ACUM.TV

 
Una din prejudecăţile noastre în legătură cu Statele Unite este exprimată de premisa că acestea din urmă nu au cunoscut experienţe totalitare datorită legislaţiei care permite cetăţenilor accesul la armele de foc. Chestiunea a alimentat o serie de dezbateri publice în contextul unor incidente violente şi al efortului autorităţilor de a prioritiza obiectivele de securitate naţională, fără a altera echilibrul între interesul general şi libertăţile civile ale unei societăţi care funcţionează încă de la origini în paradigma statului minimalist. Chiar dacă producţia cinematografică inspirată de impetuozitatea pionierilor înaintând spre vest şi colonizând teritoriile amerindienilor, construind oraşe şi căi ferate sau întemeind exploataţii agrare conduse cu biciul şi pistolul au captivat imaginarul multor generaţii, fundamentele economice ale libertăţii americanilor s-au fortificat mai ales prin performanţele pieţei de capital, această expresie a capitalismului democratic care a supravieţuit Războiului Civil, crizelor economice şi impactului revoluţiilor europene sau sud-americane, războaielor mondiale şi provocărilor competiţiei cu Extremul Orient.

Ora la care se deschide bursa din New York stabileşte trendurile pozitive sau negative pentru restul pieţelor de capital şi mărfuri, iar actuala serie de crize economice demonstrează mai presus de orice rechizitoriu anticapitalist importanţa stabilităţii mecanismelor unei pieţe libere pentru funcţionalitatea economiei reale şi implicit pentru viaţa şi securitatea adepţilor sau contestatarilor modelului liberal de dezvoltare. Bursele mature şi cele emergente pot părea la o primă analiză teritoriul rezervat vulturilor de pe Wallstreet precum Paul Singer sau John Paulson care cumpără azi bănci greceşti la preţuri promoţionale sau prăbuşesc piaţa aurului şi petrolului, sau zone rarefiate de unde speculatori precum George Soros au făcut avere acţionând împotriva cursului lirei sterline. Specialiştii domeniului dar şi cei înzestraţi cu spirit de iniţiativă antreprenorială ştiu că bursele sunt locurile în care companii mai mari sau mai mici se pot finanţa în condiţii mai avantajoase decât prin accesarea unor credite, iar statele sau municipalităţile obţin resurse vitale pentru dezvoltare prin emiterea de obligaţiuni tranzacţionate de bănci sau de investitorii de portofoliu.

Nivelul de dezvoltare al economiei globale a făcut din pieţele de capital obiective de interes general şi este suficient să ştim că fondurile de pensii de la noi şi mai ales din ţările mai evoluate investesc o parte mai mare sau mai mică a sumelor colectate în active bursiere, iar eventuala prăbuşire a acestora din urmă ar antrena consecinţe pe care filipicele anticorporatiste le trec sub tăcere. Contestaţia, fie ea şi în expresiile sale ireductibile, este absolut benefică pentru perfecţionarea mecanismelor bursiere pe termen lung,deoarece chiar pieţele mature au cunoscut fraude care i-au afectat pe investitorii calificaţi de talia Societe Generale sau Grupo Santander şi cu toate pledoariile libertarienilor, absenţa unor reglementări clare a favorizat excesele speculative. Din păcate, situaţia Bursei de Valori Bucureşti reflectă ad litteram gradul de dezvoltare al economiei noastre, iar dacă admitem că teoria conform căreia piaţa anticipează evoluţiile imediate, nu avem motive de optimism. Perspectivele promiţătoare deschise de integrarea euro-atlantică şi de finalizarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană au fost spulberate de convulsiile politice de după 2007 şi înlocuite cu spectrul prăbuşirii ce a urmat falimentului Lehman Brothers.

În legătură cu locul şi rolul unei pieţe de capital puternice într-o economie de piaţă funcţională s-a scris mult, iar simpla trecere în revistă a opiniilor mai mult sau mai puţin pertinente l-ar face pe eventualul cititor să piardă oportunităţi investiţionale imediate. Chiar notaţiile de mai jos nu constituie recomandări inspirate de vreo specializare, ci doar consideraţiile unui investitor autodidact. . La fel ca şi atunci, cel care poate economisi resurse financiare îşi poate pune întrebarea legitimă: de ce ar investi în acţiuni ale companiilor româneşti a căror cifră de afaceri şi profit cresc sub potenţial, într-o piaţă în care valoarea tranzacţiilor zilnice însumează doar câteva milioane de euro, iar managementul nu este prea interesat de relaţii corecte cu acţionariatul sau de normele guvernanţei corporatiste? La aceste circumstanţe nefavorabile pentru o decizie de a activa pe piaţa locală de capital se adaugă şi inexistenţa unor politici ale statului în relaţie cu piaţa de capital. Indiferent de ideologia invocată, guvernele care s-au succedat în ultimele două decenii au ignorat această sursă extraordinară de dinamizare a circuitelor economice, dintr-un amestec nociv de ignoranţă şi frică de transparenţa obligatorie pentru companiile listate.

Niciuna din privatizările care au implicat patrimoniul statului român nu s-a realizat prin intermediul Bursei de Valori, iar atunci când, sub presiunea unor recomandări ultimative ale instituţiilor financiare internaţionale, statul şi-a listat unele companii, procesul a implicat participaţii minoritare de 10-15%, atunci când acestea nu au fost transferate către Fondul Proprietatea, ultima deziluzie din scurta istorie a măririi şi decăderii capitalului românesc. Pentru a face situaţia şi mai dificilă, investitorul român trebuie să aloce timp unei relaţii complicate cu funcţionarii Direcţiei Generale a Finanţelor Publice, la fel de captivi şi aceştia inepţiei unor repetate modificări ale Codului Fiscal. Chiar dacă impozitarea nu este una ridicată, cel puţin în comparaţie cu pieţele mature, eventualele profituri rezultate din tranzacţii nu sunt colectate prin intermediul societăţilor de servicii financiare, ci plătite direct de investitori, în urma unei declaraţii trimestriale şi a unei fişe de portofoliu eliberate de intermediar.

Dacă la capătul acestei curse cu obstacole, investitorul nu şi-a pierdut cu totul optimismul, poate constata că fiecare din acestea poate fi un argument în favoarea investiţiei la bursa românească. Nivelul redus dezvoltare al acesteia oferă suficient spaţiu de creştere de acum înainte şi fereşte participanţii la piaţă de riscurile unor instrumente prea sofisticate, precum tranzacţiile în marjă, vânzările în lipsă sau produsele structurate, dragi investitorilor sofisticaţi, dar nerecomandate celor grăbiţi sau lipsiţi de experienţă. Pe de altă parte, nevoia de finanţare a economiei şi reticenţele băncilor care nu s-au refăcut în urma pierderilor din ultimii cinci ani vor transforma în sfârşit bursa în ceea ce ar fi trebuit să fie de la început, o sursă de finanţare pentru planuri de afaceri viabile şi o cale de a se obţine profituri rezonabile de către cei care sunt dispuşi să-şi asume riscuri limitate.

Din perspectiva acestora din urmă, opţiunile băncilor centrale de a alimenta piaţa cu lichidităţi au făcut deja dobânzile prea puţin rentabile, iar subevaluarea de acum a companiilor româneşti poate fi o oportunitate de achiziţie la preţuri atractive, apropiate de cele din anii 2003-2004. Din punctul de vedere al statului, deficitul cronic de resurse, care va rămâne în cel mai bun caz constant pe termen mediu, şi mai ales creşterea gradului de îndatorare va face administraţia receptivă la sugestiile marilor bănci de investiţii şi ale altor creditori, care preferă limbajul corporatist înţeles de toţi în raport cu ineficienţa managementului controlat politic. Se pot cita chiar două exemple recente în acest sens, în urmă cu câteva săptămâni s-a finalizat cu succes parţial listarea societăţii Nuclear Electrica, operatorul centralei de la Cernavodă şi chiar în aceste zile demarează operaţiunile pentru listarea Romgaz.

De regulă, firmele de utilităţi nu sunt foarte apreciate de investitorii speculativi, dar astfel de plasamente asigură structura de rezistenţă a oricărei burse, dat fiind stabilitatea cererii şi ofertei în astfel de afaceri, apetitul pentru proiecte de amploare şi randamentul constant al dividendelor, partea profitului care este repartizată anual acţionarilor. Transformările pe care le suferă economia europeană favorizează de data aceasta capitalul local şi din punctul de vedere al relaţiei dintre acţionarii majoritari şi cei minoritari. Dacă iniţial companiile româneşti deţinute de corporaţii multinaţionale erau tratate aproape ca simple active, chiar în situaţia în care erau cotate la bursă, provocările crizei impun un alt model de dezvoltare pentru aceste afaceri, în sensul promovării unei agende proprii, mai autonomă în relaţie cu obiectivele celui care deţine controlul. Abordarea mai atentă la interesele acţionarilor locali s-a făcut simţită chiar în cursul lui 2013, cu ocazia hotărârilor adoptate de Adunările Generale ale Acţionarilor, iar fapt poate fi primul pas spre eventuale noi vânzări de pachete de acţiuni la bănci sau entităţi industriale.

Dacă aceste argumente pot convinge pe cineva să iniţieze un proiect investiţional, demersurile administrative sunt mult mai simple decât eforturile pentru contractarea unui credit de consum. Prima bătălie care se cere câştigată este aceea împotriva ideii de joc la bursă, un loc comun chiar şi în imaginarul unui public instruit. Bursa modernă nu este nici azi şi nu a fost nici pe vremea lui John Morgan un tripou sau o ruletă, pentru cei interesaţi de câştiguri rapide şi situate înafara raţiunii economice sunt recomandabile pariurile sportive sau afacerile cu statul. Experienţele ultimilor ani dovedesc că succesul în piaţa de capital este mai curând un triumf al voinţei şi al disciplinei decât al intuiţiei şi şansei, în sensul că trebuie să dispui de suficientă răbdare pentru a aştepta ca emitentul în care plasezi banii să aducă beneficii în primul rând prin creşterea organică şi valorificarea oportunităţilor domeniului în care activează, şi abia în al doilea rând prin creşterea cotaţiilor de la o zi la alta.

Voi ilustra cele spuse printr-un exemplu. Cei interesaţi ştiu că sectorul de rafinare european este în plină restructurare de câţiva ani şi că anunţurile vizând reducerile de personal alternează cu chemările la grevă ale sindicatelor.. Totuşi, cel care investea în cel mai mare rafinor european, grupul Total, la 3 ianuarie 2013, avea în momentul în care scriu un profit de 14%, ceea ce, raportat la dobânzile la euro, este mai mult decât atractiv. În privinţa modalităţii concrete de tranzacţionare, se poate opta pentru online sau aşa-numitele tranzacţii asistate, prin intermediul ordinelor transmise brokerilor sau, conform nomenclatorului oficial, agenţilor pentru servicii de investiţii financiare care cumpără sau vând acţiunile indicate de client, în numele şi cu banii acestuia. Ambele modalităţi presupun încheierea prealabilă a unui contract cu o firmă de intermediere, lista acestora este prezentă pe situl http://www.bvb.ro, dar personal aşi recomanda tranzacţiile asistate, chiar dacă implică o serie de costuri şi comisioane mai mari, mi se pare mai controlabilă şi oferă şi posibilitatea unei calificări la locul de muncă a investitorului, prin schimburi de opinii cu agentul.

Din păcate, formarea profesională a acestora din urmă lasă de dorit, autorizarea lor este atributul Autorităţii de Supraveghere Financiară care a preluat responsabilităţile Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. Deşi ne confruntăm cu hiperinflaţia de universităţi care ne-au înzestrat cu mai mulţi economişti decât ingineri, specializarea brokerilor este rezultatul unor experienţe practice, implicând uneori banii lor, ai firmei sau ai clienţilor. Dealtfel, , de cele mai multe ori, grija celor implicaţi este tocmai aceea de a-şi informa clienţii în legătură cu faptul că nu pot garanta beneficiile operaţiunilor pe care le recomandă. O altă chestiune la fel de importantă este aceea a cuantumului investiţiilor iniţiale. Ţinând cont de nivelul la care se află Bursa de Valori Bucureşti, apreciez că alcătuirea unui portofoliu eficient ar necesita echivalentul a 5000 de dolari, în cazul unei investiţii mai mici, beneficiile sunt erodate de taxe şi comisioane. Chiar dacă se bucură de serviciul unui broker inspirat, iar băncile care operează la noi oferă şi rapoarte zilnice de analiză, este indicat ca investitorul să parcurgă el însuşi datele pe care firmele listate sunt obligate să le facă publice, rezultatele trimestriale, tranzacţiile semnificative, achiziţiile persoanelor iniţiate, semnarea unor contracte de o anumită pondere în cifra de afaceri, iniţierea sau finalizarea unor anchete. În legătură cu acest ultim aspect, România a cunoscut experienţe nu tocmai faste. Evoluţia acţiunilor firmelor din grupul Rompetrol a fost multă vreme dictată de sinuozităţile procesului care îi viza pe foştii proprietari ai acestuia. Experienţa acumulată pe parcursul efortului de documentare va permite celui interesat înţelegerea unor elemente mai aplicate, precum rentabilitatea capitalurilor proprii, standardele de contabilitate sau marjele de profit.

O ultimă chestiune pe care o consider importantă este aceea a riscurilor unor fraude sau al furtului de acţiuni. Piaţa de capital se află cam în aceeaşi situaţie cu transportul aerian, rata accidentelor este mult mai mică decât în alte domenii, dar efectul este mult amplificat de vizibilitatea pe care poveşti precum cazul Madoff în Statele Unite sau anchetele provocate de incidentele de la WBS, implicând figuri ale lumii politice şi mondene de la noi, le-au avut în conştiinţa publică. Nu există o soluţie-panaceu pentru contracararea corupţiei, a lăcomiei sau a fricii, aşa cum garantarea depozitelor bancare este o bună umbrelă oferită pe vreme frumoasă, căci nu putem şti cât de bine ar funcţiona sistemul dacă am avea nevoie de el.

Condiţia de fiinţe vii ne impune un parteneriat dificil cu tot felul de riscuri, dar, revenind la investiţiile bursiere, cele mai eficiente mijloace de protecţie sunt o atentă lectură a contractului ce precede colaborarea cu o firmă de profil, evitarea tentaţiei unor tehnici pe care investitorul nu le înţelege şi mai ales opţiunea pentru profituri decente, compatibile cu ratele e creştere ale economiei şi cu performanţele precedente ale emitentului ales. În afara beneficiilor patrimoniale, investiţiile bursiere încorporează şi o dimensiune morală. Plasarea resurselor proprii în economia reală înseamnă şi participarea la succesul unor iniţiative de natură să aducă progresul şi prosperitatea asociaţilor şi angajaţilor, iar entuziasmul generat de succesele unei afaceri pe care ai finanţat-o anulează rigorismul steril al unor calcule contabile. În aceeaşi ordine de idei, un investitor este înainte de toate un om liber, mai puţin captiv în relaţia cu statul şi mai puţin afectat de angoasele de tot felul.

Acest articol a fost publicat marți, 22 octombrie 2013 la rubrica Economic.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.