tensiune economică, socială, politică.
În cazul unei naţiuni extrem de prolifice cum ar fi cea chineză, limitările natalităţii, impuse de regimul comunist, are un iz de înţelepciune. Aici, copilul unic este o regulă de temelie, decretată şi, forţamente, respectată, derogările constituind excepţii rare. De altfel ar fi greu de imaginat cum unei populaţii de un miliard patru sute de milioane de suflete, lipsite de un control demografic riguros, i s-ar putea garanta o subzistenţă cât de cât acceptabilă.
Cauzele scăderii inexorabile a fecundităţii sunt complexe şi nu tocmai recente. Unii o atribuie revoluţiei industriale şi prelungirii duratei şcolare a fetelor, în sensul unei maternităţi tardive, două fenomene indiscutabile, dar nu singurele. Faptul că mortalitatea infantilă s-a diminuat, s-ar putea avansa ideea cu nu mai este este nevoie de atâţia copii… Urmează emergenţa unei valorizări a copilului, o atenţie nouă acordată acestei mici vieţuitoare, înconjurate de toate atenţiile adulţilor pe planul afecţiunii, educaţiei sau al sănătăţii.
Din secolul al XIII-lea, Occidentul creştin (Contra-Reforma), pentru raţiuni pur religioase, a căutat să exercite un control asupra libidoului, interzicând relaţiile sexuale înaintea căsătoriei. Dar, în spatele acestor interdicţii morale, se mai ascundea probabil şi teama de a se confrunta cu un exces al naşterilor.
În cele din urmă ne putem întreba ce vrea să spună „îmbătrânire”? Termenul este utilizat adesea pentru a desena două concepte diferite: îmbătrânirea biologică a corpului uman, semn al degenerescenţei organismului care conduce la moarte, şi îmbătrânirea demografică a populaţiei, simpla înmulţire a persoanelor ce depăşesc o anumită vârstă. Dacă primului concept i s-a dat o calificare negativă, cel de-al doilea caută să se distingă în mod ciudat de primul. Corelaţia mi se pare evidentă, îmbătrânirea demografică constituind corolarul încetinirii senescenţei biologice.
Ceva mai recent, a apărut un nou elan privind longevitatea, datorat revoluţiei cordiovasculare sau a tratamentului bolilor altă dată incurabile, care au permis temporizarea mortalităţii, în mod decisiv, la o vârstă înaintată, adică după 60 de ani. Această tendinţă permite, evident, o prelungire a speranţei de viaţă până la 85 de ani, dacă nu şi dincolo.
Există, bineînţeles, atâtea definiţii posibile ale îmbătrânirii demografice, căt de vârste peste care se poate estima că un individ e bătrân. Chiar dacă acestea nu sunt decât valori medii, rotunjite grosier, putem admite, privilegind aspectul economic, că cei de mai puţin de 20 de ani, în perioada de formaţie, şi cei ce depăşesc 60, la pensie, rămân în sarcina celor între 20 şi 60 de ani, consideraţi populaţie activă cotizantă.
Să sperăm că faimosul conflict dintre generaţii nu se va produce pe planul economic şi că persoanele în vârstă se vor bucura nu numai de empatia celorlalţi dar şi de respectarea obligaţiilor materiale la care şi ele au contribuit la rândul lor.