Nu departe de universul unde Noland urma drumurile lui Klee il gasim pe Adolph Gottlieb: Prezicatorul. A fost pictat in 1950. Si Gottlieb incerca sa aiba ochiul unui primitiv, cum incercase si Klee. Pictogramele lui Gottlieb, alfabetul lui care vrea sa ne arate ceea ce primitivii vedeau, dar noi nu mai putem. Klee, si Noland, si Gottlieb, in cautarea universului copiilor si primitivilor, pentru a reusi sa vada deincolo de evidenta vizibilului.
Concertul lui Sonic Youth era un omagiu adus lui Brakhage care murise cu un an mai devreme. Numai ca era un omagiu impotriva dorintelor sale, Nu imi fac filmele din capriciu Simt ca filmele mele cer sa fie vazute in tacere..
Declaratia lui Brakhage suna arogant. Dar de fapt nu e vorba de aroganta. Am vazut Regen, filmul facut de Joris Ivens, in 1928. Muzica era in genul unei sansonete, subtila si poetica, numai ca filmul era mult mai mult – l-am revazut fara muzica si intreaga lui poezie mi-a inundat simturile.
Sunt curios sa ascult muzica lui Tenney. Am citit cate ceva despre el. Un om de o mare timiditate, unul din marii creatori de muzica pe computer. A experimentat cu rabdare dimensiunile noi ale muzicii, atent insa intotdeauna la substanta compoozitiilor sale. A scris mult, lucrari de teorie a muzicii moderne. Un om de mare generozitate, ca interpret a prezentat neobosit lucrarile importante ale colegilor sai de generatie, sau ale inaintasilor sai din prima jumatate a secolului XX, pe John Cage si pe Philip Glass, pe Eric Satie si pe Arnold Schoenberg, pe Edgar Varese, marii creatori ai avangardei.
Ma gandesc la exemplul lui Bach, sunt momente in istoria muzicii cand un creator isi dedica ani si ani de viata sa patrunda intregul potential al unor dimensiuni noi, si sa creeze sinteza: Clavecinul Bine Temperat. O asemenea personalitate a fost James Tenney.