ACUM.TV

 
Am citit undeva ca un munte nu poate fi cucerit. Un munte poate fi urcat doar daca ii recunosti, cu smerenie, puterea, si ii ceri aprobarea sa iti permita sa ii ajungi pe culmi. De aceea, inainte de a se aventura in escaladarea Everestului, alpinistii iau parte la ceremonia budista Puja, de binecuvantare a incercarii lor. Serpasii, acesti oameni incercati ai inaltimilor de piatra, au credinta ca acest ritual imblanzeste spiritul muntelui, si le inlesneste calea spre inaltimile divine.

Despre Nepal am mai scris. Despre oamenii lui micuti si firavi, cu fete tuciurii, asprite si imbatranite de truda, care pot duce in spate greutati de neimaginat, tacuti si resemnati ca aici, printre munti, e singura cale de supravietuire. Despre copiii frumosi, cu ochi maslinii, murdari si neingrijiti, alergand veseli pe ulitele asezarilor saracacioase. Despre cainii mari si blanzi, facuti covrig la soare, prietenosi ca niciunde. Despre iacii netesalati, dobitoace rabdatoare, ce cara prin munti poveri grele, in sunetul linistitor al talangelor atarnate de gat. Despre muntii frumosi si impresionanti ca in povesti, ce privesc toate acestea cu inimi de piatra, dar protector in felul lor ce sfideaza vesnicia.

De ce m-am intors aici? Din cauza muntilor. Din cauza oamenilor. Din cauza copiilor murdari si veseli si a cainilor prietenosi ca niciunde. Din cauza ca nu am putut sta deoparte. Am spus-o si o voi mai spune. In Nepal nu poti merge o singura data. Nepalul, aceasta tara indepartata a misterelor de piatra, te subjuga si te cheama inapoi. Chemarea lui iti ramane in inima si nu o poti scoate de acolo. Nu o poti ignora. Nu poti decat sa i te supui.

Mi-am dorit sa vad cu ochii mei cel mai inalt munte de pe pamant. Everestul, de aproape. De aceea am revenit in Nepal, asa cum revii acasa. Am sosit aici cu un grup de prieteni, intr-un octombrie care s-a dovedit a fi neprietenos pentru turistii aflati la inaltimi.

Acelasi Kathmandu plin de zgomot si praf ne-a intampinat cu o dogoare domolita, stearsa de seara ce incepuse sa il invaluie. In aeroport haos mare, cauzat de o multime de turisti suparati ca bagajele nu le ajunsesera la destinatie, in timp ce personalul nepalez al aeroportului era complet neputincios si contemplativ. Printre cei fara bagaje eram si noi, tocmai ajunsi acolo dupa ore lungi de zbor de la celalat capat al pamantului. Alte ore pierdute, alta oboseala suprapusa peste oboseala calatoriei, pana cand un avion salvator a sosit cu bagajele noastre.

Noaptea a cazut greu peste noi, in confuzia oboselii, a impartirii bagajelor (ce luam cu noi pe munte, ce lasam la hotel in Kathmandu) si a disparut sub pleoape o data cu somnul care ne-a dus in pragul zorilor de zi, cand aventura avea sa inceapa.

Ca sa ajungi la Everest Base Camp trebuie sa iti incepi drumetia in Lukla, o asezare-aeroport in munti, in regiunea Solukhumbu, la o altitudine de 2,860 m. Un aeroport intre nori, considerat unul dintre cele mai periculoase din lume. Pista scurta, in jur de 400 m, lata de 20 m, sugereaza mai mult un spatiu ingust de parcare decat un loc de unde avioane pot ateriza sau lua zborul. Este situata pe o buza de prapastie, inclinata un pic, astfel incat la aterizare avioanelor sa le fie mai usor sa se opreasca la timp, inainte de a se opri in zidul de piatra si de asemenea sa ajute la decolare, inainte ca avionul sa ajunga pe marginea haului. De zborul acesta mi-a fost teama, caci avioanele mici, ce pot duce maxim 14 pasageri, in afara de cei doi piloti si stuardesa insotitoare, nu pot sfida vremea capricioasa si vanturile puternice dintre piscurile muntoase. De aceea, zborurile Lukla – Kathmandu sunt anulate cand vremea e nelinistita, ceea ce se intampla frecvent. E un soi de loterie.

Mi-am facut instinctiv semnul crucii cand am pasit in avion. M-a amuzat Ganga, ghidul nostru, vechi prieten de acum doi ani cand ne-a condus pe Circuitul Annapurna, cand mi-a spus: “Cami, nu-ti face griji, eu imi risc viata de multe ori zburand cu acest avion.” Cum e remarca lui de natura sa ma linisteasca, cand se refera la a zbura la Lukla, sinonim cu a iti risca viata?
Zborul a durat 25 de minute, timp in care micul nostru avion a glisat printre vai si creste muntoase atat de aproape, incat ti se parea nenatural sa fii suspendat acolo in aer, aproape o indrazneala sfidatoare. M-am bucurat cand am simtit din nou pamantul sub picioare si mi-am inhatat rucsacul gata de drum.

Bagajele noastre mari au fost incarcate pe spatele a trei iaci, aparent blanzi si ascultatori, proprietate a tatalui lui Ganga. Spun aparent caci iacii nostri au dovedit a avea o minte a lor, refuzand a se speti pentru noi zi de zi. In cateva dimineti ia iacii de unde nu-s! Bietele dobitoace au profitat de faptul ca nu fusesera legate cum trebuie si si-au luat talpasita spre casa, fara poveri in carca. I-a gasit mai tarziu pascand linistiti “soferul iacilor nostri”, cum il numeam noi pe omuletul firav si negricios ce conducea iacii nostri plini de temperament. Omul acesta avea mereu un zambet bland pe fata si o caciula tuguiata pe cap ce amintea de Pacala. Ne-a fost drag la toti.

Si iata-ne marsaluind prin munti, cu forte proaspete si entuziasm neciobit. Barbatii grupului au pornit cu fete netede, proaspat barbierite, o diferenta mare intre imaginea de la intoarcere, cand toti erau barbosi si nerasi de doua saptamani.

Timp de opt zile cat a durat urcusul, am innoptat pe rand in mici localitati cu nume himalaiene: Phakding, Namche Bazaar, Tengboche, Dingboche, Lobuche, Gorakshep. Programul zilelor era oarecum acelasi: sculat in zori, pregatit bagajele de drum, luat micul dejun in sala de mese. Urmau apoi cateva ore de mers, mai grele sau mai usoare, depinzand de terenul pe care il strabateam. Ne opream apoi o ora sau doua sa mancam masa de pranz intr-o asezare de pe traseu, dupa care o porneam din nou la drum pana la locul de innoptat, unde mancam din nou, de data asta cina. Apoi noaptea de odihna si reimprospatare de forte, dupa care, in zorii zilei o luam din nou de la capat.

Imi placeau diminetile. De regula ma sculam mai devreme decat tovarasii mei de calatorie si coboram in sala de mese. Personalul cabanei nu era inca treaz, ii vedeam dormind pe lavitele lungi, inveliti pana in gat in paturi colorate de lana. Cei de la bucatarie insa erau mai matinali, zgomote de cratite si inceput de activitate razbeau pana la mine, asa incat imi bagam capul pe usa bucatariei si ceream o cafea cu lapte. Apoi doua, chiar trei. Imi placea cafeaua aceea. Desi era foarte slaba, laptele care cateodata facea deasupra un caimac gros ii dadea un gust pe care mi-l aminteam de data trecuta cand fusesem in Nepal. Era gustul linistii de dimineata intr-o sala intunecata in care nu patrunsesera inca zorii. O dimineata in care ma simteam fericita si fara griji, asteptand uimirile zilei. Caci fiecare zi pentru mine era altfel si imi aducea noutate si entuziasm in suflet. Pe perioada urcusului vremea a fost intunecata, negeneroasa. O ceata laptoasa a ascuns muntii in spatele ei, ca si cand, de o parte si de alta a traseului nostru ar fi fost trase perdele alburii ca sa nu putem vedea nimic in jur. Cu toate acestea am iubit drumul. Am iubit fiecare secunda petrecuta acolo, in compania gandurilor mele, inconjurata de muntii nevazuti. Ii simteam aproape, in asteptare, gata sa se dezvaluie la momentul potrivit. N-am avut indoieli, stiam ca se va intampla, si am asteptat evenimentul cu o rabdare care nu ma caracterizeaza.

Pe drum am intalnit mai multi romani care faceau acelasi traseu ca si noi. Doi barbati la vreo 60 de ani, veniti tocmai din Australia, oameni minunati cu care ne-am imprietenit usor si natural. Imi placea calmul pe care il degajau, povestile lor, dorul de familie si sotii de care aminteau mereu, cu multa caldura. Doi tineri din Constanta, novici ai unor astfel de aventuri, ce primeau in Nepal botezul muntilor inalti. Faimosul Ticu (Constantin) Lacatusu, singurul roman ce a urcat muntii cei mai inalti ai fiecarui continent (Seven Summits), deci si Everestul. Conducea un grup de oameni la Everest Base Camp si ne-am nimerit in Dingboche sa dormim in aceeasi cabana cu ei.

Cabanele in care am stat erau superioare celor de pe Circuitul Annapurna. Drumul catre Everest este mai popular printre turisti si atunci asezarile lui au inflorit, atat cat e posibil sa infloreasca la acele inaltimi. Toate camerele erau insa reci si neincalzite, din ce in ce mai inghetate pe masura ce urcam. Unele aveau toaleta proprie, la altele toaleta era pe coridor sau afara.

O data ajunsa in camera unde aveam sa-mi petrec noaptea, de-abia asteptam sa ma bag in sacul de dormit, care devenea cuibul meu cald. Adormeam numaidecat, somn de plumb si fara vise, din care ma trezeam mereu inainte de spartul zorilor.

In Namche Bazaar am ramas doua nopti. Aceasta localitate este cea mai importanta din zona Khumbu, un soi de poarta catre inaltimile himalaiene. Cateva sute de case cu acoperisuri viu colorate, predominant intr-un albastru intens, aruncate pe munte si cazute cumva toate, ingramadit, in acelasi loc. Un mic downtown plin de freamat si viata, cu magazine de suveniruri si nimicuri ieftine prin care turistii se invart febril, scotocindu-le marfa. Cateva brutarii, cafenele, baruri, internet cafés, o banca, o posta, o mica statie de politie. Am baut intr-una din cafenele un capuccino cu frisca si am mancat un strudel cu mere. Am stat cu totii in scaune mari cu perne, aranjate in jurul unei mese scunde pe care am rasfoit un album de fotografie uzat, gasit pe un raft intr-o gramada de multe alte carti, la fel de uzate. O atmosfera placuta ce nu amintea deloc de cei 3,4440 metri altitudine la care ne aflam in Himalaya. Am petrecut o dimineata si o dupa amiaza haladuind pe inaltimi, in preajma orasului. La 3,750 metri altitudine se afla aeroportul Syangboche, nimic mai mult decat o palma batatorita de pamant, unde cu greu mi-am putut imagina avioane aterizand sau decoland, oricat de mici ar fi fost ele. In prezent insa, acest mic aeroport este folosit doar de multimea de elicoptere ce zumzaie prin zona. La o suta de metri mai sus se afla Everest View Hotel, un hotel construit de japonezi, care are o terasa larga de pe care se poate contempla Everestul si Ama Dablam, la un ceai fierbinte, sau un lunch. Noi ne-am tratat cu un platou de branza de iac si un vin rosu, insa Everestul nu a fost de vazut, acoperit fiind de norii coborati aproape de pamant, ca o ceata groasa. Dar asta nu ne-a intunecat bucuria unei dupa amieze petrecute literalmente la inaltime, in companie buna, la un pahar de vin.

Pe drumul de intoarcere in Namche am trecut prin micile localitati Kunde si Khumjung. Intre cele doua asezari gemene se gaseste scoala fondata de Sir Edmund Hillary, pe o proprietate intinsa, maturata de vanturi reci. In micul playground al scolii, o haita voioasa de copii in uniforma bleumarin se agita galagioasa. Cativa baieti ghidusi s-au strambat si au scos limba cand le-am facut fotografii, apoi au venit repede sa le arat si au ras cu pofta. Toti vorbeau cat de cat engleza, ceea ce a fost o surpriza placuta. Ne-au urmat apoi in drumul nostru spre Namche, sarind veseli din piatra in piatra la coborare pe drumul abrupt. Nu ne puteam tine de ei, vajaiau pe langa noi ca niste bolizi, dupa care, smecheri, ne asteptau cocotati pe cate un bolovan, ca sa o porneasca apoi din nou razand de-a dura in jos.

In Tengboche am ajuns pe o ceata umeda, intinsa ca o piftie peste micuta asezare de la aproape 3,900 de metri altitudine. Ti se parea ca te afli in nori sau intr-un vis albicios.Tengboche este un loc important caci gazduieste o manastire budista, Dawa Choling Gompa, cea mai mare existenta in regiunea Khumbu.
Este punctul terminus al Drumului Sacru al Parcului National Sagarmatha, un circuit parcurs in general in sensul acelor de ceasornic, ce trece pe la zece manastiri, terminand cu cea din Tengboche.

Era frig si umed in Tengboche, insa sala de mese a hotelului la care am tras era incalzita spre caderea serii de la doua sobe aflate in mijlocul ei. Lavitele erau acoperite cu covoare lungi, persane, iar peretii impodobiti cu drapele din diferite tari, semnate entuziast de grupurile care au trecut pe aici si cu fotografii din care zambeau fericiti si obositi, temerari ajunsi pe piscuri inzapezite.

Din Tengboche am plecat mai departe la Dingboche, unde am zabovit doua nopti, pentru aclimatizare. Am tras acolo la cabana numita pompos “Mountain Paradise”. “Welcome to Paradise!”, a ras Dorjee, celalalt ghid al nostru, cand am sosit aici. Ploua marunt cand am ajuns si frigul ti se insinua in oase. De aici am fi putut zari foarte bine masivul Ama Dablam, insa ceata si negura il ascundeau foarte bine de noi. Am realizat ca este un privilegiu ca uriasii de piatra ai Himalayei sa ti se dezvaluie complet, fara retineri.

A doua zi dimineata minunea s-a produs. Am scos un strigat de bucurie cand mi-am itit capul din sacul de dormit si am aruncat o privire pe mica fereastra a camerei mele. Ceata se ridicase si Ama Dablam se arata privirii in toata splendoarea lui! Am ras cu totii, am facut fotografii si ne-am bucurat de spectacol, care a fost insa scurt, caci in cateva minute negura s-a lasat din nou peste lume.

In ziua in care am stat in Dingboche ne-am luat picioarele la spinare si am urcat pe varful unui pisc ce se ridica deasupra orasului. Dingboche se afla la o altitudine de 4,360 metri iar noi am urcat pana la 5,000 de metri. Urcusul a fost anevoios, mi se parea ca nu vom mai atinge niciodata varful, pe care nu-l vedeam, invaluit fiind in norii lasati catre pamant. A fost un exercitiu bun insa, care ne-a pregatit pentru ce va urma.

Pe frig si o ninsoare ce iti cadea piezis pe fata am ajuns apoi la Lobuche si in cele din urma la Gorakshep, la o altitudine de 5,140 de metri. Destinatia noastra finala. O data ajunsi la cabana unde aveam sa ne petrecem noaptea, am lasat acolo bagajele cele mari si grele, am luat un pranz usor si am pornit-o spre Everest Base Camp. Eram deja obosita de efort, frig, altitudine si ma simteam ametita ca intr-un carusel in miscare. Aveam temeri cu privire la orele grele ce vor urma, caci eram extrem de slabita fizic. Afara ningea continuu, fara sa dea semne ca s-ar linisti curand. Insa spre surprinderea mea, drumul catre Everest Base Camp m-a catalizat si mi-a dat energie. Ore in sir am mers intr-un soi de transa, absorbita de irealul din jurul meu. Imaginati-va un drum ingust, bolovanos si aspru. In dreapta hau adanc si imaginea alb-albastrie a unui ghetar cat un munte. Khumbu Icefall si uruitul constant, ce iti da fiori, al avalanselor lui. In stanga, de asemenea hau si spectrul unui munte de unde se pravalesc mereu pietre si bolovani. Ceata alburie, ce nu te lasa sa vezi prea mult in jurul tau, doar atat cat ai nevoie ca sa intelegi unde te afli. Ninsoare rece ce-ti cade pe fata, ca pentru a-ti aminti ca aici, in regatul celui mai inalt munte al lumii, nimic nu e usor. Trebuie sa castigi cu efort fiecare pas pe care il pui in pamant ca sa te apropii de el. Tibetanii il numesc Chomolungma, ceea ce pentru unii are intelesul de “Zeita Muntilor”. Mama lui Tenzing Norgay i-a tradus candva numele ca fiind “un munte atat de inalt incat nici o pasare nu-i poate zbura deasupra”. Si ca sa aminteasca tuturor ca muntele e si al lor, nepalezii l-au numit Sagarmatha, spranceana cerului.

Oricare i-ar fi denumirea, Everest, Chomolungma sau Sagarmatha, acest munte nu e ca oricare altul. E stapanul muntilor. E cel mai mare. Si aici, in imparatia lui, am inteles asta. Impune. Nu e frumos. Nu e comod. E dur. Framantat. Iti pare ca o treime din el s-a pravalit in bolovani spre poale. Si continua sa se darame in avalanse de piatra sau gheata, sa isi traiasca astfel vesnicia.

Asa am mers catre el, pe bolovani, pe frig, pe ninsoare ce-ti intra in ochi si ti se agata de pleoape. In drumul meu am observat cu uimire si incantare mici animalute ce aduceau cu un soi de corcitura intre un iepuras si un sobolan de camp ce misunau in jur si pasari cenusii ce topaiau pe pietre. Asta m-a facut sa realizez cu surprindere ca exista viata si aici, in peisajul acesta greu si cenusiu.

A urca un munte inseamna mai mult puterea mintii si a spiritului decat a trupului. Cine a urcat munti, sau doar jumatati de munti stie foarte bine asta. Intrebati-o pe fetita curajoasa de numai 12 ani din grupul nostru, care a mers cu tatal ei pana acolo sus, pe vreme buna sau rea, sfidandu-si varsta frageda. Ea a fost fara indoiala eroina micului nostru grup. Bravo, Teodora!

La Everest Base Camp drapelul romanesc flutura neasteptat, infipt in movila de pietre ce marca locul, infasurata in siruri lungi de stegulete tibetane de rugaciune, cu culorile sterse de nenumarate ploi si ninsori. L-am vazut de departe si inima mi-a zvacnit de emotie. Ochii mi s-au inundat in lacrimi de mandrie. Cine il pusese acolo si cand? Ce alt grup de romani pasise de curand in aceste locuri greu de ajuns? M-am simtit fericita si mi-am spus in gand: “Sunt fericita. Sunt cu adevarat fericita. Si mandra dincolo de cuvinte.” Romanilor le plac muntii. Si ajung chiar si pe cei mai indepartati.

De aici totul s-a schimbat. A doua zi dimineata in Gorakshep, in jur de 5:30 AM, am auzit strigate entuziaste de afara. Am iesit in graba, direct din culcusul sacului meu de dormit, doar cu bocancii bagati la repezeala in picioare. Minune! Ceata se ridicase, aerul era clar si limpede si muntii din jur ne-au inconjurat dintr-o data, in toata maretia lor inzapezita. Plapuma norilor se destramase si Pumori, Nuptse, Lhotse, Kala Patthar si chiar si Everestul au aparut dintr-o data la orizont. Mi s-a taiat rasuflarea de emotie si mi-am simtit sufletul plin de incantare.

Ne-am intalnit din nou cu prietenii nostri romani, cei din Australia si Romania. Barbosi, extenuati, fericiti. Tinerii constanteni au glumit pe rand: “Sunt multe feluri in care poti muri aici: de frig, de extenuare, de altitudine ridicata, sa cazi intr-o prapastie, sa te ia un iac in coarne…” Si: “Cand ajung acasa luni de zile nu o sa mai mananc orez, o sa imi dau caldura in casa la 30 de grade si o sa petrec cate 4 ore pe zi in cada.” Chiar asa! Iar de dal bhat (orez si linte), mancarea nepaleza traditionala si literalmente mancarea lor cea de toate zilele, ne saturaseram cu totii.

Drumul de intoarcere mi s-a parut usor, am coborat constant in prezenta masivilor de zapada si piatra pe care ii zaream doar acum, dar in toata grandoarea lor, ca o rasplata pentru urcusul greu si asteptarea la care am fost supusi. I-am contemplat pe toti, aliniati in zare ca pentru a fi admirati. Ne-au insotit in fiecare zi zambitori si senini, parca imbunati acum, dupa ce dovedisem ca suntem vrednici de compania lor.

I-am parasit in acelasi avion mic cu zbor fragil, care insa si-a facut datoria si ne-a adus cu bine inapoi in Kathmandu.

Povestea muntilor se incheie aici. Kathmandu este o intreaga alta poveste. Praf, zgomot, agitatie, mizerie tipatoare. In Thamel, regiunea turistica a orasului, puzderie de magazine incarcate de suveniruri, restaurante si terase pline pana la refuz. Pe stradutele inguste vajaiau periculos masini si motociclete, ricse hodorogite, caini la fel de blanzi ca si tovarasii lor din munti si ocazional cate o capra trista trasa de un lat de stapanul ei. Claxoanele te asurzeau, mizeria te rascolea, praful iti infunda narile. Tineri nepalezi se strecurau perfid pe langa tine aruncand in soapta aceeasi intrebare, spusa in multe limbi: “Vrei sa cumperi hasis?” De cateva ori am auzit si cuvantul “iarba”, pronuntat clar in romaneste.

Cu toate acestea poti gasi si aici refugiu. In cele cateva zile in care am poposit in Kathmandu, m-am retras in compania unei carti, numai eu si ea, in gradina unui restaurant rupt de vacarmul si fierberea din jur. L-am gasit intamplator haladuind pe stradutele din preajma hotelului. Un culoar lung si ingust il despartea de neastamparul strazii. Cand ajungeai acolo nu iti venea sa crezi ca esti tot in Kathmandu. Vegetatia abundenta si linistea constituiau un colt placut de lume, fara localizare exacta.

Si apoi erau serile, in care clocotul se stingea si orasul incepea sa amorteasca, invelit in aerul catifelat al sfarsitului de zi. Il contemplam de pe acoperisul hotelului, priveam marea aceea colorata de cladiri toropite de ani si caldura, ii simteam pulsul coborandu-i treptat, il vedeam inchizand pleoapele, adormind.

In ultima noastra zi in Kathmandu o ploaie monotona a inecat praful si l-a transformat in noroi. L-am parasit noaptea, intr-un avion aproape gol, ce a decolat neasteptat de lin pe ploaia ce se intetise de cateva ore. M-am intrebat cand ma voi intoarce in acest oras, caci am stiut ca nu ii voi spune acum adio. Am spus-o si o voi mai spune. In Nepal nu poti merge o singura data. Nici doar de doua ori. In Nepal te reintorci mereu.

Acest articol a fost publicat miercuri, 13 noiembrie 2013 la rubrica Impresii de calatorie.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.