Sursa: http://www.erepublik.com/en/article/vom-fi-iarasi-ce-am-fost-si-mai-mult-decat-atat–2251576/1/20
Cine se întoarce azi în România din Londra, Berlin sau Madrid e aproape imposibil să nu observe diferenţa. Oamenii o exprimă în fel şi chip. Unii profeţesc că la noi nu va fi niciodată ca la ei, alţii îi înjură pe corupţi, convinşi fiind că dacă nu s-ar fi furat atât, ţara aceasta ar fi fost ca soarele sfânt de pe cer; sunt unii care au certitudinea fermă că numai clasa noastră politică se află la originea distanţei între noi şi ei, în vreme ce alţii privesc nostalgic către Casa Poporului şi se roagă bunului Dumnezeu pentru sufletul răposatului Nicolae Ceauşescu, cel care avea grija de fiecare român şi ne proteja pe toţi de invazia străinilor care, în anii din urmă, din teama că i-am putea concura serios, au pus la cale o conspiraţie mondială, ne-au cumpărat ţara şi ne-au falimentat frumuseţe de industrie. Indiferent de argumente, cu excepţia patrioţilor de serviciu, admitem cu toţii că decalajul între vestul sau chiar centrul Europei şi societatea românească e unul major. Întrebarea care, însă, pentru mine, e mai importantă decât constatarea fotografiei la zi a ţării acesteia, mai importantă chiar decât orice fel de diagnostic, fie el rostit de pe băncile din faţa caselor sau din studiourile de televiziune, vizează momentul exact în care decalajul acesta a început să se manifeste. A fost dintotdeauna aşa, e el doar rezultatul anilor scurşi din 1989 sau o fi în exclusivitate cauzat de molima comunistă?!
Evul Mediu românesc, privit de la distanţă şi prin ocheanul întors al istoriografiei româneşti, nu pare a se diferenţia fundamental de peisajul social şi chiar politic european. Sau, mai bine spus, diferenţele nu pot fi definite în termeni calitativi. Ele nu sunt neapărat simptomele unui decalaj. Marile figuri istorice ale Evului nostru Mediu, frumos, dar şi fals ambalate de unii cronicari umanişti, de paşoptişti, de interbelici şi, mai apoi de comunişti, deşi sunt departe de a avea meritele care li se atribuie astăzi (apărătorii creştinismului în Europa, vârful de lance al cruciadelor antiotomane etc.), se înscriu totuşi, în linii mari în ceea ce se petrece pe continent. Paradigma e dominată de religie, relaţiile feudale, deşi pot avea doza lor de specificitate nu sunt, în principiu, cu mult diferite. Sporadic, personalităţi precum Dimitrie Cantemir depăşesc, intelectual vorbind, graniţele înguste ale spaţiului locuit astăzi de români. Surpriza vine abia când coborâm nivelul dezbaterii către corpul social, către oamenii simpli. Aici se simt deja decalajele. În cele nouă volume de impresii ale călătorilor străini prin Ţările Române descoperim, nu de puţine ori, surprinderea cu care veneţienii, saxonii, toscanii sau alţii privesc către exoticul spaţiu românesc al secolelor XV-XVII. Găsim o bună selecţie a acestor impresii în volumul coordonat de Daniel Barbu, Firea românilor. Pentru Michael Bocignoli, locuitorul Ţării Româneşti „[…] e aplecat la beţie şi la lăcomie […] Spiritul poporului este grosolan şi necioplit, deopotrivă cu vitele”. Pentru Georg Reicherstorffer „[…] neamul acesta al moldovenilor este aspru şi foarte primitiv […]”, iar Anton Verancsics observă (stupoare!) că „[…] oamenii sunt foarte puţin primitori, nu sunt supuşi nici unei reguli”. Alessandro Guagnini scrie că „[…] obiceiurile şi deprinderile lor sunt îndeobşte barbare, cu toate că revendică pentru ei cinstea de a fi mai presus decât toţi creştinii”.
Sunt, desigur, şi calităţi, dar am citat aici pasaje care se referă la metehne pe care le avem şi astăzi, în secolul XXI, cu scopul de a încerca o demitizare a ideii, atât de des vehiculată, că problemele noastre încep abia în contemporaneitate. Modernitatea românească nu e nici ea excepţională, cu atât mai puţin sincronizată. Reformele lui Cuza, apariţia primelor reviste româneşti, înfiinţarea celor două universităţi româneşti, la Iaşi şi Bucureşti, împroprietărirea sunt, deşi paşi importanţi, făcuţi în a doua jumătate a secolului XIX, insuficiente pentru a micşoara decalajele.
Dovada, una din multele, o găsim în jurnalul succesorului lui Cuza, regele Carol I, acela care făureşte România modernă. Sosit pe meleagurile mioritice, Carol I constată, printre altele, că România nu are niciun kilometru de cale ferată. Infrastructura, în general, era, ca şi astăzi, la pământ. În 1830, se inaugurează prima cale ferată din Europa; abia 34 de ani mai târziu se fac şi la noi paşi timizi. Ca şi astăzi, când nu eram surprinşi de ierni grele cu zăpezi, ne surprindeau inundaţiile. Corupţia era şi ea în floare, iar analfabetismul îngrijorător.
În celebra sa Introducţie la Dacia literară, Kogălniceanu constată (suntem în 1840) că literatura română e plină de traduceri, că textele autohtone sunt de o calitate îndoielnică. Nu-i vorbă, nici cititorul de literatură nu era cu nimic mai presus de ceea ce i se oferea. Pretenţiile lui sunt limitate. La momentul paşoptismului românesc, Nicolae Bălcescu se vede confruntat cu următoarea dilemă: conştiinţa naţională trebuia trezită (acesta era spiritul epocii!), însă duceam cu toţii lipsă de eroi. Bălcescu rezolvă problema în manieră paşoptistă: îl inventează pe Mihai Viteazul, îi atribuie o conştiinţă naţională care, sugerează istoricul, ar fi existat la cumpăna dintre secolele XVI-XVII, cu secole bune înainte ca ea să se manifeste în Europa. Maniera aceasta de a ne raporta la Evul Mediu, scuzabilă la momentul 1848, e prelungită mai apoi în secolul XX (a se vedea manualele de istorie comuniste şi peliculele lui Sergiu Nicolaescu). Ea rezistă până astăzi.
Nu se poate trece, desigur, peste generaţia marilor clasici. Dacă limba română face un incontestabil salt calitativ la Eminescu sau Creangă, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre viziunea politică a primului. Xenofob şi antisemit, Eminescu nu vede dincolo de paradigma îngustă ce va defini şi secolul XX şi va duce, inevitabil, la cele două conflagraţii mondiale. Cât despre decalajul între ceea ce se scrie pe la noi de prin 1860 şi până la 1900 şi ceea ce se publică la ei, el este mai mult decât evident. Pe Eminescu, de exemplu, îl considerăm ultimul mare romantic din teama ca nu cumva să fim nevoiţi să admitem că apogeul romantismului fusese deja atins pe la început de secol XIX şi depăşit de ceva vreme la momentul la care el este descoperit de literatura română. Dacă, din pură curiozitate, încercăm să vedem cam ce se publică în literatura română la început de secol XX şi ce se publica prin Europa, observăm cu ochiul liber diferenţa.
În fine, mult idealizata perioadă interbelică românească, cea pe care suntem de ceva vreme obişnuiţi să o considerăm drept momentul nostru de graţie, nu a fost nici pe departe atât de strălucită. Din cărţile lui Lucian Boia aflăm câte ceva despre simulacrul democratic al epocii; istoria alegerilor în România e una sumbră. Alegerile se câştigau prin fraudă, mită electorală sau acte de violenţă şi şantaj. Sună cunoscut…
Poate că totuşi, dincolo de nivelul elitei, România profundă era altfel. Să vedem. În jurnalul său, Mihail Sebastian se plânge de reacţiile publicului la concertele de muzică simfonică, mărturii asemănătoare sunt citate şi de Ioana Pârvulescu, în cartea sa Întoarcere în Bucureştiul interbelic. Bunul-gust pare a fi o excepţie, mitocănia o regulă. Bucureştiul apare în acelaşi text ca fiind un oraş prăfuit, de nesuportat. Vara, toată ţara intră în vacanţă. Nimeni nu mai lucrează, funcţionarii statului pleacă în provincie.
În Cum am devenit huligan, Sebastian descrie o meteahnă pe care (ce să vezi!) o avem până astăzi: Nimic nu e stringent pentru intelectualul bucureştean [român]. El nu judecă pe probleme definite, ci pe oarecari dispoziţii personale, lirice şi confuze. În genere, de oriunde ar pleca, îi este foarte uşor să ajungă acolo unde are chef. Nici o problemă nu este destul de strictă, pentru a-l opri să evadeze. De la o teorie de matematici superioare, va trece în linie directă la schimbarea guvernului. În 1924, Ion Minulescu publică Roşu, galben şi albastru. Să-i dăm cuvântul: Parodia asta de oraş somptuos şi ridicol ca o baligă uscată, depusă cândva, întâmplător, între mocirlele din Tei, Colentina, Floreasca şi Herăstrău, nu hrănise ani de-a rândul decât pe agenţii electorali ai diferitelor partide politice. Bucureştii n-au fost, nu sunt şi probabil nu vor fi niciodată un oraş adevărat sau Bucureştii îţi fac impresia unei imense grădini fără stăpân. Pungaşii, vagabonzii, înfometaţii şi tot felul de oameni fără căpătâi intră în ea nesupăraţi de nimeni – unii să-i fure fructele, iar alţii să-i murdărească peluzele cu produsul necesităţilor fizice. Pe harta Europei, capitala României este însemnată cu un rotocol mare, cât bunăoară, capitala Franţei sau a Angliei. Hărţile geografice, însă, probabil că sunt făcute de oameni care n-au călătorit niciodată. Deşi trece drept capitala României, Bucureştii propriu-zis nu sunt ai nimănui, fiindcă România însăşi nu este decât uzufructul unui cerc restrâns de oameni, care mâine nu mai sunt nici ei cei de astăzi.
Eliade, într-un text publicat în 1935, ne dezamăgeşte din nou. Noi, care credeam că imaginea României s-a făcut ţăndări după 1989, când ţiganii au invadat Europa şi politicienii români au devenit celebri prin actele lor de corupţie, suferim, lecturând articolul cu pricina, o teribilă dezamăgire: la Paris umblau proverbe în care românii erau asociaţi hoţilor, iar în cancelariile europene se glumea pe seama corupţiei româneşti: „Quand quelqu`un vole, c`est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c`est une manie. Quand tout le people vole, c`est la Roumanie.
După al Doilea Război Mondial, fisura dintre Vest şi Est, dintre România şi societăţile occidentale se accentuează pe zi ce trece. Momentul 1989 ne găseşte într-un univers paralel; mentalităţile colective intraseră în regres, deconectarea de ceea ce s-a petrecut vreme de aproape o jumătate de secol în Europa de dincolo de Cotina de Fier a ajuns să fie deplină.
Se vor găsi destui care vor spune: înşiruirea faptelor acestui text este selectivă, superficială, de vreme ce secole complicate de istorie naţională nu pot fi atât de uşor sintetizate în ceva mai mult de 1 500 de cuvinte. Recunosc, de la bun început. Guilty as charged…
Scopul celor peste 1500 de cuvinte de mai sus nu e acela de a realiza o sinteză şi nici acela de a fi exhaustiv. Un singur lucru a motivat redactarea acestui text; sentimentul că aşteptările pe care le avem de la noi înşine sunt nerezonabile. Decalajele pe care le avem de acoperit astăzi nu sunt consecinţa prezentului nostru, ci o acumulare de secole. Deşi discursul mai vechi şi mai nou ne-a obişnuit să credem în mesianismul românesc, în grandoarea trecutului nostru, o analiză ceva mai atentă ne spune că ele sunt iluzorii produse de propagandă. Prezentul nostru nu e altceva decât o consecinţă a propriului nostru trecut. Avem atâtea lucruri de construit pentru simplul motiv că, în vreme ce edificiile se înălţau în Vest, pe aici se bătea pasul pe loc. Mitocănia, prostul-gust, superficialitatea, deşi, în mod evident, nu pot fi generalizate, nu sunt o invenţie a ultimelor două decenii. Mizeria umană a Gării de Nord versus atmosfera din Kings Cross nu au legătură cu faptul că suntem săraci şi cu atât mai puţin cu faptul că am fi victime ale nu ştiu cărei conspiraţii. Diferenţele pe care le constatăm, mergând pe arterele centrale din Londra, Berlin sau Madrid şi, apoi, reîntorcându-ne în România, sunt manifestarea unor lacune mai vechi. Ele nu dispar peste noapte. Mai mult decât atât, la cum merg lucrurile pe aici, e posibil ca şi peste vreo două generaţii să ne imaginăm, candid, cu o candoare vecină cu prostia, că am avut un trecut glorios şi că totul, dar absolut totul se datorează clasei politice, prezentului nostru decăzut, nedemn de marii noştri înaintaşi.
La un moment sau altul al istoriei europene, Londra, Berlinul sau Madridul au avut exact aceleaşi probleme ca ale noastre. Numai că ceea ce acolo s-a rezolvat de ceva vreme, la noi îşi mai aşteaptă încă soluţiile. Poate că ele vor veni mai repede în momentul în care vom înţelege că problemele noastre nu au apărut astăzi şi nici măcar ieri…
Remarcabil articol!
„Decalajele pe care le avem de acoperit astăzi nu sunt consecinţa prezentului nostru, ci o acumulare de secole.”
Este descurajant, şi mi-e teamă că aveţi dreptate 🙁
As mai comenta cu niste proprii impresii, desi nu necesare (articolul spune destul).
Ne putem pune niste intrebari simple. Cind am avut prima data UN teatru, O universitate, O scoala primara?
Se pare ca o schema de progres care ne-a caracterizat a fost si aceea de a fi ,,repetenti premianti”. Am luat note mai bune dar prea tirsziu, eram batrini in clasa. Si tot nu am trecut clasa pentru ca s-a intimplat ,,altceva”, o ,,nota proasta la purtare” care ne descalifica.
Alta saptamana alt articol de d-l Ivancu despre romani si Romania. Totul desigur incarcat cu mizeria ce umple sufletul autorului pana la refuz, asa ca mai da si afara, in cantitati abundente.
Nu v-ati plictisit de astfel de ‘screed’-uri d-le Ivancu?
Sunteti atat de predictibil, articol dupa articol.
@Ion Ionescu
Eu cred că nu este suficient să vă exprimaţi doar supărarea pentru concluziile autorul.
Mie mi-ar folosi mai mult să citesc o critică argumentată, ca să-mi pot face şi eu o părere fondată…
Încercaţi?
Spre deosebire de domnii Leibovici si Petrineanu eu nu sunt chiar atât de entuziasmata. Titlul pare mai repede clarviziunea unei ghicitoare în carti de tarot.
„Ce am fost”?
Datorita bulevardelor, arhitecturei elegante si civilizatiei, Bucurestiul ajunsese sa fie numit între cele doua razboaie mondiale, Micul Paris. Stilul arhitectonic al renasterii franceze precum si neoclasic au fost realizate dupa planurile arhitectilor francezi sau români formati la scoala de arhitectura franceza si construite de echipe de constructori italieni. Sa amintim doar câteva: Palatul Bancii Nationale (1880-85) proiectat de arhitectii elvetieni Albert Galleron si Cassien Bernard; Banca Agricola (1894), arhitectul elvetian Louis Blanc; Palatul Regal, arhitectul elvetian Paul Gottereau; Teatrul National 1859, arhitectul vienez Heft; Gradina publica Cismigiu, un arhitectul berlinez; sau Atheneul Roman (1885-1888), arhitectul elvetian Albert Galleron.
Pentru constructia Atheneului s-a apelat la popor: „Dati un Leu pentru Ateneu”. Initiativa a avut un succes enorm si acolo au avut loc nu doar concerte internationale ci si concertele orchestrei filarmonicii George Enescu. Cladirea a fost gazda dirijorilor George Enescu, Dinu Lipatti, Maurice Ravel, David Oistrah, Yehudi Menuhin si multi altii.
În interviul acordat pe 15 octombrie 2010 si care face parte din prefaţa cărţii „Bucureştiul interbelic” publicat la Editura Curtea Veche, martorul Bucureştiului interbelic, istoricul Neagu Djuvara spune:
„Pe pereţi erau o seamă de fotografii interbelice. Unele au devenit chiar celebre: Calea Victoriei văzută într-o zi, probabil o zi festivă, duminică, unde vezi sute de maşini şi mii de oameni, toţi bine îmbrăcaţi, cu pălărie, cu cravată, cu baston, care umpleau străzile. Dau un efect – cum să spun – de bogăţie burgheză extraordinară. Într-o sală, alături de locul unde lumea stătea lângă bufet, văd pe cineva. Nu puteam să îmi dau seama dacă e chinez sau coreean şi mă apropii de el şi îi vorbesc pe englezeşte. Îmi răspunde pe româneşte. Era consilierul Ambasadei Chinei, care învăţase limba română. Zice: „Asta ce este?“ Pesemne că acolo, în ţara sa, aflase că, înainte de comunism, în Bucureşti era toată lumea cu picioarele goale. Şi zic: „Păi, asta este o vedere din Bucureşti în anii 1930“. A rămas cu gura căscată. Nu-i venea să creadă că exista la noi o asemenea civilizaţie.
Şi pe urmă n-am să uit de un ataşat militar francez, colonelul Arbitre. Îl cunosc în 1939-40. Începuse războiul în Occident şi el era ataşat militar la Bucureşti, deci foarte interesant pentru francezi. Şi venea de la Varşovia, care totuşi era un oraş mult mai vechi, mult mai mare. Şi eu îl întreb: „Trebuie să găsiţi Bucureştiul nostru niţel cam provincial faţă de Varşovia“. El: „Nu, nu. Détrompez-vous – cum a spus el pe franţuzeşte – să ştiţi că Bucureştiul îmi place mult mai mult decât Varşovia.“ Şi de ce îi plăcea, pentru că eram amândoi pe Calea Victoriei. Fiindcă viaţa asta a centrului Bucureştilor, vitrine foarte bogate, lume elegantă, femei frumoase – asta era mult mai bine decât la Varşovia sau în multe oraşe mari din Răsăritul Europei. Adică exista – poate o să îmi spuneţi că este puţin superficial, dar este un fapt – eleganţa centrului Bucureştilor. Aceasta a fost de altfel renumită şi înainte vreme, pe când erau încă boierii cu caleaşcă. Îmi aduc aminte de nişte observaţii în acest sens ale unor franţuji, pe la 1812. Când veneai de la Constantinopol – care era de o tristeţe teribilă – ajungeai la Bucureşti şi vedeai dintr-odată caleşti bogate, lume elegantă pe stradă, în ţărişoara aia nenorocită şi încă supusă turcilor, dar era lux. Românului îi place luxul. Îi place luxul şi frumuseţea. Asta e clar.”
Sau Nicolae Iorga în „Istoria Bucurestilor” 1939:
„Bucurestii sunt o creatie a natiunii noastre, sunt originalitatea noastră, sunt tot ce am fost în stare să facem… Bucuresti-ul a ajuns, ca prin proprie vitalitate, să se impună ca o Capitală unică asupra căreia s’a revărsat grija atentă a unor mari oameni pe care însă nu i-am înteles deplin pentru a li se arăta recunostinta cuvenită…”
A fost lovit de cutremure, incendii, bombardat de aliatii anglo-americani iar apoi de catre fostii aliati germani in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Dar, cândva, a avut ceva unic. http://www.youtube.com/watch?v=4eqQ6H3_fhc
E interesant articolul d-lui Ivancu, dar daca as fi roman neaos si nu „venetic” (evreu), m’as simti foarte insultat!
Eminescu poetul national pe veci(?) e antisemit si xenofob, asta e tot? Cultura romana in secolele trecute era mai mult o spoiala frantuzita sau germana. De curand am citit undeva, cu multa mirare, ca Fanarioti veniti din Istambul au adus cu ei ceva cultura in desertul intelectual Muntean si Moldovean.
De curand am fost luat la rost de o ruda crescuta sub cultura ceausista cand l-am caracterizat pe Iliescu, nasul lui Ponta la putere, drept un caracter sinistru si cinic. Unde vezi cat de puternica e influenta ceausismului si asupra unor oameni quasi-intelectuali. In fond articolul d-lui Ivancu este o forma de autoflagelare : peccavi!
@Charlie
> daca as fi roman neaos … m’as simti foarte insultat!
> articolul d-lui Ivancu este o forma de autoflagelare
… numai dacă şi domnul Ivancu are o gândire tribală, ceea ce nu am de ce să cred.
@Alex
Am scris bineinteles cu o mica doza de ironie. D-nul Ivancu are bineinteles un punct de vedere foarte larg, ceea ce este rar in Romania 2013.
Domnule Ion Ionescu,
Nu m-am plictisit defel. Si constat ca nici dumneavoastra, de vreme ce comentati acest text. „Predictibil” sau „previzibil”?
Doamna Cristina Vlad,
Pasajele citate de dumneavoastra nu contrazic sensul textului meu.
Se vor găsi destui care vor spune: înşiruirea faptelor acestui text este selectivă, superficială, de vreme ce secole complicate de istorie naţională nu pot fi atât de uşor sintetizate în ceva mai mult de 1.500 de cuvinte. Recunosc de la bun început. Guilty as charged…
Scopul celor peste 1.500 de cuvinte de mai sus nu e acela de a realiza o sinteză şi nici acela de a fi exhaustiv. Un singur lucru a motivat redactarea acestui text: sentimentul că aşteptările pe care le avem de la noi înşine sunt nerezonabile.
Charlie,
Nu cred in ideea de „insulte” colective. Insultele, ca multe alte sentimente din acceasi zona semantica, sunt individuale. Nu vad de ce s-ar simti cineva („neaos” sau nu) insultat de o afirmatie care il vizeaza pe Eminescu, cu atat mai mult cu cat ea mi se pare o evidenta. Daca s-a strecurat cumva vreo eroare, putem depasi etapa in care ne simtim „insultati” si putem discuta la obiect.
„Eminescu poetul national pe veci(?) e antisemit si xenofob, asta e tot?”… evident ca „nu e tot”. E doar ceea ce am considerat necesar sa scriu, avand in vedere tema dezbatuta.
@Ovidiu
N’a fost scopul meu sa va contrazic, nici pe de parte.
Candva in trecut imi reamintesc de Misail Calugarul care a scris: scursu-sa din pistealnita Romei – relativ le cei care au colonizat Dacia. Romanii au fost foarte insultati dar in fond si Australia a fost colonizata de indivizi din pistealnita (inchisoarea) Angliei care nu si-au platit datoriile. Oare Australienii se simt jigniti? Bah!
@Alex Leibovici
„Eu cred că nu este suficient să vă exprimaţi doar supărarea pentru concluziile autorul”
Iar eu cred (am ajuns la concluzia) ca nimic nu ar fi suficient pentru a ameliora cu ceva performantele intelectuale ale d-lui Ivancu. Nu stiu ce etnie e dar daca e etnic-roman atunci e un exemplu de varianta romaneasca a ceea ce se numeste „self-hating Jew”.
Dupa cum deja stiti, nu e prima data cand comentez la ce scrie d-l Ivancu. Erati si dvs. aici cand m-am straduit sa-i explic ca formarea statului roman (si a natiunii politice) a fost proces social-politic ce a implicat vointa si sacrificiul catorva generatii, si nu ce afirma dansul ca -„datorită unui întreg lanţ de înaintaşi care, indiferent de propria voinţă, s-au născut şi au procreat într-un anume spaţiu”.
Dar am renuntat apoi sa mai argumentez cu d-l Ivancu. Ma indoiesc ca cineva care poate produce asemena „cugetari” articol-dupa-articol in serie are doar o problema de educatie si inteligenta/ratiune. El are alta problema, una pe care nu i-o poate rezolva argumentul.
Nu stiu daca erati aici cand criticul literar Alexandru Stefanescu a scris un scurt comentariu la un articol scris de d-l Ivancu (la un yet another screed/rant, fiindca toate sunt cam la fel, un fel de limba de lemn/ideologie, predictibile).
„Ştiu că unii oameni nu-şi pot iubi ţara. E o infirmitate ca oricare alta şi trebuie privită cu înţelegere şi compătimire. Dar mi se pare de prost-gust ca acei oameni să-şi exhibe infirmitatea şi să-i mai şi persifleze pe semenii lor întregi şi armonioşi.” Alex Ştefănescu.
—
Adica, sa va raspund dvs. acum : idea raspunsului meu nu era sa discut afirmatiile dansului despre Eminescu, Kogalniceanu, etc. – nici un istoric sau critic literar nu ar face-o – ci doar sa ii atrag atentia ca (iar) a intrat intr-un puseu emotional-productiv cand produce cantitati considerabile de materialul specific.
@Ion Ionescu
> idea raspunsului meu nu era sa discut afirmatiile dansului … ci doar sa ii atrag atentia ca (iar)
> a intrat intr-un puseu emotional-productiv
Eu înţelesesem foarte bine că asta era ideea răspunsului dv. şi cred în continuare că nu este o idee bună.
Nu este o idee bună pentru că începeţi prin a afirma că tot ce scrie dânsul se datorează unor presupuse defecte şi infirmităţi psihologice şi intelectuale. Şi doar ştiţi că o asemenea abordare este ofensatoare, este o greşeală elementară de logică şi este o încălcare a regulilor unei discuţii civilizate. Şi a regulamentului.
Deci dacă, cum spuneţi, nu doriţi să discutaţi afirmaţiile dânsului, să-i cereţi lămuriri şi justificări, atunci singura concluzie este că discuţia nu are nici un rost. Este suficient să vă exprimaţi o dată dezacordul cu ce spune, fără psihologizare, iar apoi să-l ignoraţi.
Eu aşa văd lucrurile. Dumneavoastră?
Au mai fost şi alte ţări cu decalaje mari în dezvoltare datorate „acumulărilor istorice” ! Şi totuşi au recuperat rapid, în epoca modernă. „Tigrii asiatici”, unele regiuni federative din Europa, chiar şi unele ţărişoare din Orientul mijlociu.
Mentalităţile retrograde sunt la originea rămânerii în urmă. În timp ce se dezvoltau breslele şi se stimulau meseriile mai productive decât lucrarea pământului, noi am rămas doar cu plugul din lemn şi tractarea acestuia cu muşchii noştri…
„Insulele” mai dezvoltate din România tot meseriaşii le-au creat, numai că aceştia erau: saşi, swabi, evrei, adică alte etnii decât românii, care au preferat sā preia mentalităţi şi comportamente de la cei mai puţin „modele” bune, care şi azi ne bântuie şi ne compromit pe de „gratis”, în toată lumea !!
Mersul pe linia de minimă de rezistznta a României este totuşi vinovăţia politicienilor şi intelectualilor noştri.
Domnule Ion Ionescu,
Exista, in mod evident, doua diferente intre noi.
1. Prima e o diferenta de opinii. Pur si simplu vedem lucrurile in feluri diferite. Cum delict de opinie nu stiu sa existe intr-o societate civilizata, e dreptul dumneavoastra sa nu fiti de acord si, daca ne mentinem in limita argumentelor, putem, desigur, polemiza. E un enunt care se refera si la Alex Stefanescu si comentariul sau. In ambele cazuri, replicile la textele mele s-au rezumat la simple etichete. Nu s-a contestat acuratetea informatiilor pe care le invoc, ci doar opiniile, concluziile care se desprind din ele. Cum nimeni nu cred sa fie in acest domeniu detinatorul adevarului absolut, diversitatea de opinii nu e decat binevenita.
2. Diferenta de limbaj in dialogul dintre noi este si ea mai mult decat evidenta. In vreme ce Alex Stefanescu vorbeste de „infirmitatile” mele „exhibate”, dumneavoastra faceti aprecieri cu privire la etnia mea (sunt roman, apropo), la diverse „probleme”, nu de natura intelectuala, ci mult mai grave, sugerati dumneavoastra. Pe de alta parte, in niciuna dintre interactiunile mele cu dumneavoastra sau Alex Stefanescu eu nu am emis vreo sentinta care sa poata intra sub incidenta atacului la persoana. Discrepanta aceasta intre doua tipuri de limbaj face imposibil orice dialog. Incercarile mele de a aduce in discutie argumente legate de text se lovesc de tentativele dumneavoastra de a face un soi de psihanaliza a capacitatilor mele, intelectuale sau de alta natura, a etniei mele s.a.m.d. Peste fractura aceasta nu se poate trece. Si nici nu sunt dispus, de dragul de a continua discutia, sa o cobor catre atacul la persoana. N-ar folosi la nimic, ar fi o teribila pierdere de vreme. Asadar, voi incerca sa va raspund de fiecare data cand va referiti la substanta textelor pe care le comentati, alegand sa ignor toate referirile la persoana mea.
Nu contesta nimeni valoarea intelectuala a domnului Ivancu. Din contra, este de apreciat pentru faptul ca încearca sa-i vaccineze cu putina cultura pe cei nevaccinati din România.
Întrebarea este: e adevarat ca românii au suferit întotdeauna de degradare morala?
În continuarea comentariului domnului Sfartz Pincu, eu as adauga ca vinovate se mai fac televiziunea si presa româna care au avut un rol important în modelarea creierelor unei parti a populatiei. A eliminat informatiile pertinente necesare, înlocuindu-le cu emisiuni ieftine sau subiecte de scandal, grobiene si de prost gust. Aceasta vulgaritate gretoasa a avut un rol negativ în comportamentul multora. Actul cultural a fost transformat în marfa, pentru ca cele doua nu au fost interesate de educatie, ci de câstigul financiar.
Am observat ca invazia prostului gust si dispretul fata de cultura au aparut în special în ultimele doua decenii, când eu deja nu mai eram acolo.
Voi încheia cu frumoasele rânduri ale lui Dante (Infernul):
„Considerate la vostra semenza:
fatti non foste a viver come bruti,
ma per seguir virtute e conoscenza”
(Scrutaţi-vă menirile fiinţii:
nu-s oamenii făcuţi să fie fiare,
ci pelerini ai binelui şi-ai minţii.)
Doamna Cristina Vlad,
„Am observat ca invazia prostului gust si dispretul fata de cultura au aparut în special în ultimele doua decenii”
Nu cred ca cele doua tendinte identificate de dumneavoastra au aparut in special in ultimele doua decenii. Ganditi-va la proletcultism, la limbajul de lemn, la cultura dominata de cultul presonalitatii cuplului dictatorial, la transformarea masiva a culturii romane sub impactul ideologiei comuniste, la Omul Nou si educatia lui, la prigoana minoritatilor si a produselor lor culturale (a se vedea cazul Mihail Sebastian, care nu mai putea semna mai nimic intr-o perioada din cauza ca nu era „neaos”). Toate sunt cu mult anterioare celor doua decenii de care aminteati.
Va intrebati: „e adevarat ca românii au suferit întotdeauna de degradare morala”. Evident ca nu. „Romanii” sunt o realitate generica, ei nu sunt, in corpore, nici degradati nici geniali. Ideea acestui text e ca ncicuna dintre tarele importante ale societatii romanesti, ale statului roman de astazi, nu au aparut in contemporaneitate. Apoi, conceptul de degradare morala e el insusi discutabil, dupa cum discutabila si schimbatoare e morala insasi.
Paradoxal e ca textul acesta are doza lui de optimism. Incercand sa demonstreze ca nu ne-am „degradat” peste noapte, asa cum parem a crede, ci acumuland decalaje la nivel de institutii, mentalitati, dezvoltare urbana, stare generala a culturii nu incerc altceva decat sa atrag atentia asupra faptului ca acuzele aduse in exclusivitate contemporaneitatii noastre nu sunt tocmai intemeiate.
Domnule Ovidiu Ivancu, va multumesc pentru amabilitatea de a raspunde.
Eu observ ca domnul Ivancu a avut, in sfarsit, revelatia ca nu tot ce e rau in Romania vine din perioada comunista. E un lucru bun. Cred ca acum e mai linistit dumnealui si intelege sa fie mai putin suparat doar pe anumite persoane: e vorba despre un vechi mod de viata.
Pe de alta parte, depinde cum vrei sa traiesti si in ce mediu. Domnul Djuvara a gasit mediul intelectual in care-i face placere sa traiasca si acum, ca si altadata. Domnul Ivancu nu la gasit inca in Romania, dar se pare ca nici in alte parti ale lumii.
D-na Tania Iancu,
Parerea mea este ca nu e esential in contextul articolului cum ne simtim noi personal, lucru care depinde si de mediu si de profilul nostru, si nici cum ii percepem pe altii.
Nemultumirea exprimata in articol are un mobil cit se poate de nobil (intentionat folosesc acest termen, pentru ca e moneda batuta). Acest mobil este dupa parerea mea nazuinta ca mediul românesc (civilizatia mai ales, nu cultura) sa atinga acea calitate la care au ajuns alte natiuni (acceptind imposibilitatea unei perfectiuni dar nu si tehnica relativizarii performantelor unei societati pentru a sugera ca nu e cazul sa critici).
In acest proces apar analize ale caror obiect il fac indivizi sau categorii reprezentative. Dar nu e nimic personal.
Este ca in exemplul cu echipa nationala de fotbal: antrenorul ii critica pe jucatori, jucatorii pe antrenor, presa pe jucatori si antrenor, cei mai infocati suporteri ii critica pe toti cei mentionati anterior si chiar pe ei insisi. Toti vor un singur lucru: Cupa – nici mai mult nici mai putin. Nu accepta jumatati de masura si pina cind locul 1 in finala nu e atins criticile nu vor inceta.
Dar in acest mediu fotbalistic nu apar critici … impotriva criticii. Pot trage concluzia ca e o comunitate pragmatica si care face totul sa-si atinga scopul.
Cum ar fi daca aceasta abordare ar fi acceptata general ca metoda?
P.S.
„Domnul Djuvara a gasit mediul intelectual in care-i face sa traiasca”. Imi place sa cred ca are motive solide si ca nu se amageste. Dar acesta e un cu totul alt plan existential.
Pina la urma, intr-o tara cu cultura de virf (sa admitem ca România o poseda) si cu o civlizatie materiala necorespunzatoare, cultura va actiona ca un drog si anestezic.
Domnul Djuvara are in mod sigur intelepciunea sa faca diferenta.
Părerea mea, după citirea mai multor articole publicate în ultimii 2-3 ani de către domnul Ivancu, este că dacă dumnealui a năzuit vreodată ceva legat de România, de ani buni nu mai năzuiește, nu mai luptă, nu mai speră, ci constată și critică, încercând să găsească o motivație a stării de fapt.
Stimata Doamna Tania Iancu,
Am afirmat vreodata ca tot ce e rau in Romania se datoreaza comunismului? Nu-mi aduc aminte sa fi fost vreodata atat de transant.
Aveti dreptate, nu am nazuit niciodata ceva legat de Romania. Romania e o realitate abstracta. Nazuintele mele, atatea cate au fost, sunt si vor fi, se leaga de oameni concreti, de proiecte la fel de concrete. Cat despre luptat, ma tem ca va trebui sa va dau si aici dreptate. Ideea de a lupta mi se pare destul de primitiva. Cred, mai degraba, in „a polemiza”, „a convinge”, „a dezbate”, „a argumenta”, „a (te) informa”, „a accepta”, „a tolera”.
Stimate Domnule Ivancu,
Nu este vorba că ați fi afirmat vreodată că tot ce e rău în România se datorează comunismului, ci de părerea pe care mi-am format-o citindu-vă articolele. La vremea respectivă am și comentat câteva dintre acestea. Vă dau câteva exemple, la întâmplare :
“După 45 de ani de tumoare, deodată România se decide să redevină un corp sănătos “ in art. De ce nu pot iubi România? (8-5-2011)
“Modul în care se reacționează în spațiul public în momente cu semnificație națională reprezintă justa măsură a calităților unui om de stat. …Cu toții bâiguie amețiți câte un Crăciun fericit sau Sărbători feiricte, fără a fi capabili să articuleze mesaje cu relevanță națională… Impotența lor verbală, care vine în ciuda atâtor consilieri de imagine care mișună în juru-le, este perfect sinonimă cu obtuzitatea vechiului aparat al Partidului Comunist.” in art. De la Moș Gerilă la Moș Crăciun. Autismul elitei politice românești (25-12-2011)
“Însă, odată în plus, aici îngrijorătoare nu e capacitatea intelectuală a domnului Haşotti, blocată undeva la nivelul sfârşitului de secol XIX…ne putem imagina discursul a zeci de haşotti-i buimăciţi, confuzi, sfâşiaţi de contradicţia între orele de marxism care le-au marcat maturitatea intelectuală şi valorile pe care Europa le cultivă astăzi …În vreme ce Europa a creat, în spatele conceptelor, un model de comportament, noi lucrăm cu aceleaşi concepte, puse în practică şi înţelese cu mintea Omului Nou comunist (specie pe care domnul Puiu Haşotti o reprezintă cu mândrie)“ in art. Haşotti-i şi homosexualitatea. Simptomatologia unui fenomen (21-4-2013)
Îmi cer scuze dacă am interpretat greșit. Poate că abia în articolul de față, în sfârșit, am înțeles corect punctual dvs. de vedere.
Doamna Tania Iancu,
Imi asum in continuare opiniile citate de dvs, si multe altele, referitoare la comunism. Totusi, nu stiu sa fi supralicitat vreodata spunand ca tot raul vine din comunism si ca inainte totul era perfect. Dimpotriva, din cate imi amintesc, am scris si texte in care spuneam ca nu mi se pare ca ar trebui sa idealizam interbelicul sau Evul Mediu, ca aveau si ele destule defecte. Am fostceva mai preocupat de comunism pentru ca, in calitatea lui de fenomen recent, are inca urmari dintre cele mai vizibile,