Relaţia dintre civili şi militari este, probabil, unul din cele mai importante subiecte ce pot preocupa o ţară membră N.A.T.O., situată la confluenţa istorică, geografică şi culturală a mai multor lumi, integrată de curând în Uniunea Europeană.
Ca ofiţer activ şi ca persoană publică sunt direct interesat de această temă, pentru caracterul profund şi divers al înţelesurilor pe care lumea militară şi societatea civilă le pot avea. Dar şi în plan practic, raportul celor două segmente ale societăţii este relevant pentru lumea transatlantică.
Militarii sunt interesaţi mai ales de aspectele practice ale relaţiilor civili-militari, cum pot fi de folos mediului civil când este vorba de lichidarea urmărilor dezastrelor, suferinţelor, instalarea păcii şi a armoniei în zonele fierbinţi sau îngheţate de pe glob. Dar relaţia dintre mediul civil şi cel militar este mai complexă şi merge dincolo de aspectele concrete, cele din teatrele de operaţii sau din misiunile de management al crizelor ori de menţinere a păcii. Lumea militară şi elementul civil sunt în profundă legătură oriunde în lumea liberă şi complexitatea acestei relaţii are de-a face cu extraordinara, câteodată surprinzătoarea şi dureroasa transformare pe care întregul glob o suferă, în prezent.
Relaţia dintre civili şi militari este mult mai vastă decât ieri, în primul rând fiindcă lumea civilă nu mai este ceea ce a fost, cum nici militarii şi comandanţii lor nu mai sunt ceea ce erau. “Virtuţi publice” precum democraţia şi libertatea sunt mai “vulnerabile”, mai dezvoltate dar mai perfectibile, mai răspândite, dar mai atacabile. În plus, globalizarea cere astăzi mult de la noţiuni cum ar fi “statul-naţiune” sau “securitate” şi, de aceea, noţiuni fundamentale precum “apărarea” sau “destinul naţional”, „cultura”, „societatea civilă” înseamnă mult mai mult în zilele noastre decât însemnau ieri.
Modelul românesc
Europa de Est este folositoare lumii transatlantice, pentru că în această parte a lumii oamenii nu ezită a vă spune că visează la ceva; energia creatoare, idealismul, adaptabilitatea resursei umane nu deranjează cu nimic democraţia română, dimpotrivă, aportul nostru european poate fi considerat o valoare adăugată.
Este bine să acceptăm realitatea aşa cum este ea, formată din romantism şi pragmatism, din biserici şi computere, din instituţii solide şi oameni vizionari, care pot împinge înainte instituţiile şi mecanismele. Motivul pentru care alătur ideea de instituţie a credinţei cu instituţia apărării este pentru că amândouă sunt organisme structurate într-un mod complementar democraţiei, dar fiind în armonie cu ea.
România a fost un model al relaţiilor civili-militari încă din Evul Mediu. Atunci când o armată de zece mii de oameni învingea o armată de jumătate de milion de soldaţi ai Imperiului Otoman, dacă civilii n-ar fi cooperat cu militarii, am fi fost distruşi în cinci minute. Riscuri asimetrice? Noi le-am cunoscut pe tot parcursul Evului Mediu. Obişnuiam să stăm în munţi şi, prin cooperarea militarilor cu civilii, reuşeam să înfrângem adversarii, prin metode, hai să le spunem, asimetrice, în comparaţie cu formele de luptă din acele vremuri. Fără perioada aceea îndepărtată, de mari eforturi de supravieţuire ca naţiune, România n-ar fi existat în anul 2007, ca membru N.A.T.O. şi U.E., în special după aceşti patruzeci de ani de “paranteză roşie”, în care am fost uitaţi de către voi toţi, într-un anume fel.
După cum spuneam, lumea civilă nu mai este ce a fost înainte. De exemplu, astăzi puteţi avea un ziarist entuziast ori un carismatic politician care, doar fiindcă aşa crede el, poate face populare idei care nu sunt fructul unei cunoaşteri perfecte a subiectului discutat. Aşadar, în prezent, civilii au o mult mai mare putere decât aveau, nu numai politic, dar şi cultural şi mediatic sau economic.
Pe de altă parte, corpul ofiţeresc şi militarii, sistemul apărării, în general, au o mai mare relevanţă decât înainte. Vedem cu toţii cum merg lucrurile în lume, cât de necesare sunt alte capabilităţi pentru a face faţă noilor riscuri, observăm cum forţele armate tradiţionale nu mai sunt relevante. Democraţia se dezvoltă din ce în ce mai mult şi, dezvoltându-se, începe să-şi arate şi slăbiciuni care pot fi vindecate prin instituţii de esenţe diferite. Buna guvernare şi domnia legii, ca şi alegerile libere sunt de neînlocuit. Dar ele nu sunt de ajuns pentru a împinge înainte lumea trans-atlantica şi sistemul nostru de valori. Cred că deasupra acestora trebuie să avem viziune, patriotism şi responsabilitate, ingrediente care sunt dezvoltate intrinsec de viaţa militară din democraţiile lumii.
Ierarhie și responsabilitate
Pentru a construi un sistem stabil, puternic de securitate naţională, pe lângă democraţie şi libertate, pe lângă domnia legii şi buna guvernare este necesar şi spiritul de răspundere, altruismul şi profesionalismul. Ele sunt ingrediente pe care le aduce morala şi constiinţa societăţii şi nu libertatea sau democraţia ei.
În lumea militară, ierarhia şi simţul responsabilităţii nu înseamnă non-democraţie, ci baza vieţii militare. Ca şi în lumea bisericească, respectul pentru superiori nu înseamnă supunere ci, mai degrabă, înţelegerea a ceea ce faci. De aceea, cred ca influenţa valorilor vieţii miliare asupra vieţii civile este din ce în ce mai relevantă în secolul XXI.
Existenţa Colegiului Naţional de Apărare este un câştig. El pune împreună „două lumi“, militară şi civilă. Schimbul de experienţă civili-militari este o realitate oriunde în lumea transatlantică (l-am întâlnit şi la Colegiul George C. Marshall la Garmisch-Partenkirschen, dar şi la Kennedy School of Government, la Harvard).
Armata în democrație
Doar câteva cuvinte despre importanţa schimbărilor forţelor armate, determinate de schimbarea lumii însăşi, despre această surprinzătoare transformare petrecută în familia militară, care nu este altceva decât o parte din familia mai mare a societăţii, ca întreg: fiecare parte componentă s-a mişcat către cealaltă. Ceea ce familia militară este la nivel micro este şi societatea românească la nivel macro. Este surprinzător cât de “civilă” a devenit, în ultimele două decenii, lumea militară, în sensul dezvoltărilor la care este supusă şi cât de mult întreaga societate are nevoie de elementele vieţii militare, de virtutea pe care viaţa militară se bazează.
Tot aşa, lumea civilă este astăzi supusă unor presiuni care nu existau înainte. Democratizarea economiei, a culturii, a învăţământului şi a politicii este însoţită şi de democratizarea informaţiei şi de cea a războiului. Astăzi, un om poate declara război unei naţiuni, iar întreaga societate a acelei ţări trebuie să răspundă felului acesta nemaiîntâlnit de provocare. Un anume tip de vulnerabilitate şi o anume paletă de riscuri derivă din modelul global al lumii de astăzi. Iar oamenii care compun societatea mileniului III sunt puşi în faţa unor realităţi care apasă cu forţă asupra fiecărui destin, luat în parte. Nu numai securitatea individuală este o realitate a mediului internaţional de astăzi, ci şi riscurile care urmăresc viaţa individului liber. Astfel, cetăţeanul secolului XXI este „condamnat“ să trăiască mai responsabil, fiindcă lumea în care trăieşte îl obligă la comunicare şi la responsabilitate.
Societatea civilă poate îmbogăţi lumea militară prin varietatea demersurilor ei, prin creativitate, spontaneitate şi vitalitate, prin originalitate şi talent. Institutia militară poate aduce, în societate, un anumit simţ al responsabilităţii, al ordinii, altruismului şi idealismului. Pentru că, în general, oamenii pregătiţi să meargă să moară pentru o cauză naţională sau internaţională sunt oameni romantici.
Radu Principe de Hohenzollern-Veringen, este colonel în Armata României