Marti, 28 august 2007, Dinamo Bucuresti a ratat o calificare in grupele Ligii Campionilor. Dupa un incurajator 1-1 la Roma in urma cu 2 saptamani, Dinamo a pierdut returul cu Lazio de pe teren propriu, cu 1-3. E una din multele ratari ale fotbalului romanesc, nu prima, nu ultima, dar sigur printre cele dureroase. Mileniul III nu ne-a adus prea multe bucurii fotbalistice internationale, iar de razbelurile interne, uragane in galeata cu apa de ploaie, suntem satui.
Dinamo a luat-o pe coaja (o spun cu mare regret, caci e echipa cu care tin de prin 1970, cam de cand a incasat-o de la Liverpool cu 0-3 si 1-1), pentru ca sta catastrofal la capitolele orientare in teren si mobilizare.
In deplasare, s-a vazut in evidenta superioritate numerica, Lazio ramanand in 10 jucatori, apoi in 9, ca urmare a jocului dur pedepsit de arbitru cu cartonase galbene si rosii. Ce au facut ai nostri, in fata unei echipe care, ca toate echipele italiene, e prinsa extrem de rar descoperita? In loc sa se orienteze rapid, sa accelereze, sa incerce sa stoarca maximum dintr-o situatie avantajoasa greu de repetat, „cainii rosii” au devenit catelusi de apartament si s-au blocat in aparare, ca nu cumva italienii sa profite de inferioritatea numerica si sa marcheze gol dupa gol! Ba mai mult, imprudentul Goian si-a aratat vitejia in lupta alegandu-se cu o eliminare din care echipa a avut numai de pierdut. Uite ca naivitatea (hai sa-i spunem asa!) costa, iar ocaziile nevalorificate se razbuna!
Radu Stefan, la Roma, si Vali Nastase, la Bucuresti, oameni de baza ai apararii, au reusit „performanta” de face cadou 2 lovituri de pedeapsa nesperate italienilor, cu infractiuni absolut gratuite in careu. De ce? Pai, simplu: in loc sa se uite in jur si sa vada unde e poarta, unde sunt coechipierii si adversarii, si sa se intrebe ce trebuie sa se intample cu mingea in urmatoarele 10 secunde, unul s-a crezut in curtea scolii si a pus mana pe balon in zbor, iar celalalt a dat la gioale doar ca sa nu stea degeaba. Asa s-a facut ca Dinamo a incasat in fiecare dintre cele 2 partide cate un 11m: primul aparat de Lobont, din pacate nu si al doilea, dar nu putem sa-i cerem minuni portarului atunci cand aparatorii se intrec in gafe.
Cu 1-1 in deplasare si 1-0 la pauza in returul de pe teren propriu, dinamovistii erau totusi cu un picior in faza urmatoare a competitiei. Din pacate, repriza a 2-a de la Bucuresti a inceput cu un fault aiurea al lui Vali Nastase in suprafata de pedeapsa, sanctionat de arbitru cu 11m, transformat. Vazandu-se la 1-1, adica un scor mai dezavantajos decat 0-0, baietii nostri, in loc sa caute drumul spre victorie, s-au pierdut cu firea si s-au lasat totalmente „incalecati” de adversar, incasand inca 2 goluri pe erori defensive, ambele ale jucatorului de import Blay. Prima, o interventie mai degraba la smocurile de iarba din careu decat la minge, iar a doua, o scoatare din ofsaid a adversarului, nefiind altceva decat oglinda jocului balbait al unei intregi echipe debusolate, incapabile sa se mobilizeze intr-un moment dificil si sa-si joace sansa, indiferent daca mai credea sau nu in ea.
Poate ca aici, in tenacitate, in mobilizare, in pofta de joc, in lupta dincolo de propriile resurse aparente, sta secretul adevaratului sportiv, acel „ceva” ce-l deosebeste de simplul practicant al unui sport oarecare. Se uita prea des ca meciul se termina doar atunci cand se termina si ca jocul trebuie jucat cat poti de bine, indiferent daca mai crezi sau nu in sansa victoriei finale. Regula cea mai importanta a tuturor jocurilor este sa le joci.
Atunci cand fotbalistii nostri, prea rasfatati financiar, incep sa omoare partida pe la jumatate, ba de plictiseala, ba de emotie, ba de lene, ba ca si asa au castigat, ba ca si asa au pierdut, ba ca s-au suparat pe arbitru, ba ca trebuie dat jos antrenorul, ba cu gandul la transferul ca si rezolvat, ba de aia, ba da ailalta, ar trebui sa se intrebe, foarte, foarte serios, de ce mai alearga si termina cursa ultimul alergator de la maraton.