“Unde te duci?” “În Patagonia!” De unde vii?” “De la Machu Picchu”. Astea par doar răspunsuri neserioase, bravadă, ori exclamaţii exasperate ale celui plictisit să fie mereu tracasat cu întrebări. Există locuri a căror sonoritate e atât de extravagantă, încât nu crezi că pot exista cu adevărat. Şi totuşi. Am fost în Patagonia şi tocmai m-am întors din Machu Picchu. Am pus piciorul şi pe marginea pământului, şi pe muchia cerului.
Dacă Patagonia începe unde se termină pământul, Machu Picchu pare să se termine unde începe cerul. Călătoriile în locuri extreme ca acestea au imprevizibilul unor expediţii în timp, îţi contrazic sau depăşesc imaginaţia stimulată de literatura turistică ori de vreo fotografie spectaculoasă de revistă.
Machu Picchu pe viu este realitatea unui spaţiu geografic care iese din topografie, a unei lumi pentru care nu găseşti măsura de expresie potrivită. Straturi de civilizaţie se suprapun aici şi convieţuiesc într-o sincronicitate care sfidează şi timpul şi formele agresive ale globalizării. În Peru te poţi pierde prin faldurile terasate ale Anzilor ori printre insulele plutitoare ale celui mai mare lac navigabil din lume, Titikaka, aflat la 4300 de metri înălţime, poţi trăi simplu în case mici de lut, ori lua urma unui shaman în jungla Amazonului. Aici întoarcerea în vremuri pierdute are naturaleţea unui pahar cu ceai de coca pe care îl bei pe nerăsuflate cât să-ţi reglezi gravitaţia la mare altitudine.
Zborurile la Cusco, capitala istorică a imperiului incaş, sunt foarte devreme dimineaţa, înainte ca ceaţa care se ridică din Anzi să facă aterizarea imposibilă.
E şapte dimineaţa şi coborâm din avion la 3400 de metri înălţime. În bagaje, dopurile şi capacele cutiilor şi tuburilor cu creme au explodat. Presiunea atmosferică a împins afară conţinutul a tot ce era bine închis. Hainele îmi miros a parfum şi pastă de dinţi. Suntem sfătuiţi să mâncăm puţin, să ne mişcăm cu grijă, iar dacă simţim că nu mai putem respira, să anunţăm ghidul care are cu el în permanenţă măşti şi o butelie cu oxigen. Suntem însă rezistenţi şi uşor adaptabili. Adrian pentru că a crescut la munte, eu pentru că fumez. E poate singura situaţie în care fumătorii sunt avantajaţi, având hemoglobina ridicată, ceea ce îi face să suporte bine înălţimile. Cusco este o bijuterie ascunsă în munţi care compensează orice disconfort fizic. Oraşul, aflat azi în patrimoniul UNESCO, a fost construit de incaşi pe urmele culturii kilke ale cărei ruine de temple şi apeducte încă se mai păstrează în complexul arheologic Sacsayhuaman.
Odată cu ocupaţia spaniolă, în 1533 Francisco Pizzaro renumeşte aşezarea „Marele oraş nobil Cuzco”, multe din palatele şi templele incaşe sunt distruse, iar pe zidurile lor se ridică clădiri coloniale şi catedrale. Cea mai impresionantă, Santo Domingo, îmbină arhitectura spaniolă cu motivele culturii inca ale cărei influenţe sunt vizibile mai ales în cartierele Santa Clara şi San Blas. Piatra, folosită magistral de incaşi în construcţii, este asociată cu balcoane şi colonade de lemn sculptat, tipice clădirilor coloniale, amestec care dă farmec şi unicitate oraşului. Mergi pe străzile pietruite, pe sub arcade de granit, prin Piaţa Luptătorilor înconjurată de biserici şi catedrale în stil colonial baroc ridicate pe ruinele templelor incaşe, şi simţi cum aerul rarefiat de înălţime capătă vechime şi consistenţă. Te laşi trimis înapoi în timp, firesc, de aspectul nefardat al străzilor şi oamenilor. O senzaţie genuină de simplitate, onestitate şi curăţenie m-a însoţit peste tot în Peru.
Chincero, un sat la peste 3800 de metri, amestec de culori, mirosuri, ierburi, împletituri din păr de lamă, obiecte vechi de metal. În fiecare duminică indieni de pe văile din jur vin să-şi vândă produsele la piaţă,. Am fi cumpărat câte ceva negociind preţul spre deliciul vânzătorilor, dar abia ne ţinem pe picioare. Facem economie de gesturi, ne simţim inima în stomac şi pulsul în urechi, păşim încet ca nişte astronauţi scuturaţi pe pământ şi neobişnuiţi cu mersul pe jos. Aflăm că durerile de cap şi senzaţia de imponderabilitate se diminuează dacă mesteci frunze de coca. În holul hotelurilor ne aşteaptă termosuri mari cu ceai şi farfurii cu frunze. Ştiam doar că din ele se extrage cocaina, aşa că la început sorbim amuzaţi din fructul oprit, suntem prudenţi, studiindu-ne reacţiile, însă nu simţim nimic. Dacă devenim dependenţi? Am putea avea doar insomnii, ni se spune, dar suntem prea obosiţi pentru asta.
Am băut până la urmă litri de ceai de coca şi am devenit dependenţi de frumuseţea misterioasă a Anzilor, de unduirile Văii Sacre între piscuri înzăpezite, ruine incaşe ridicate halucinant la mii de metri în stâncă, de lemnul alb al eucalipţilor şi de respiraţia intuită a pumelor argintii, de privirea blândă a băştinaşilor cu pielea arsă de soare. Cum mi se întâmplă adesea în mai toate colţurile lumii, găsesc că şi peruanii seamănă cumva cu străbunicii mei. Poate că toţi au în comun acel ceva simplu, sunt “oameni vechi”, te uiţi la ei în ochi şi e suficient să comunici şi să înţelegi. Totul e acolo, în expresia clară şi nedisimulată a privirii, în esenţa vieţii nealterate de niciun artificiu.
Altfel privit, Peru e un sat mare ascuns de Anzi, protejat de păduri tropicale şi de întinderi deşertice, închis în pietrele şlefuite de incaşi ori în umbra ritualurilor de sacrificiu pre-incaşe. O ţară bogată cu oameni săraci, paradox cunoscut bine şi în trecutul unor ţări ale Europei de Est. Locuitorii ei sunt însă resemnaţi şi mulţumiţi. Acum e bine, ne spun, fostul preşedinte Fujimori a pus capăt terorismului şi de câţiva ani e stabilitate în Peru, înfloreşte turismul, apar şi primii investitori.
Fujimori a ajuns în cele din urmă în închisoare dar majoritatea îl regretă, transpare nostalgia imperiului incaş din a cărui glorie scurtă continuă şi azi să-şi tragă energia de a supravieţui în condiţii austere.
Oraşele mari ca Lima par şantiere abandonate la jumătate de drum. Pentru o clădire terminată taxele sunt atât de mari încât oamenii preferă să facă doar un etaj ori să ridice câteva ziduri lăsând restul în paragină. Cum venitul mediu lunar este în jur de 300 de dolari, băncile nu au garanţia recuperării împrumuturilor şi cer dobânzi de peste 25 la sută. Aşezările mici sau mari sunt mai toate dominate de casele de adobe (argilă) ale săracilor ridicate pe dealurile din jur, iar în centru, aceeaşi Piaţa de Arme, un parc înconjurat de catedrala de piatră, palate şi clădiri cu balcoane frumoase de lemn. Şi peste tot, o curăţenie şocantă. Seara târziu străzile arată ca şi cum nimeni nu ar fi trecut vreodată pe acolo. Dincolo de Piaţa centrală, începe supravieţuirea. Iar în Peru oamenii ştiu să supravieţuiască discret.
Ajungem în Urubamba, un mic orăşel de munte de unde vom pleca a doua zi spre Machu Picchu. Aer curat, tihnă, animale plimbându-se liber pe străzi. La ora prânzului ies sute de elevi de liceu în uniforme şi se duc în rânduri liniştite şi ordonate spre casă. Refugiu, în educaţie, familiar şi nouă în anii comunismului, ceva ce în America sau în Europa nu mai poţi vedea de mult.
Pentru mine pendantul acestei ţări în Asia, e India. O Indie translatată în America de Sud, doar că inexplicabil de curată, cu băştinaşi care întâmplător se numesc tot indieni, nu costelivi şi înfăşuraţi în cearceafuri albe, ci mici şi îndesaţi, îmbrăcaţi în ţesături colorate. Dar şi unii şi alţii împăcaţi cu soarta şi rosturile, obişnuiţi să trăiască din puţin, răbdători şi senini la o realitate care pentru un străin arată apăsătoare şi lipsită de speranţă. Şi unii şi alţii par stăpânii absoluţi ai naturii, ai pământului şi animalelor, deţinători de mistere şi conectaţi la o dimensiune spirituală pentru care lumea vestică şi-a pierdut senzorii. Şi India şi Peru reciclează civilizaţii succesive mai puternice decât prezentul lor.
În Urubamba aveam să întâlnesc un shaman. Printr-o întâmplare, sau un joc al destinului, cât să-mi confirme că există întâlniri cu sens, că ni se dă pe măsura dorinţelor şi aşteptărilor. Totul e să fii alert şi să ţii ochii deschişi, atent la semnele care zboară ca păpădiile prin aer. Realitate sau vis? Mă aflu în locul perfect. Departe de orice, într-un sat de munte pe Valea Regilor, inspirând molecule grele de aer nealterat, întinsă pe jos într-o cameră mică unde şamanul a aprins în vase de lut cărburi şi esenţe de lemn. Fumul mă ameţeşte plăcut. Pereţii sunt pictaţi cu vulturi, şerpi şi pume, animale sacre invocate în timpul ceremonialelor incaşe. Ţin în mână un meteorit şi meditez în poziţie de lotus aşteptând ca shamanul să-şi înceapă incantaţiile care preced ritualul de vindecare. Pare în transă, călătorind prin alte lumi, invizibile, ghidat de forţe ascunse. După o jumătate de oră când voi deschide ochii, voi fi uşoară ca pasărea, agilă ca puma, înţeleaptă ca şarpele, cu energiile în echilibru, conectată cu soarele şi în grija luminii. Shamanul îmi propune să revin în Urubamba, nu ca turist, şi să merg câteva zile cu el în junglă, unde aş putea lua parte la ceremonialuri spirituale cu peyote şi ayahuasca, halucinogene care deschid canalele comunicării cu subconştientul şi ţinuturile de dincolo. Îmi amintesc cât de fascinată eram în tinereţe de cărţile lui Carlos Castaneda, antropolog peruan, în care descrie experienţele lui de iniţiere în shamanism sub învăţăturile lui Don Juan Matus. Cât îmi doream pe vremea aceea să pot experimenta pe viu efectele acestor stranii ritualuri, să văd un shaman în carne şi oase, şi cât am călătorit cu mintea în deşertul Mexicului ori prin în jungla Amazonului, resemnată la gândul că pe parcursul vieţii mele nu voi avea şansa să ajung prea departe. Oamenii Amazonului pretind că deţin secrete dictate de spiritul plantelor, pot înghiţi timp şi dilata distanţe. Forţa stă în noi, te învaţă shamanismul, graniţele sunt limite spirituale, şi în ciuda gratiilor, cuştilor ori barierelor de orice fel, îţi poţi educa spiritul şi mintea spre a zbura liber nu doar în afara graniţelor, ci şi în afara lumii acesteia.
Dimineaţa la patru luăm trenul spre Machu Picchu gândindu-ne cu invidie la cei care fac inka trail, un drum de câteva zile pe jos traversând munţii. Ajungem pe o ploaie torenţială şi întârziem intrarea în complexul arheologic aşteptând ca cerul să se ridice la locul lui şi aburii groşi care învăluie munţii să se spargă. Suntem răsplătiţi. Apare zeul cel mai puternic din complexul sacru incaş: Soarele. Când apare soarele, imaginea pe care o ştiam din fotografii explodează pe viu, copleşind ochiul cu cea mai îndrăzneaţă desfăşurare de creste cu capul în nori, cocoaşe uriaşe de vegetaţie atingând parcă burta cerului, piatră peste piatră ridicate nebuneşte pe vârfuri de munţi. Şi în spatele lor, alţi munţi, şi mai înalţi, alt cer, şi mai albastru.
Începem să urcăm spre acea cetate imperială misterioasă, coborând. Suntem deja obişnuiţi cu stranietăţile. Cu cât muntele e mai greu de cucerit, cu atât cerul pare mai accesibil. Probabil nu ne-am mira dacă ar coborî sub noi. Am călca pe el uşori, asemeni incaşilor care îşi rostogoleau pietrele dintr-un versant al muntelui în altul. Sau poate zburau?, se aude o voce de lângă mine. Sau e propria mea voce eliberată de urgenţa gravitaţiei, căutând să dea o explicaţie miracolului.
La Machu Picchu, cu cât eşti mai sus, cu atât ai senzaţia că te-ai scufundat mai adânc în măruntaiele pământului. Valuri de munţi de un verde intens ocupă de jur împrejur cerul, ajuns aproape un element de decor în tabloul impunător al munţilor uriaşi ridicaţi la poarta junglei Amazonului. Pare un experiment hipnotic la naturii. Ne întindem pe stânci la soare şi avem senzaţia că putem arunca în cer cu pietre. Şi s-ar auzi poate un clipocit, ca şi cum ai tulbura suprafaţa apelor care au înghiţit Atlantisul. Acolo totul devine posibil, supranaturalul trece în normalitate. Cum au reuşit incaşii să care tone de piatră pe vârfuri ameţitoare de munţi, să construiască un imperiu majestic deasupra junglei, Dumnezeu ştie! Unele teorii spun că incaşii au venit din spaţiu, şi-au construit cetăţi pe vârful munţilor şi da, zburau, da, au adus tehnici necunoscute de tăiere şi ansamblare a stâncilor de granit, au practicat agricultura pe munţii terasaţi, au exploatat saline şi au aclimatizat plante prin metode la fel de moderne ca cele de azi, au creat calendare solare şi observatoare astronomice.
Machu Picchu, votat între Noile Şapte Minuni ale Lumii, îşi protejează misterul, în lipsă de continuitate şi de martori. După ce au ridicat un impresionant sanctuar la marginea cerului, constructorii l-au abandonat şi au dispărut la fel de straniu cum au apărut.
Călătorim ziua următoare la Puno şi peisajul se schimbă dramatic. Din Valea Sacră a incaşilor cu terase de piatră ridicate până în vârful munţilor, cu pume şi condori, cu saline şi păduri de eucalipt pe malurile râului Urubamba care se varsă în Amazon, urcăm pe platoul Anzilor, prin imperii preincaşe, spre înălţimi deşertice bătute de vânturi puternice prin care pasc turme de lame şi alpaca. Navigăm pe lacul Titikaka printre bărci mici de trestie spre insulele plutitoare făcute de băştinaşi din totora – un fel de bambus de apă.
Locuinţele lacustre de pe insulele Uros te întorc în altă eră. Nativi desculţi dar îmbrăcaţi în costume folclorice bogate ţesute de ei, ne întâmpină veseli şi curioşi ca pe nişte extratereştri cărora trebuie să le arăţi totul de la început. Şi totul înseamnă o bucată mică plutitoare de totora pe care trăiesc şase sau opt familii în case de trestie cât să încapă un pat, rupţi de lume şi fără nicio dorinţă de a ajunge la ea. Un divorţ în stil Uros e simplu: membrii familiei unuia dintre parteneri vin în bărcile lor de trestie dotaţi cu un fierăstrău mare, taie insula în jumătate şi împing bucăţile despărţite cât mai departe pe lac.
Zburăm înapoi la Lima pentru a lua avionul spre casă şi altitudinea se calmează. Oscilăm între Muzeul Inchiziţei şi Muzeul Aurului dar alegem până la urmă Casa Literaturii unde biblioteca poartă numele lui Mario Vargas Llosa, fostul candidat la preşedenţia ţării şi finalmente laureat Nobel, un scriitor ca “peştele în apă” în povestiri despre un spaţiu deopotrivă fabulos şi zguduit de istorie.
Asistăm la schimbarea gărzii în faţa Palatului Regal, spectacol cu fast pe arii din Carmen şi Barbierul din Sevilla, intrăm în biserici catolice decorate opulent cu altare aurite şi sfinţi bine îmbrăcaţi în brocarturi, facem înconjurul Pieţei de Arme cu clădirile ei impozante amestecând stiluri arhitectonice diferite, coloniale ori maure, şi ne petrecem seara în cartierul boem Barranco privind de la terasa unui restaurant crucea luminoasă ridicată pe o colină deasupra oceanului. Dar nici oceanul nu poate absolvi oraşul de praf şi cenuşiu.
Închid ochii şi încerc să vizualizez Machu Picchu noaptea, în lipsa turiştilor, reluat în posesie de junglă, cufundat în negrul pur al întunericului fără sfârşit, într-o linişte materială de început de lume, şi aproape îi văd piscurile dormind cu capul rezemat de cer şi aud somnul imperial al vulturilor. Shamanul ar fi mândru de mine. Ştiu că oriunde voi călători de-aici în colo, nimic nu va egala acea imagine impetuoasă a munţilor izbucniţi din junglă adăpostind cetăţi sacre sculptate în piatră.
Când am ajuns acasă, lucrurile erau aşa cum le lăsasem. În Senat legea sistemului medical rămăsese împotmolită tot la problema avorturilor, element permanent de discordie între doctrina republicană şi cea democrată. Insulele Uros alunecau tot mai departe pe lac şi cerul se închidea la loc deasupra Anzilor protejându-şi misterul.
***
Carmen Firan este o scriitoare americană de origine română, stabilită la New York. A publicat peste 30 de volume de proză, poeme şi eseuri în România şi Statele Unite ale Americii.
V-am descoperit puterea impresionantă de sugestie, atât aici, cât ṣi în „America profundă”.
Felicitări!