Francez din Algeria, ramas de timpuriu orfan de tata si cunoscând o copilarie plina de lipsuri, A. Camus (1913-1960) a fost atras de filozofie, pe care a studiat-o la Universitatea din Alger. Ziarist, participant la lupta de rezistenta împotriva ocupatiei naziste, afirmându-se dupa cel de-al doilea razboi mondial ca una dintre constiintele treze, aparatoare ale valorilor umane, A. Camus a primit în 1957 premiul Nobel pentru o opera continând eseurile filozofice Mitul lui Sisif si Omul revoltat, dramele Neîntelegerea si Caligula, romanele Strainul si Ciuma. Creatia sa se înscrie în cadrul existentialismului prin viziunea asupra absurdului vietii care dobândeste valoare prin angajarea libera a omului, în directia conferirii unui sens propriei existente.
CIUMA
Scris în timpul Rezistentei, romanul este o parabola a luptei solidare a oamenilor împotriva flagelurilor, a opresiunii, a tot ce neaga libertatea si demnitatea umana.
O epidemie de ciuma cuprinde orasul algerian Oran. Dupa primele momente de neîncredere, de nepasare, de sovaiala a autoritatilor, care încearca sa minimalizeze flagelulul, urmeaza groaza si acceptarea nenorocirii. Dar, în acelasi timp, câtiva oameni (doctorul Rieux, Tarrou, Rambert), foarte diferiti între ei, cu idealuri diverse, dar apropiati prin vointa de a se opune raului, se unesc pentru a lupta împotriva epidemiei, înfiintând echipe sanitare voluntare. Nu fara sacrificii (moartea lui Tarrou), ciuma este învinsa si orasul, pâna atunci izolat, se deschide spre lume, spre viata.
Fragmentele alese privesc evocarea vietii din orasul izolat, cuprins de ciuma, psihologia oamenilor care încep sa se obisnuiasca cu nenorocirea si finalul, plin de încredere în viata si în forta oamenilor.
III
Acesta era, în orice caz, genul de evidenta sau de temeri care întretineau în cetatenii nostri sentimentul exilului si al despartirii. În aceasta privinta, naratorul stie foarte bine cât de regretabil este faptul ca nu poate reda aci nimic care sa fie într-adevar spectaculos, ca de pilda vreun erou model sau vreo actiune stralucita, asemanatoare celor pe care le gasesti în povestirile vechi, dar nimic nu e mai putin spectaculos decât un flagel. Prin însasi durata lor, marile nenorociri sunt monotone. În amintirea celor care le-au trait, îngrozitoarele zile de ciuma nu apar ca niste mari flacari somptuoase si pline de cruzime, ci mai curând asemeni unui interminabil tropait care striveste totul în calea lui.
Nu, ciuma nu avea nici o legatura cu marile imagini exaltate care îl urmarisera pe doctorul Rieux la începutul epidemiei. Ea era mai întâi o administratie prudenta si impecabila, functionând bine. Si de aceea, în paranteza fie spus, pentru a nu trada nimic si mai ales pentru a nu se trada pe sine, naratorul a tins spre obiectivitate. El n-a vrut sa modifice aproape nimic prin mijloacele artei, afara doar de ceea ce e neaparat necesar unei relatari cât de cât coerente. Si însasi obiectivitatea este aceea care îi porunceste acum sa spuna ca, daca marea suferinta a acelei perioade, cea mai generala si cea mai adânca, era despartirea, daca într-adevar este absolut necesar s-o descrie din nou în acest stadiu al ciumei, nu este mai putin adevarat ca însasi suferinta îsi pierdea atunci din patetismul ei.
Concetatenii nostri, acei dintre ei cel putin care suferisera mai mult din pricina acestei despartiri, se obisnuiau ei oare cu situatia ? N-ar fi cu totul exact daca am afirma acest lucru. Mai potrivit ar fi sa spunem ca sufereau atât fizic cât si moral de o senzatie de dematerializare. La începutul ciumei, îsi aminteau foarte bine fiinta pe care o pierdusera si regretau. Dar daca îsi aminteau limpede chipul iubit, râsul acestuia, cutare zi despre care îsi dadeau seama prea târziu ca fusese o zi fericita, cu greu îsi închipuiau ce putea sa faca celalalt la o asemenea departare în clipa chiar în care îl evocau. Pe scurt, aveau în acel moment memorie, dar insuficienta imaginatie. În cel de-al doilea stadiu al ciumei pierdura si memoria. Nu ca ar fi uitat cum arata acel chip dar, ceea ce e acelasi lucru, acest chip îsi pierduse consistenta, nu-l mai zareau în ei însisi. Si în timp ce, în primele saptamâni, aveau tendinta sa se plânga ca în dragostea lor nu mai întâlneau decât umbre, îsi dadura mai târziu seama ca aceste umbre puteau deveni si mai inconsistente, pierzând pâna si cele mai neînsemnate culori pe care amintirea lor le pastra. La capatul acestui lung timp de despartire, ei nu-si mai reprezentau aceasta intimitate care fusese a lor, nici cum putuse trai lânga ei o fiinta pe care în orice clipa o puteau atinge cu mâna.
Din acest punct de vedere, ei intrasera în însasi ordinea ciumei, cu atât mai eficace cu cât era mai mediocra. Nimeni, la noi, nu mai avea sentimente mari. Dar toata lumea trecea prin sentimente monotone. “E timpul ca asta sa sfârseasca”, spuneau concetatenii nostri, pentru ca într-o perioda de epidemie este normal sa doresti sfârsitul suferintelor colective si pentru ca, într-adevar, doreau ca asta sa ia sfârsit. Dar toate acestea erau spuse fara pasiunea sau sentimentul acru de la început, ci numai cu cele câteva argumente care ne ramâneau clare în minte si care erau bicisnice. Dupa marele avânt salbatec al primelor saptamâni urmase o descurajare pe care ar fi fost gresit s-o iei drept resemnare, dar care nu era mai putin un fel de consimtamânt provizoriu.
Concetatenii nostri o lasasera mai încet, se adaptasera, cum s-ar zice, pentru ca nu aveau altceva de facut. Le mai ramânea, fireste, atitudinea de nefericire si suferinta, dar nu-i mai resimteau ascutisul. De altfel, doctorul Rieux, de pilda, considera ca tocmai în asta consta nenorocirea si ca obisnuinta disperarii este mai rea decât disperarea însasi.
……….
V
Rieux urca deja scara. Cerul înalt si rece scânteia pe deasupra caselor, iar în apropierea dealurilor, stelele pareau tari ca pietrele. Aceasta noapte nu era atât de diferita de aceea în care el si Tarrou se urcasera pe terasa ca sa uite de ciuma. Numai marea, la picioarele falezelor, era mai zgomotoasa. Aerul era nemiscat si usor, fara suflul sarat si greu pe care îl aducea atunci vântul caldut de toamna. Rumoarea orasului razbatea totusi mereu pâna la picioarele teraselor, cu un zgomot ca de valuri. Dar aceasta noapte era a eliberarii si nu a revoltei. În departare, ceva negru si înrosit indica asezarea bulevardelor si a pietelor illuminate. În noaptea acum libera, dorinta nu mai avea piedici si tocmai vuietul ei era acela care ajungea pâna la Rieux.
Dinspre portul întunecat, urcara primele jocuri de artificii ale serbarilor oficiale. Orasul le saluta printr-o lunga si înabusita exclamatie. Cottard, Tarrou si toti cei pe care Rieux îi iubise si îi pierduse, sotia lui în primul rând, morti sau vinovati, erau uitati. Batrânul avea dreptate, oamenii erau mereu aceiasi. Dar asta era puterea si nevinovatia lor si tocmai în acest punct, pe deasupra oricarei dureri, simtea Rieux ca se unea cu ei. În mijlocul strigatelor care îsi înteteau puterea si durata, care se rasfrângeau lung pâna în josul terasei, pe masura ce jerbele multicolore se ridicau si mai numerose pe cer, doctorul Rieux hotarâ atunci sa redacteze aceasta povestire care se sfârsise aci, ca sa nu faca parte dintre cei care tac, pentru a depune marturie de partea acestor ciumati, ca sa lase cel putin o amintire a nedreptatii si a violentei care li s-a facut, si ca sa afirme doar ceea ce se învata în timpul unui flagel, ca exista în oameni mai multe lucruri de admirat decât de dispretuit.
Dar el stia în acelasi timp ca aceasta cronica nu putea sa fie aceea a victoriei definitive. Ea nu putea sa fie decât marturia a ceea ce trebuise el sa împlineasca si a ceea ce, fara îndoiala, trebuiau sa mai împlineasca înca, împotriva terorii si a armei ei neobosite, în ciuda suferintelor personale, toti oamenii, care, neputând fi sfinti si refuzând sa admita flagelurile, se straduiesc totusi sa fie medici.
Ascultând, într-adevar strigatele de bucurie nestapânita care urcau din oras, Rieux îsi amintea ca aceasta veselie era mereu amenintata. Caci el stia un lucru pe care aceasta multime în petrecere îl ignora si care poate fi citit în carti, ca bacilul ciumei nu moare si nici nu dispare vreodata, ca el poate sa stea timp de zeci de ani adormit în mobile si rufarie, ca el poate sa vina o zi când, spre nenorocirea si învatatura oamenilor, ciuma îsi va trezi sobolanii si-i va trimite sa moara într-o cetate fericita.