Într-o singură zi am călătorit în trei ţări. Dimineaţa am ajuns în Mae Sai, cel mai nordic punct al Thailandei la graniţa cu Myanmar, noul nume al Birmaniei, aflată sub o rigidă dictatură militară în urma loviturii de stat dată în 1962 de generalul Ne Win. Alegerile se încheiaseră cu numai două zile în urmă şi la multe puncte de frontieră încă erau tensiuni şi confruntări între armată şi protestatarii care contestau corectitudinea alegerilor. Ţara era răscolită şi de vestea că dizidenta Aung San Suu Kyi, lidera Ligii Naţionale pentru Democraţie şi laureată a premiului Nobel pentru pace în 1991, fusese eliberată după 20 de ani de domiciliu forţat. Ideea să trecem frontiera în Birmania nu părea prea strălucită.
Mi-am amintit că în urmă cu doi ani mă aflam în Nepal cu doar o săptămână înaintea alegerilor în care comuniştii aveau să răstoarne monarhia şi să preia puterea. În plus, călugării budişti refugiaţi din China erau ţinta altor atacuri. Pe zidurile Palatului Regal din Katmandu erau plasate mitraliere şi străzile erau înţesate de poliţişti înarmaţi. La două zile după ce am plecat din Nepal au fost atacuri teroriste şi explozii în locuri publice soldate cu morţi. Dar fiecare cu steaua (sau cu karma lui)…Am prins curaj la îndemnul ghidei noastre, o thailandeză zâmbitoare care părea să ştie tot ce mişcă nu doar în Triunghiul de Aur, ci în tot sudul Asiei, şi am trecut frontiera pe jos, evitând ochii grănicerilor birmani dispuşi să ne ignore şi ei contra a patruzeci de dolari cât costa să-ţi cumperi viza pe loc. Turiştii au nevoie de senzaţii tari iar junta militară are nevoie de bani…Ni se recomandă să nu vorbim tare, să nu râdem, să nu fotografiem în zona de frontieră. Nici nu ne prea vine.
Trecem un pod care uneşte sau desparte celor două ţări şi iată-mă în Burma. Orăşelul de graniţă are o atmosferă apăsătoare. Oameni şi mai tăcuţi, feţe triste şi trupuri plăpânde, sărăcie mai mare. De jur împrejur munţi înalţi împăduriţi de junglă şi din loc în loc câte un templu budist. Înainte să urc spre unul din ele, traversez o piaţă în care localnicii vând fructe, vegetale şi ce-au mai vânat în junglă: manguste jupuite şi porci mistreţi decapitaţi, şobolani uriaşi, piei de tigru (comercializate ilegal), broaşte şi şerpi, viermi şi gândaci uscaţi, greieri prăjiţi şi ouă de toate mărimile şi culorile. Fotografiez unele roz. Şi thailandezii şi birmani sunt însă mândri că la ei câinii nu se mănâncă, doar în ţările vecine, China, Vietnam şi Cambogia. În Asia se mănâncă tot ce merge, zboară, înoată sau se târăşte, tot ce mişcă pe pământ, sub pământ, în aer şi în apă. Şi nimic nu se aruncă, totul se refoloseşte.
Mă urc într-un tuk-tuk jerpelit care mă duce pentru un dolar, scoţând mult zgomot şi fum, sus pe munte spre un templu cu stupa aurită. Mai interesant este însă ce se întâmplă în afara templului unde localnicii aşteaptă resemnaţi atenţia puţinilor turişti care ajung până acolo. Nimeni nu cerşeşte, toţi vând câte ceva, evantaie şi pălării de bambus, calendare şi zodiacuri, suc stors în faţa ta din trestie de zahăr, păsărele şi broaşte vii pe care le ţin în colivii. Cumperi o pasăre şi apoi o laşi să zboare; sau iei o broscuţă, te duci cu ea la templu şi o redai mediului. Conform credinţei budiste, faptele bune constau şi în a elibera animalele captive iar orice faptă bună optimizează karma, ajută pe cineva apropiat care e bolnav sau fac mai uşoară reîncarnarea în viaţa viitoare. Poţi plăti în dolari sau în bani thailandezi, moneda naţională nu are multă valoare. Peste un milion de birmani lucrează în Thailanda, în restaurante, construcţii sau ca ajutoare în casă, şi mulţi trec graniţa ilegal. Birmanii sunt în Thailanda ca mexicanii noştri, comentează un american din grup dar nimeni nu-i gustă gluma. Deşi nu sunt mulţi militari pe stradă, există o tensiune în aer, simţi izolarea şi frica. În 1988 au avut loc multe proteste împotriva opresiunii politice şi dezastrului economic iar pe 8 august armata a deschis focul împotriva demonstraţilor şi a impus legea marţială. Evenimentul s-a numit Răscoala 8888. În doar câteva ore cât am stat în Birmania am avut sentimentul unei întoarceri în timp şi afundării în nisipuri mişcătoare. Localnicii fac eforturi să rămână la suprafaţă deşi simţi cum pământul le alunecă de sub picioare. Şi multă speranţă nu e nici la orizont.
Trec frontiera înapoi în Thailanda în minte cu imaginea femeilor birmane de o frumuseţe nobilă, înalte şi drepte, cu părul negru lung strâns la spate cu o floare, îmbrăcate în rochii lungi brodate. Unele poartă umbrele din hârtie de bambus să se protejeze de soare, altele îşi dau pe faţă cu un extract alb din coaja unui copac. Asiaticii nu iubesc soarele. Sunt obsedaţi să-şi albească faţa şi încearcă tot felul de creme, apreciază paloarea şi nu bronzul… Dar nu doar asta ne desparte.
După o gură de dictatură birmană, navigăm pe râul Mekong care se spune că ar ascunde monştri, somni şi caracatiţe uriaşe. Barca acostează şi coborâm, sau mai bine zis urcăm pe uscat. Nici grăniceri, nici control al paşapoartelor, nici măcar o gheretă de frontieră. Bine aţi venit în Republica Socialistă Laos, stă scris pe o bucată de pânză sub care turiştii se fotografiază încă nedumeriţi. Chiar de la mal, începe o piaţă cu artizanat local şi fireşte chinezării de tot felul. Cumpărăm o pipă de fumat opium din fildeş, tradiţională în acel loc, dar care avea să ne dea de furcă în toate aeroporturile prin care am trecut la întoarcerea acasă. După care încercăm ceva mai tare: vin de cobră. Pe fundul sticlelor de diverse mărimi aliniate în tarabele băştinaşilor se află încolăciţi în alcool şerpi de toate culorile, cobre şi scorpioni. Vinul de cobră nu este însă prea bun şi ne dregem cu o bere locală care ni se spune că e făcută cu apă din râul Mekong. Vizităm apoi satul ca pe un muzeu: case mici şi prăpădite de lemn cu rufele scoase pe o frânghie la uscat, cocoşi de luptă în cuşti, tot felul de păsări şi animale de curte care aleargă printre picioarele noastre dându-le americanilor din grup senzaţia unui safari. Cam cum era în satele noastre prin anii 60-70. Sau poate chiar ceva mai bine…
Laos, numită între secolele 14 şi 18 Regatul Lan Xang sau Ţara celor un milion de elefanţi, a trecut mai târziu sub protecţia franceză ca parte a Indochinei, şi-a câştigat independenţa în 1949 fiind apoi scena unui război civil care a durat peste 30 de ani, până când mişcarea comunistă Pathet Lao a luat puterea. Din 1975 ţara e condusă de un partid comunist unic. Iar consecinţele se văd la tot pasul. O ţărancă în vârstă cu pielea arsă de soare care seamănă cu una dintre bunicile mele îmi oferă să gust din nişte frunze de taro în care e înfăşurat sticky rice, un orez lipicios specific, originar din Laos şi la baza multor tradiţii şi ritualuri ale celor 68 de grupuri etnice…
În ciuda regimului comunist, Laos este un spaţiu profund spiritual unde se practică o ramură a budismului numit Theravada. Cu o istorie de peste 10 mii de ani şi o cultură distinctă, cu temple care reflectă ultimii 500 de ani de arhitectură budistă, cu o bucătărie sofisticată în care francezii au lăsat amprente, cu o natură spectaculoasă prin munţi înalţi împăduriţi de junglă, cu cascade şi peşteri în care se află chipuri ale lui Budha sculptate în piatră, Laos e o ţară mai interesantă decât pare la prima vedere. Doar că timpul ne aleargă din urmă.
Conduşi de câţiva copii curioşi, mai mult dezbrăcaţi dar veseli, coborâm pe o bucată de lemn înclinat spre ambarcaţiunea noastră care ne duce pe râul Mekong înapoi în Thailanda. Călătorim din nou prin junglă spre Chiang Mai, oraş prosper, centrul cultural al Nordului bogat în resurse, rămas până în 1920 izolat de lume, cu triburi încă ascunse în munţi care până recent mai trăiau din cultivarea opiumului. Alte temple, mai vechi sau mai noi, alte saloane de masaj, alte bazaruri de zi şi de noapte, alte fabrici de mătase, de jad, de pietre preţioase, de lemn, bronz, argint, diamante şi rubine… Turiştii ajută şi ei cât pot economia Thailandei, cu teama că valizele vor depăşi kilogramele admise la aeroport.
Ultima zi în Thailanda. Începem cum se cuvine în acea parte a lumii – cu vizitarea unor temple budiste. Oraşul are peste 70 de temple, unele doar ruine datând din secolele 13-14, jefuite şi arse de birmani, altele active, frumos decorate, cu coloane de lemn pictate, stucaturi de lemn, argintate sau aurite, bătute în oglinzi şi înconjurate de grădini. Templul este agora comunităţilor, acolo se petrece tot, meditaţie, reculegere, ofrande şi ritualuri, reuniuni şi spectacole, cu spaţii dedicate şcolilor pentru tinerii călugări, ori urnelor cu cenuşa morţilor. Port în geantă o pereche de şosete şi o eşarfă să-mi acopăr umerii pentru că în temple nu poţi intra nici încălţat, nici cu braţele dezvelite. La poalele munţilor templul Wat Suan Dok cu stupe care adăpostesc cenuşa familiilor regale, şi la 1200 de metri în munte cel mai sacru templu al nordului, Wat Phrathad Doi Suthep, faimos prin păstrarea relicvelor sfinte ale Lordului Budha. Urcăm cele 290 de trepte ale scării mitologice Naga cu capete de dragoni şi ne punem o dorinţă conform tradiţiei religioase, mângâind un clopot circular din cupru acoperit cu o platoşă de aur. La orizont siluetele colinelor care mărginesc Himalaia dau locului mister şi forţă. Pe cer apar câteva baloane luminoase. Se apropie Festivalul lanternelor când thailandezii ridică lampioane aprinse la cer în semn de viaţă lungă şi prosperitate.
Coborâm în junglă, întâi într-o fermă de orhidee (care nu cresc în pământ cum credeam, ci atârnă cu rădăcinile în aer) prin care zboară fluturi exotici, apoi spre o tabără a elefanţilor domesticiţi unde preţ de câteva ore vom călări (deşi corect ar fi elefănţi) pe spinarea lor, îi vom hrăni cu banane şi trestie de zahăr, ne vom fotografia sub trompa lor ridicată în semn de noroc, îi vom aplauda cum joacă fotbal sau pictează. Cei 70 de elefanţi din Mesa Camp aparţin unei singure familii şi unii dintre ei sunt adevărate talente, artişti de prima mână (sau de prima trompă). La urmă vom cumpăra lucrări făcute de elefanţi pe ultima invenţie de hârtie, produsă din propriile lor excremente. Într-adevăr, în Asia nimic nu se aruncă. Şi mereu ceva e altfel decât credeai că poate fi. În ultima noapte în Thailanda aprindem şi noi un lampion şi îl urmărim cu privirea până ce dispare în eter.