Prozator si dramaturg rus, Bulgakov (1891-1940) si-a început cariera ca medic, dedicându-se apoi literaturii si artei teatrale. O intensa activitate publicistica alterneaza cu scrierea pieselor de teatru (Zilele Turbinilor, Locuinta Zoikai, Fuga, Insula purpurie, Cabala bigotilor, Suprema fericire, Ultimele zile), a romanelor (Garda alba, Maestrul si Margareta) si a povestirilor (Diavoliada). Este, de asemenea, autorul biografiei romantate Viata domnului de Molière.
MAESTRUL SI MARGARETA
Romanul, la care scriitorul a lucrat din 1929 si pâna aproape de sfârsitul vietii, a fost publicat postum, în revista “Moskva”, în 1966-1967, si s-a bucurat rapid de un mare succes international.
Preluând motive ca acela faustic si tratându-le parodic, într-o maniera proprie, cu referiri satirice la actualitate, romanul îmbina planurile temporale (actiunea se petrece, alternativ, în Moscova anilor 1930 si în Yerushalaimul de la începutul erei nostre) si modalitatile de creatie, fantasticul, tragicul, liricul, grotescul, ironicul si meditatie filosofica se unesc cu aspectele realiste, spre a compune o opera completa, cu un profund mesaj umanist.
Fragmentul de mai jos prezinta aparitia diavolului (sub chipul iluzionistului Woland) si a acolitilor sai în apartamentul lui Stepa Lihodeev, directorul Teatrului de Varietati.
Capitolul 7
UN APARTAMENT PUTIN SIMPATIC
……….
Nu mai putea întârzia în vestiar si îsi facu pe data un plan: sa mascheze prin toate mijloacele faptul ca devenise atât de uituc si, în primul rând, sa-l traga de limba pe strain, fara ca acesta sa-si dea seama, ce intentioneaza el, de fapt, sa prezinte astazi pe scena Teatrului de Varietati a carui conducere îi fusese încredintata lui Steopa.
La acest gând, se întoarse, dar în oglinda din vestiar, de mult nestearsa de lenesa Grunia, vazu deslusit un individ ciudat, lung cât o prajina si cu pince-nez (1) pe nas (O, daca ar fi fost acolo Ivan Nikolaevici! L-ar fi recunoscut imediat pe tipul asta). Necunoscutul însa, dupa ce reflecta în oglinda, pieri. Nelinistit la culme, Steopa privi lung în adâncul vestiarului si fu zguduit din nou, pentru ca în oglinda vazu apoi, trecând si disparând, un motan negru matahalos.
Steopa simti cum inima da sa i se rupa în piept. Se clatina gata sa cada.
“Ce-i asta! gândi. Nu cumva sunt pe cale sa înebunesc? De unde aceste vedenii?” Arunca ochii în vestiar si striga speriat:
– Grunia! Ce-i cu motanul asta care se plimba la noi prin casa ? De unde-i? Si mai e ceva.
– Nu va nelinistiti, Stepan Bogdanovici, rasuna un glas, dar nu al Gruniei, ci al musafirului din dormitor. Motanul e al meu. Nu va enervati. Iar Grunia nu-i aici, am expediat-o la Voronej. Se plângea ca ati tras-o pe sfora cu concediul; nu i l-ati dat.
Cuvintele acestea sunara atât de neasteptat si de stupid, încât Steopa îsi spuse ca nu auzise bine. Zapacit la culme, se întoarse în dormitor si încremeni în prag. I se ridica parul maciuca, si pe frunte îi aparura broboane mici de sudoare.
Musafirul nu mai era singur în dormitor, ci cu o societate întreaga; în celalalt fotoliu sedea tipul care i se narazise lui Steopa în oglinda din vestiar. Acum îl vedea limpede de tot: o mustacioara pufoasa, un geam al pince-nez-ului sclipind viu, iar celalalt lipsa. Dar se constatara în dormitor lucruri mai albastre: pe un puf(2) al vaduvei bijutierului statea tolanit într-o poza neobrazata un al treilea, si anume, un motan negru de dimensiuni înspaimântatoare, cu un pahar de vodca într-o laba si cu furculita, pe care apucase s-o înfiga într-o ciuperca marinata, în cealalta.
Lumina, slaba si asa în dormitor, începu sa se stinga de-a binelea în ochii lui Steopa.
“Iata, asadar, cum înnebunesc oamenii…” îi trecu prin minte, si, ca sa nu cada, se prinse cu mâinile de uscior.
– Vad ca sunteti oarecum mirat, scumpe Stepan Bogdanovici ? îl întreba Woland pe Steopa, caruia îi clantanea dintii de spaima. Dar, de fapt, n-aveti de ce sa va mirati; este suita mea.
Tocmai în clipa aceea motanul dadu pe gât votca, si mâna lui Steopa luneca uscior în jos.
– Si suita asta cere un loc în spatiu, urma Woland asa încât unul din noi este de prisos în acest apartament. Si mi se pare ca acest cineva de prisos sunteti tocmai dumneavoastra.
– Dumnealor, dumnealor ! cânta cu glas de prajina cadrilata, vorbind despre Steopa la plural. În general, în ultima vreme, dumnealor numai de porcarii se tin. Se betivesc, se încurca cu femei, profitând de pozitia pe care o au, toata ziua nu fac nimic si nici nu pot face, pentru ca habar n-au, nu se pricep defel la treaba ce le-a fost încredintata. Si-i duc cu presul pe cei mari !
– Foloseste aiurea, unde vrei si unde nu vrei, masina statului ! sari cu pâra motanul, mestecând ciuperca.
Si atunci când Steopa luneca pe podea, si cu o mâna neputincioasa zgârie usciorul, avu loc a patra aparitie.
Direct din oglinda fixata în perete aparu un ins mic, dar neobisnuit de lat în umeri, cu gambeta pe cap si cu un colt care, iesindu-i din gura, îi slutea mutra – si asa neînchipuit de hidoasa si de respingatoare. Pe deasupra, avea si parul rosu ca para focului.
-Î n general, se baga pe fir tipul nou aparut, nu pricep cum de-a ajuns director – roscatul vorbea tot mai fonfait – e director cum sunt eu arhiereu.
– N-ai mutra, de arhiereu, Azazello, interveni motanul, punându-si crenvursti în farfurie…
– Asta si spun, fonfani roscatul si, întorcându-se spre Woland, adauga respectos: îmi îngaduiti, messire, sa-l arunc afara din Moscova la toti dracii ?
– Zât ! racni deodata motanul, si blana i se zbârli.
Dormitorul porni sa se învârteasca în jurul lui Steopa. Acesta se lovi cu capul de uscior si, pierzându-si cunostinta, îsi zise: “Mor…”.
Dar nu muri. Întredeschizând ochii, se vazu stând pe ceva de piatra. În jurul lui auzi un vuiet. Când deschise ochii în toata legea, îsi dadu seama ca vuieste marea si, chiar mai mult decât atât, valurile se leagana la picioarele lui, ca, într-un cuvânt, sade chiar la capatul unui dig, deasupra lui se înalta un cer albastru sclipitor, iar îndarat se asterne un oras alb, asezat pe crestele unor munti.
Nestiind cum se procedeaza în asemenea cazuri, Steopa se ridica pe picioarele ce i se zgâltâiau de frica si porni spre tarm.
Pe dig, statea un tip care fuma si scuipa în mare. Se uita la Steopa buimac si înceta sa mai scuipe.
Atunci, Steopa, lasându-se în genunchi în fata fumatorului necunoscut, îl întreba:
– Va implor, spuneti-mi, ce oras este asta?
– Ei, asta-i, stii ca ai haz dadu replica fumatorul fara suflet.
– Nu sunt beat, îl încredinta cu glas ragusit Steopa, mi s-a întâmplat ceva, sunt bolnav… Unde ma aflu? Ce oras e aici?
– Ei, Ialta, e bine?…
Steopa ofta încetisor, cazu pe-o parte, lovindu-se cu capul de piatra calda a digului si-si pierdu cunostinta.
1 Ochelari fixati pe nas cu un arc.
2 Perna mare.